Tristeţe vorbită în şoapte

am săpat o fântână
la o răscruce de drumuri în satul natal
sat pierdut undeva la marginea câmpiei
şi apa s-a nimerit să fie bună
îi ziceau fântâna lu' Petre al lui Nicuţă
o ştiau toţi trecătorii
nu ştiu de ce dar de fiecare dată când beam apă
vedeam în grajdul scund din chirpici
trei zei legaţi cu lanţuri
şi ieslea le era plină cu flori şi măceşe
ori cu frunze uscate de nuc
mirosea frumos în poiată
a transpiraţie de zeu şi a iarbă crudă

la fântâna săpată de mine
veneau mulţi orăşeni şi luau apă în peturi
alţii şi-au întins corturi în jurul fântânii
cei mai îndrăzneţi săreau gardul în grădină
şi îşi întindeau acolo cortul
sub nucul bătrân sădit de bunicul

în fiecare dimineaţă pe nemâncate
beam împreună câte o cană cu apă
spuneam Tatăl nostru cu ochii înfipţi în pământ
apoi ridicam privirea la cer
să ştiam dacă va ploua curând sau dacă va ninge
şi toţi orăşenii care au înnoptat la fântână
se aşezau în faţa grajdului în cerc
dezlegam zeii din lanţuri şi ei se bucurau
îşi făceau culcuş în minţile noastre şi se jucau
cu cele mai murdare dorinţe
îngropate de fiecare cât mai adânc
şi tresăream de plăcere gemeam pe furiş

când se făcea ora zece legam zeii de iesle
apoi adunam câteva braţe de ştir sau de ştevie şi urzici
şi le făceam o fiertură pentru masa de prânz

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fântâna lui Panait

Între sat şi cimitir
a fost o fântână
fântâna lui Panait
săpată de acest om
pe care nimeni nu l-a văzut niciodată
nimeni nu-şi aminteşte cine a fost
se ştie doar că a săpat
o fântână
să îşi spele păcatul
sugrumat de durere
că şi-a omorât fratele

a săpat fântâna
la marginea drumului
şi pentru vii
şi pentru morţi
ca dar de împăcare
răcorind trupurile oamenilor
însetaţi de oboseală
şi lăsau închinăciuni
pe buza fântânii
în numele lui

morţii veneau numai noaptea
şi beau apă
însetaţi de uitare
sub povara lutului

acum fântâna nu mai este
în locul ei a crescut o salcie
ce-şi apleacă ramurile
spre pământ
cu lacrimi pe frunze

poezie de Ion Şerban Drincea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fântâna pisicii negre

Pisica neagră trecea prin iarbă. Era noapte şi parcă
Avea o vargă. Pe sub streaşină bătea vântul.
Pâş, pâş se strecura. Îl ascultam cum calcă.
Iarba se înfiora când trecea pisica neagră.

Era o fântână plină până în gură cu apă. Plouase mult.
Apa nu era bună. Se stricase, iar fântâna-şi pierduse
Rostul de a adăpa. Nimeni nu mai vine setea din buza ei
Să şi-o stingă. I-a apus soarele. Nu mai are lumini.

În mintea mea târziul se opintea cu pisica neagră.
Îmi era frică să mă mai duc la fântâna plină cu apă.
Pâş, pâş se strecura apusul peste noi dinspre răsărit.
Fântâna umplută cu apă s-a înecat şi apoi a murit.

poezie de Mircea Lucian Nincu
Adăugat de Mircea Lucian Nincu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ajungând pe marginea eleşteului, se aşeză şi el acolo jos, şi, privind cu nedomirire, ia aşa numai ca să zică şi el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă, şi făcea haz cum sare stropii de apă, când o lovea. Apoi începu a cugeta. El vedea că fiecare strop de apă, când pică înapoi la matcă, se face câte un armean (cerc) împregiurul lui, şi de ce merge se măreşte, până ce intră iarăşi în sânul matcei de unde a ieşit, fără mai pe urmă să se cunoască nici locul unde a picat stropul, nici întinderea armeanului din giurul lui, ci totul rămânea ca mai-nainte, adică faţa apei lucie ca o oglindă. El era dus cu gândurile. Se uita şi nu mai vedea, tot da cu nuiaua în apă, şi nu ştia ce făcea. Nu mai simţea dacă este, ori nu mai este. Când, iată că o broască ţestoasă ieşise pe luciul apei, şi se uita galeş la dânsul. Unde lovea el cu nuiaua, şi unde se deschidea talazurile care înconjura vârful nuielei, acolo, ţâşt! şi dânsa, şi ochii de la dânsul nu şi-i mai lua. Se uita la dânsul parcă să-l soarbă cu privirea. Dară el nu vedea, nu auzea. Atâta era de dus cu minţile. În cele din urmă, cum, cum, băgă de seamă că o broască ţestoasă se ţine după vârful nuielei lui. Se uită şi el la dânsa, şi parcă îi zicea inima ceva, dară nu pricepu nimic.

Petre Ispirescu în Broasca ţestoasă cea fermecată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sacagiul

Tot trecea pe drum agale,
Dar satul părea pustiu,
Om sărman, trudit de cale,
Un biet bătrân sacagiu.

Pe uliţe cu hârtoape,
Mândrul fiu de arnăut
Striga cu glas stins aproape:
- Apă bună de băut!

Rar îl auzea vreo babă,
Vr'un copil ce se juca,
Il opreau, luau în grabă
Apă rece din saca.

Erau mulţumiţi sătenii,
O fântână era-n sat
Şi lăsau la rubedenii
Bani pentru acest bărbat.

Unii-i dau îmbrăcăminte,
Alţii făină, mălai,
Murături, încălţăminte:
- Primesc tot ce poţi să-mi dai!

Dar de-un timp se pierdu rostul,
Iar satul încremeni,
Când de Crăciun ţineau postul
Sacagiul nu veni.

Au aflat la ceas de seară,
Şi tare s-au mai mâhnit,
Au plâns pentru-ntâia oară
Că bătrânul a murit.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La fântâna părăsită...

La fântâna părăsită
Stă şi plânge-a mea măicuţă
Ar vrea apă ca să bea
Dar... n-o lasă puterea!...

Vacile trec însetate
Cine,, Doamne" să le-adape!??
Au murit din sat... bătrânii
Ruginit lanţul... fântânii...

Pe uliţi câinii mai latră
Când mai zbiară câte-o.. vacă.
Uluci proftite în gard
Una câte una cad...

E îmbătrânit tot satul
Fură unul de la altul.
Nu mai vezi un copilaş
Au fugit toţi la oraş...

Unde-i viaţa de la ţară
Cu traiul de-odinioara,
Çând eram mici cât un fus
Ne jucam toţi... pe ascuns?

Zidul e crăpat la casă
N-ai ce mai pune pe masa!
Geamul de la casă spart
Velinţe rupte pe pat...

Mama stă şi ne aşteaptă
Zi de zi plânge la poartă
Se uită pe drum la vale
Şi plânge mereu cu... jale...

poezie de Constantin Chelaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

El nu voi să o ducă pe jos acasă la tată-său, ca să nu ostenească, fiindcă o vedea că era puţintică la trup încât ar fi băut-o într-un pahar de apă, şi aşa de subţirică de parcă era trasă prin inel. El o povăţui să se urce în pomul de lângă fântână, şi îi zise să-l aştepte acolo până se va întoarce de la tatăl său cu cară împărăteşti şi cu călăreţi, ca să o ia, fiindcă el cunoscuse locurile că nu mai este aşa departe. Fata cea frumoasă zise copaciului să se lase jos, şi el se lăsă, apoi se puse în el şi se ridică. Fiul împăratului rămase cu gura căscată uitându-se la ea şi la minunea cum de se lăsase şi se ridicase copaciul, apoi, rupând-o d-a fuga, să te păzeşti, pârleo, că îi sfârâia călcâiele de iute ce se ducea. Nu trecu mult de când se duse fiul de împărat, şi o fată de ţigan veni să ia apă din fântână, dar când văzu chipul care strălucea în apă, crezu că e al ei, şi, spărgând ulciorul, se întoarse fuga la mumă-sa...

citat celebru din povestea Cele trei rodii aurite de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre trecerea timpului

tu mă întrebi dacă ştiu
unde ne sunt anii care s-au dus
sau ce am mai aflat despre singurătatea
puiului de cuc
iar eu ţi-am răspuns
că timpul ni s-a scurs în ceasul de apă
ca într-un cimitir şi tu îmi spui că nu mă crezi,
chiar ţi se pare imposibil, sigur te mint
apoi te uiţi cum submarinul meu ruginit
îşi flutură cam un minut aripile mici
după care îşi ia zborul
hurducăindu-se peste livezi peste câmpii

parcă în cartea asta scriai despre roţi, îmi zici,
despre rostul lor în lume despre frâna de mână
despre grand prix-uri cricuri berline
aşa că fă bine şi spune-mi
dacă mai există loc şi pentru mine
hai minte-mă frumos

iubita mea e ca un deşert fără apă
stă atârnată de un fir uneori de o agrafă
de timpul care se scurge prin gâtul îngust
al clepsidrei cu cenuşă în loc de nisip
cu ochii neşterşi de soare cu gândul neînchipuit
apoi vine vremea când te întrupezi în fântână
adâncă şi lumea toată deodată încremenită
ca un stop cadru dintr-un film de groază
unde doar adormirea mea se mai întâplă
şi nimeni nu filmează

ascunşi în nori doi îngeri chiori
beau cucută
şi nimeni nu-i ceartă şi nimeni nu-i alungă

poezie de Petre Ioan Creţu din Recviem pentru o roată bolnavă mintal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum ajunse la cuptor, carele era roşu ca para focului, puse mâna pe mustaţa lui cea albă, smulse câteva fire dintr-însa şi le aruncă în cuptor. Deodată la gura cuptorului se făcu brumă. Apoi intrară în cuptor toţi megiaşii lui Ţugulea cu dânsul împreună şi începură a striga că le degeră. Când veni împăratul şi văzu, se luă de gânduri cu Ţugulea ăsta năzdrăvanu. Şi cerând ei, împăratul porunci de mai aduse nouă cară de lemne, le dete foc, dară parcă ardea pe gheaţă. Împăratul acela avea o paţircă de fată slujitoare, care se lua în goană cu ogarii. Porunci lui Ţugulea să trămiţă şi el pe cineva din ai săi ca împreună cu fata să se ducă la Fântâna Ielelor, să aducă câte două urcioare de apă. Daca omul său va veni înainte, îi va da pe fie-sa; iară dacă slujitoarea lui va veni mai-nainte, să ştie că pe toţi megiaşii lui îi pune în ţeapă şi pe dânsul într-una mai sus decât pe toţi.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rutină

să te loveşti bezmetic ca fluturii de lună
fără niciun scop prinşi în efectul de pendulă
ca insectele din capcana luminii de bec
viaţa noastră avea un singur anotimp
şi o singură noapte şi nimeni nu ştia de ce
apoi ne-am plictisit să mai întrebăm
aşa că ne turnam vin în borcane de sticlă
şi povesteam
ce am fi vrut să ni se fi întâmplat
mai toţi am fost prinţi apoi miliţieni şoferi
oameni fără noroc jinduind noroc
doar fiul tatălui meu nu am fost

tatăl meu a avut o fântână
era cea mai adâncă şi limpede din sat
până într-o zi când a venit un străin
i-a dat doi lei
şi a plecat cu fântâna în spate până sus la deal
tatei i s-a părut că străinul e de pe altă planetă
mai ştia şi că pe Marte nu e apă neam
i-a cerut doi lei ca nu cumva să se înece în ea
în cealaltă viaţă, viaţa de după moarte
era aşa o vorbă la noi în sat
câinii şi fântânile nu se dădeau
şi nici nu se primeau de pomană
mai era şi păcat

eu mi-am început viaţa legănat într-o boxă
cu muzică rock dată tare şi cu jazz
cum tot timpul era noapte nu aveam umbră
şi ca să nu mă ia vântul ţineam în buzunar
un cocoloş de hârtie un fluier şi un zar
ca să nu mă piardă tata mi-a cusut
pe umărul drept un fel de etichetă
pe care scria habar nu am
cum îl cheamă dar e fiul meu
ştie să asculte muzică rock dată la maxim
şi jazz mult jazz cântat la trompetă contrabas şi pian

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Feciorii împăratului se puseră la sfat şi gătiră lucrul pe scurt, cum se cade între fraţii cei buni. Florea, ca cel mai bătrân dintre cei trei, se duse în grajd, alese calul cel mai bun şi mai frumos puse şaua pe el şi apoi luă ziua-bună de la casă şi masă. "Mă duc, zise către fraţii săi, şi dacă nu voi veni într-un an, o lună, o săptămână şi o zi cu apă de la fântâna Zânei Zorilor să vii tu Costane după mine". Se duse. Trei zile şi trei nopţi Florea nu mai stătu; calul zbură ca năluca peste munţi şi peste văi până ce n-ajunse la marginile împărăţiei. Jur împrejur pe lângă împărăţie era o prăpastie adâncă şi peste această prăpastie o singură punte. La puntea asta mai stătu Florea o dată: să privească înapoi, apoi să ia "ziua-bună" de la ţară. Ferească Dumnezeu şi pe sufletul păgân de aceea ce văzu Florea acum, când era să plece mai departe. Un balaur! dar balaur cu trei capete, cu nişte feţe grozave, cu o falcă-n cer, cu una în pământ.

Ioan Slavici în Zâna Zorilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi cer iertare, bunico!

lasă-mă să-ţi spun ceva despre locul în care
am locuit noi doi apoi tăcând ca o umbră
o să aştept

când plouă îmi aud copilăria
în aburul ei te văd bunico
dimineaţa devreme cum
îmi linişteai somnul
cu un sărut
(fiecare atingere o simt în anii scurşi
prin clespidra din mine)
mai ştii când cu degetele murdare de magiun
desenam pe geam ochii lui tata?
cândva mă tăvăleam prin cenuşa din faţa sobei
şi nu spuneai nimic...
acum mi-e inima strânsă ca un purece
salt din durere în durere
oftez
dar nu spun nimic
fiecare zi mă interoghează
ca pe un condamnat
mă ridic şi privesc în noapte
poate îmi trebuie un sprijin
iubire şi încredere sau
câte puţin din fiecare

e noapte şi plouă

îmi cer iertare, bunico!
în casa în care am iubit prima oară
s-a instalat un păianjen
mirosul greu de mucegai se izbeşte de mine
ca o linişte de lampa ne aprinsă de multă vreme
faţa de masă s-a rupt pe la colţuri
nucul din curte sub care bunicul potcovea caii
s-a maturizat
scrânciobul a îmbătrânit şi el
gardul dintre noi şi unchiul s-a scorojit
în rest sunt toate cum le ştii
din când în când timpul
mă strânge de piept
dar nu-i bai...

e noapte şi plouă
cobor în întunericul din mine şi aştept...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi cer iertare, bunico!

lasă-mă să-ţi spun ceva despre locul în care
am locuit noi doi apoi tăcând ca o umbră
o să aştept
când plouă îmi aud copilăria
în aburul ei te văd bunico
dimineaţa devreme cum
îmi linişteai somnul
cu un sărut
fiecare atingere o simt în anii scurşi
prin clespidra din mine
mai ştii când cu degetele murdare de majun
desenam pe geam ochii lui tata?
cândva mă tăvăleam prin cenuşa din faţa sobei
şi nu spuneai nimic...

acum mi-e inima strânsă ca un purece
salt din durere în durere
oftez
dar nu spun nimic
fiecare zi mă interoghează
ca pe un condamnat
mă ridic şi privesc în noapte
poate îmi trebuie un sprijin
iubire şi încredere sau
câte puţin din fiecare

e noapte şi plouă

îmi cer iertare, bunico!
în casa în care am iubit prima oară
s-a instalat un păianjen
mirosul greu de mucegai se izbeşte de mine
ca o linişte de lampa ne aprinsă de multă vreme
faţa de masă s-a rupt pe la colţuri
nucul din curte sub care bunicul potcovea caii
s-a maturizat
scrânciobul a îmbătrânit şi el
gardul dintre noi şi unchiul s-a scorojit
în rest sunt toate cum le ştii
din când în când timpul
mă strânge de piept
dar nu-i bai...

e noapte şi plouă
cobor în întunericul din mine şi aştept...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Artefact

În New England, nu există ceva mai frumos decât ambarcaţiunile.
Fiecare ea însăşi. Închipuie-ţi vopseaua bordajului, albă,
Valsând cu nava la ancoră pe fiecare val, de fiecare dată;
Apoi, catargul şi agreementul ordonat, părţi ale acestora,
Proaspăt ieşite din uneltele
Şi din mâinile uscate ale New England-ului.
Prova se înalţă, tăind valurile,
Carena acceptă. Odată, cineva,
A lăsat un bol să plutească pe apă,
Ca noi toţi cei de acolo să putem vedea asta – copiii;
Chiar şi cei din New England
Pot pluti. Iar ceea ce am văzut
Este tot ceea ce am aflat vreodată: pe mine însumi.

poezie de George Oppen, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşul cu trei felinare şi o roată bolnavă mintal

vreau să-ţi povestesc iubito
despre oraşul cu trei felinare
şi o bancă uitată în parc
unde în fiecare zi primeam o gogoaşă
şi de atâta fericire plesneam

despre oraşul unde
specialiştii în administrat
supozitoare în urechi
se înmulţeau alarmant
iar trupurile noastre se zvârcoleau
pe o frunză neîncetat
până când dimineaţa a explodat în sfârşit
rupând din noi bucăţi mari de lumină
şi de chin

despre oraşul în care şeful
secţiei de reparat timpul
era mereu cu degetul arătător
îndreptat spre o cisternă cu apă
sau către umbra mea firavă
de om cocârjat
dar de cele mai multe ori arăta
către femeia călare
pe o motoretă carpaţi
din pântecul căreia ţâşneau la viraj
ceasuri cu pendulă şi un cuc la costum
până într-o zi când şeful de post
a interzis berea şi negrul de fum

îţi voi povesti
mai ales despre ambulanţa care plimba
în jurul spitalului judeţean
o roată cu ciucuri bolnavă mintal
şi nu se mai făcea
niciodată tu şi nici dimineaţă în inima mea

poezie de Petre Ioan Creţu din Recviem pentru o roată bolnavă mintal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un bătrân de poveste

Mâine dimineaţă beau apă din trei fântâni
înainte de răsăritul soarelui,
nu ştiu dacă voi izbuti să o deosebesc
cum fac degustând vinul.

Ştiu doar că un bătrân bea apă din ele
şi face din asta un obicei zilnic,
unii îl consideră dus, dar el nu se lasă
şi face umbră pământului.

Timpul trece şi fostul prizonier de război
ce a venit pe jos acasă
luptă cu sine
şi cu amintirile pe care le povesteşte,
i s-a făcut şi înmormântare creştinească,
nevasta s-a măritat,
dar a iertat-o fiindcă a murit devreme.

Lumea lui a dispărut şi ea
şi a rămas doar câte o fantomă grăbită
care mai bântuie câte o casă părăsită
în care nimeni nu intră.

Credinţa sa în apa vieţii sfinţită
ce o păstrează în fiecare fereastră,
să o sărute lumina soarelui
şi astfel bătrânul nu se teme,
uită de moarte.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Margarete

Doar margarete înfloresc în curte.
Şi-au întins florile până la scări.
Ca să ajungă până aici au urcat dealul.
Aşa puternice sunt grădinile noastre.

Şi marele castan se pleacă adânc,
Crengile uscate şi le-a acoperit cu flori.
Cu frunzele sărută margaretele şi iarba.
Că nu-ţi vine să crezi că e aşa bătrân.

Cu ramurile sale atinge iarba,
Baldachinu-i acoperă rotundul pământului.
E-atât de mare şi se pleacă adânc.
Trebuie să vezi pentru a putea crede.

Iar fântâna aceasta, care cândva dădea
Apă celor însetaţi, atâţia-ani la rând
Oameni au băut din ea, animale şi păsări.
Ba chiar şi florile, în anotimpul uscat
Au supt rouă înainte.

Când merg acolo, iar oamenii îmi spun:
"Nu mai e nimeni, au plecat cu toţii",
Ştiu că-i aşa, şi totuşi nu cred întru totul.
Au rămas încă fântâna, castanul,
Şi aceste margarete.

poezie de Zofia Walas, traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

În visul dinspre miazănoapte

Chiar nu avem altceva mai bun de făcut decât să ne stingem încet?
Mă întrebam privind în oglindă
şi, cercetându-mi cu atenţie conturul, te vedeam pe tine,
şi mă vedeam pe mine.
Ne deschideam ca o fereastră înspre toţi şi toate
şi ne vedeam pe amândoi trosnind –
ascunşi în fiecare colţ al nostru -
din toate încheieturile lumii.
Şi mă vedeai pe mine,
şi te vedeai pe tine,
şi mă vedeam pe mine,
şi te vedeam pe tine.
Şi stăteam cu ochii înfipţi în oglindă şi nu ne mai vedeam.
Încercam să scriu cu oasele noastre pe care le treceam
prin ochiul lumii
toate cele câte n-au fost scrise,
când te vedeam pe tine,
când mă vedeam pe mine.
Şi noaptea, şi ziua, şi clipa, şi viaţa,
şi toate cele câte-au fost visate,
ca într-o paranteză le-am închis şi le-am ascuns de tine,
când pe treptele luminii coborai şi zâmbeai,
când mă priveam pe mine şi te vedeam pe tine,
în visul dinspre miazănoapte.

poezie de Ionuţ Popa
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când

un membru al echipajului îi striga
ceva căpitanului în limba lor
ciudată pentru pasagerul special
iar el
căpitanul în ţinuta lui albă
lua puşca şi trăgea
într-o vietate minusculă
pe care numai ochii lui
şi ai marinarului care strigase
o putuseră deosebi printre umbrele
verzi şi albastre ale pădurii:
vreun pui de crocodil care stătea
întins nepăsător la soare
pe un buştean căzut în apă
lângă mal
sau vreun cormoran care stătea
nemişcat în urmărirea prăzii
în frunziş
pe la ora două căldura era insuportabilă
căpitanul înceta să mai citească
din cărţoiul lui gros
plesnea o muscă ţe-ţe cu pliciul
îşi ungea cu ulei arma
câteodată se aşeza la o masă
acoperită cu ziare vechi
şi scotea mărgele dintr-o cutie de lemn plină
cu mărgele de lemn
apoi se apuca să meşterească mătănii ieftine
luau masa şi serveau câteva pahare de whisky
se retrăgeau în cabinele
insuportabile din cauza căldurii
şi zăceau în paturi
nu putea fi vorba despre somn
picau în letargie câteva ceasuri

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Însă în această noapte credinciosul împăratului, simţind ce s-a petrecut şi făcându-i-se milă de nenorocita de străină, ş-a pus în gând să descopere vicleşugul babei. Şi cum s-a sculat împăratul şi s-a pornit la vânătoare, credinciosul i-a spus cu de-amănuntul ce se petrecuse în odaia lui în cele două nopţi din urmă. Şi împăratul, cum a auzit aceste, pe loc a tresărit, de parcă i-a dat inima dintr-însul. Apoi a plecat ochii în jos şi a început a lăcrima. Şi pe când din ochii lui Făt-Frumos se scurgeau şiroaie de lacrimi, la fântâna ştiută, urgisita şi zbuciumata lui soţie scosese acum pe tipsie şi cloşca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde! Şi cum sta ea în preajma fântânii, numai ce iaca pe slujnica ştiută iarăşi o aduce Dumnezeu la fântână, şi când mai vede şi această mare minunăţie, nici mai aşteaptă să ia apă, ci fuga la stăpână-sa...

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă dragoste nu e, nimic nu e

dacă dragoste nu e, nimic nu e

la început, oamenii planetei
erau doi într-o sferă perfectă
apoi, geloşi pe dragostea lor,
zeii au tăiat sferele-n două
şi-au separat femeia şi bărbatul

de-atunci fiecare îşi caută
perechea din sfera iniţială
însă dragostea lor nu s-a înjumătăţit
dimpotrivă, chiar s-a dublat

acum, zeii sunt şi mai geloşi
dar nu mai pot face nimic
dragostea a învins, dragostea e!

poezie de Gabriela Marin
Adăugat de Gabriela Marin
Comentează! | Votează! | Copiază!