Pentru libertate

Plângem, da, că prea ne doare!
Nu pe noi! Crescuţi în chin
Ne-amintim de-un timp cu soare
Şi-l cunoaştem cel puţin!
Plângem pe copii, sărmanii,
Că-ntr-al temniţei mormânt
Îşi încep în noapte anii,
Neştiind ce-i soare sfânt.
Plângem, da, şi strâns ne strângem
Lâng-olaltă, câţi suntem,
Dar să ştiţi că nu ne plângem
Ca nebunii cari se tem.

Robi, meniţi prin jocul sorţii,
Noi ai chinului am fost,
Însă nu, şi nu, ai morţii!
Nu cătăm noi adăpost
Nici în milă, nici în rugă;
Asta cear-o de la voi
Cel ursit să fie slugă
Dar n-o cereţi de la noi!
Vom răbda, privind în faţa
Orişicui, şi-a orice chin,
Că noi ştim că-i multă viaţă
Şi în noi, şi-n cei ce vin.

Blestemaţi pieri-vor regii
Cari s-abat din drumul drept
Ne-aţi adus stricarea legii
Şi ne staţi cu mâna-n piept.
O, şi-n loc s-aveţi ruşine,
Vă mândriţi cu ce-aţi adus:
Dar puterea, ştiţi voi bine,
Nu vi-a dat-o Cel-de-sus,
Nici Eternul Domn! Vi-e dată
De-un vremelnic din Infern!
Deci vi-e binecuvântată
Şi la voi va fi-n etern!

Lumile-au văzut mirate
Cât de mult iubirăţi voi
Şuierul de bici ce bate
Fără de milă oameni goi!
Dar şi pentru noi rămâne
Timp ah, cine poate şti!
Şuierul acesta mâine
Cânt al lui Tirteu va fi!
Iar din lanţul ce-azi ne strânge
Pot să iasă spade, şi pot
Spadele să vadă sânge,
Nu de-al nostru însă tot!

Şi sfârşitul tău veni-va
Azi ori mâine, ori mai apoi!
Şi-o să poţi tu sta-mpotriva
Poate-a celor mai vreo doi,
Dar mai tari prin răzbunare
Şi prin ura lor turbaţi?
O să fii destul de tare,
Tot potopul să-l abaţi?
Eu nu chem această vreme,
Dar tiranul braţ al tău
Face totul ca s-o cheme,
Rău îngrămădind pe rău.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să plângem...

Să plângem azi copiii ce şi-au pierdut chipul pe vecie
Şi copţi bărbaţi, femei, ce vor avea trup mutilat.
Să plângem pe bunici ce şi-au pierdut nepot deodat'
Şi îndrăgostiţi eterni, rămaşi fără perechea, mai deunăzi vie.

Să plângem câte vise au pierit definitiv, fără să zboare
Şi cât de atroce, multă, a fost durerea dinainte.
Să plângem ultima atingere, ultim sărut fierbinte
Pe buze, sau pe frunte, de atâţi ştiuţi, mai ieri doar oarecare.

Să plângem vinovaţii ce se îmbuibă în cârca noastră, indiferenţi,
Interesaţi doar s-aibă cât mai mult, vampiri de neam, hiene...
Să plângem, c-or muri de atâtea burţi, de atâta nesfârşită lene
Şi rugi să îndreptăm în sus, să fie morţii cât mai competenţi!

Să plângem o popie ordinară azi, impostor ortodoxă,
Ce ştie doar să fure prea sărac, în fum să-l tămâiască...
Să plângem că tot ne vând gropi, de morţi, ei, tagma mişelească,
Că stă ascunsă, pronând ce-i lumina doar de Paşte... clerul nostru noxă.

Să plângem hoardele în convoaie oficiale tot mai nesfârşite,
Ce vor sfârşi în minciună răstigniţi de atâtea, atâtea răuri.
Să plângem perfidia şi hoţiile adânci, adânci până la hăuri,
Ce-au împânzit o ţară şi se cer, ordurile ce sunt... nepedepsite.

Să plângem pe-un pungaş primar, ce-şi vrea doar lui mumia prin spitale,
Pe banii mei şi ai tăi, ca el să-i ţină... şi i-a pus deoparte.
Să plângem că-i o viaţă atât de scurtă, un blestem cu totu' aparte,
Ca tot cei neavuţi să fie mai curând lui Dumnezeu, să-i stea în poale.

Să plângem noi, viii de acum, pe morţii noştri, de-acum noi
De-o noapte de coşmar, sacrificaţi pe altarul lăcomiei.
Să plângem ce-am avut şi şi-au plătit soborul cast, al nevinovăţiei...
Dar să nu stăm apatici, că suntem încă mulţi... şi sunt şi eu cu voi!

Să plângem pân' om seca lacrimi, de nu ne-om cere ţara înapoi,
Să nu stăm doar la poarta "Colectivului"... Să fim cu toţii... NOI!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 noiembrie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doliu

Bergamo e-n doliu...
Morţii se plâng într-un mod iluzoriu.
Un preot se roagă deasupra coşciugului închis,
Ca sufletul celui ce-a fost,
Să ajungă în Paradis.
Nu se va învinge moartea
Decât prin rugăciuni...
Luaţi aminte, români!
Plângem morţi fără nume
Din morminte comune.
Nu mai sunt locuri în cimitir.
Repetat plângem. Tot asemeni murim...
E simfonie de lacrimi, durere şi chin.
Incineraţii se ridică în rugă şi cruci.
Ucigaş fără chip,
Vrei tămâie la schimb?!
Oh, tu nu ştii să plângi!
Tu, satanicul nimb...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu plângem ce am pierdut, să nu plângem ce pierdem, să nu plângem ce vom pierde. Să ne bucuram că suntem o existenţă sub cerul vieţii care se poate indentifica pe sine insăşi şi să încercăm să nu ne pierdem sufletul.

Viorel Muha (2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâine...

mâine poate-o fi mai bine,
mâine, mâine, unt pe pâine,
mâine cu un pic de soare,
mâine poate nu mai doare

mâine poate o speranţă,
mâine o zi şi-o nouă viaţă,
mine poate răul trece,
mâine văd ce se petrece

mâine mult mai bun ca azi,
mâine foşnetul din brazi
mă va ridica de aripi,
mult mai sus de joase valuri

mâine, mâine, până mâine,
e prea mult şi nu-mi e bine,
până mâine înc-o noapte,
o voi trece, n-am ce face

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru Grigore Vieru

Dragă Maestre,
Rostesc cu durere această veste:
Loc pentru noi nu mai este
Nici acasă şi nici prin străini.
Se strigă prin cârciumi,
Se dansează-orgii.
Cine are nevoie de Limbă şi Poezii?
Dar Dumneata nu te întrista:
Ştii cum sunt necuminţii.
Cunoşti istoria bine.
Eşti lângă Dumnezeu şi le vezi pe toate.
Chiar daca până la el "te mănâncă sfinţii".
Te rog, Maestre, mă iartă,
Că am fost şi eu o dată
De ziua Limbii Române
Prin cârciumi străine.
Ştii, părinte, noi suntem c-am creduli
Şi sperăm că lumea e bună.
Pe urmă plângem în pumni
Că totul se vinde:
Şi suflet, şi ţară,
Suntem făcuţi de ocară
Prin fapte şi prin cuvinte.
Totul se vinde:
Floarea din coroană,
Ţărâna de pe morminte -
Totul se vinde!
Nedreptatea susură
... şi, totul se cumpără...

poezie de Maria Tonu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fiu de-al Meu [A child of Mine]

Mi-a zis, îţi dau pentru o vreme,
Un fiul de-al Meu, cum am voit.
Ca să-l iubeşti cât e în viaţă
Şi să-l jeleşti când a murit.
Şase sau şapte ani de zile
Sau poate douăzeci şi doi.
Poţi, prin urmare, să-l creşti bine
Pân' o să-l iau iar înapoi?
El te va face să te bucuri,
Iar de va sta numai puţin
Păstrează-l viu în amintire,
Ca să-ţi aline al tău chin.
Şi nu promit că va rămâne,
Căci totul piere, e firesc,
Dar pe pământ sunt lecţii multe,
Iar Eu să-nveţe Îmi doresc.
Am căutat în lumea largă,
Un dascăl bun, adevărat,
Şi din mulţimea fără număr,
Pe tine azi te-am selectat.
Deci poţi să-i dai iubirea toată,
N-o gândeşti că-i în zadar,
Şi n-o să mă urăşti de moarte
Când o să vin să îl iau iar?
Aud că oamenii îmi strigă,
"O, Doamne, fă aşa cum ştii!"
Copilul tău te fericeşte,
Cu riscul că vei suferi.
Să îl tratezi cu gingăşie,
Cât se mai poate, să-l iubeşti,
Pentru plăcerea ce ţi-a dat-o,
Mereu în gând să-i mulţumeşti.
Dar dacă îngerii îl cheamă,
Mai repede decât ai vrea,
Să-nfrunţi cu mult curaj tristeţea
Şi să accepţi că e aşa.

poezie de Albert Guest, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Play back life"

Suntem în zorii omenirii
Când doar aflăm despre viteză
Şi-ncet în ciclul primenirii
Tot micşorăm din paranteză!

Se întrevede în timp schimbarea,
Căci zilnic răsturnăm recentul,
Ce-i tot mai des reinventarea
De-un ieri... ce i-am trecut prezentul.

Şi mâine este-un prea târziu,
Căci va fi deja ieri curând;
Când viitorul o să-l ştiu
Din viitor... Ce-i ieri trecând!

Am fi imenşi, cum gând, oriunde,
Căci lung, imens va fi pasajul;
Când timp va fi femtosecunde
Şi an va fi întreg bagajul.

La Lună am fi-n juma' de fir
Din păr... şi nu ne-am mai uza;
Mileniu' o mie am fi-n deşir
Şi-am şti de-atunci... când vom pleca!

Când nou va fi vechi, perimat
-Că ce-ar fi fost, a fost va fi-
Nu vom mai face rău, păcat,
Căci am muri... pân-a fi vii!

Trăim accelerat cu greu,
Căci numai noi trăim lentoare;
Maiaşii au fost la Dumnezeu
Şi noi deja am distrus soare!...

Şi-atunci, acum este deja
Un ieri, ce-l recreem cu ştaif
De crez c-am descoperi noi ceva...
Şi-n fond toţi facem "play back life"!

Vă explicaţi atunci norocul
Ce alţii-l au pentru că-l ştiu;
Că la ei şanse-i i-e sorocul,
Ce-a venit mâine... Ieri târziu!?

Deci cumz? Eu, nici n-a fost să fiu???...
E cum de singuri ne-am privi
'n abis şi-am şi ajuns... târziu!?!
Nici nu mai suntem, măi copii!!!...

... E doar un gol!... Deja ne-am plâns
Privind imagini din străvechi!
... Doar întrebări! C-am dat răspuns
Şi refuzăm gândul, zevzechi!

Vom reveni, iar, Perseide
Căzând din vechile ulcele...
De-abia atunci, efemeride
Vom şti că suntem... Ce-au fost ele!!!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (16 august 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E timpul să plecaţi...

E timpul să plecaţi, cât nu e prea târziu,
Pân' n-o simţi săracul că-i jupuit de viu.
I-aţi inşelat credinţa vânzându-vă pe-un leu,
Nu vă forţaţi norocul... ferească Dumnezeu...

Cu toată bunătatea din sufletu-i flămând,
E şi el ca şi voi, tot muritor de rând...
Şi el are răbdare... şi-acelaşi Dumnezeu,
Dar nu-ntreceti măsura punându-i greu pe greu.

E timpul să plecaţi, v-am suportat destul.
De-atâtea vorbe goale poporul e sătul.
Se-aude din morminte blestemul lui Brucan,
A expirat sorocul... şi-a expirat în van.

Aţi stat la cârma ţării de douăzeci de ani,
Ne-aţi luat pământuri, case, ne-aţi jecmănit de bani.
De fiecare dată venind cu gura mare
Că vreţi o altă viată, că vă doriţi schimbare...

Schimbare v-aţi dorit, schimbare vrem şi noi,
Schimbare nu înseamnă... tot voi, în loc de voi.
Mai sunt în talpa tării voinici cu-nvătătură,
Nu gângăviţi ca voi... şi plini de incultură.

Uitaţi-vă în jur, vă place ce-aţi făcut?
De la păduri la fabrici pe toate le-aţi vândut,
Să vă clădiţi palate, cu iz de puşcărie,
Sunteţi mai râu ca chelul de-i trebuia tichie.

Cu paznici pe la porţi, de cine vă e teamă?
Cine mai credeţi voi că vă mai ia în seamă?
Nu sunteţi Dumnezei, nici zeii din Olimp,
Dar nu întindeţi coarda... plecaţi cât mai e timp.

Ieşiţi şi voi puţin prin lumea aia bună,
Ca să simţiţi şi voi cum euro se-adună.
În lumea aia-a voastră, cea plină de rahat,
La care ne-aţi vândut şi ne-aţi îngenuncheat.

În care obligaţi ne ducem sărăcia
Ca voi să puneţi ghiara uşor pe România.
Ne mor copii acasă din dorul de părinţi,
Iar voi ne vindeţi tara, ca Iuda-n, doi arginţi.

De-o jumătat' de viată vă tot plătim simbrie,
Cealaltă jumătate ne-aţi dat-o-n datorie,
Şi-n timp ce noi plătim... voi huzuriţi ca zbirii,
Aţi dus sărmana tară la limita pieirii.

E timpul să plecaţi, lăsaţi-ne pe noi...
Destinul prost să fie... dar nu făcut de voi.
Voi ştiţi să locuiţi doar în afară legii,
Să adunaţi prin furt averi şi privilegii.

V-am acceptat prea mult, ce ironi-a sorţii,
Pe voi, ce-aţi luat... şi revoluţia şi morţii.
Doar nu cumva vă vreţi istoriei eroi,
S-ar ruşina, sunt sigur, istoria cu voi.

Iar voi, clevetitorii, pe screen sau cu condeie,
Ce-aţi tot suflat în foc, când ei v-au dat scânteie,
Treziţi-vă, e timpul, cu toţi, această tară
S-o scoatem din ruşine, din ură şi ocară.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne plângem

Românul veşnic reproşează
Când n-a făcut nimic în viaţă:
Că tata n-a fost om de vază,
Că popa nu i-a dat povaţă.

epigramă de Vasile Iuşan din Am cap de neamţ, nu de chibrit! (2009)
Adăugat de Vasile Iuşan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când ne plângem morţii, ne plângem de fapt propria neputinţă sau chiar moartea.

Rita Drumeş în Staccato - Frânturi de viaţă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Putem calcula iuţelile cu cari stelele se mişcă în spaţiu, putem prooroci când se va întoarce o cometă, ca aceia a lui Halley, putem să spunem din ce elemente chimice se compune soarele Sirius, vom ajunge să cunoaştem încă multe alte lucruri minunate, dar nici o dată nu vom putea să ştim ce ne rezervă călătoria pe cari Soarele o face în Univers, chiar atunci când am şti exact dacă drumul străbătut de Soare e o imensă elipsă, o spirală sau un drum drept, fără nici un ţel.

Victor Anestin în revista "Orion"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când anii trec...

Când anii trec ca norii şi oamenii ca vântul
Viaţa noastră curge cu timpul ce-l trăim.
Şi undeva în cale stă neştiut mormântul
Şi nimeni nu cunoaşte în care ţintirim.
Doamne-n calea dreaptă minte înţeleaptă
Dă-ne să umblăm
Ca în veşnicie sfânta-mpărăţie
Dulce s-o gustăm.

Când viaţa ni-i-nainte ne pare-atât de lungă
Că nu ştim cum ar trece mai grabnic anii mei.
Când viaţa ni-i în urmă am vrea să tot ne-ajungă
Dar nu ne mai ajunge şi-o plângem singurei.

Când unicele lucruri le-avem cu-ndestulare
Iubire, tinereţe, şi soţi, şi legământ
Le risipim în patimi, şi-n râs, şi-n nepăsare
Când le-am pierdut, zadarnic le mai plângem preţul sfânt.

Când anii trec ca norii şi stările ca vântul
O, suflet scump grijeşte-ţi avutul cel sublim.
Oriunde mori, iubirea s-o ţii şi legământul
Ca să învii cu ele din orice ţintirim.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trec ploile...

Oh, trec ploile spre mâine, câte-o lacrimă ducând...
Doamne, câtă suferinţă să mai rabde-acest pământ?!
Biciul vântului pocneşte pe spinarea ponosită
Încovoiată de durere... Plângem, Maică Prea Iubită!

Râuri trec învolburate... Sânge-nfierbântat şi ură
Într-un iureş fără seamăn, grav şi fără de măsură...
Lutul strămoşesc musteşte parcă lavă omenească
Şi din ramuri curge sânge... Cine să ne mai iubească?!

Nu-i nici rugă nici iertare, nu-i nici viaţă, dar nici moarte...
Ne trăim în lanţuri viaţa, dar trăim în libertate!
Doamne, câtă suferinţă ne e dat să îndurăm?!
Când, pe căi transcendentale, către Tine ne-nălţăm?!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce e mai bine: să scormonim în sufletul nostru şi să scoatem la iveală toate mizeriile sau, cu ajutorul efortului comun al celor trei sute de oameni, să încetăm să ne mai plângem de milă şi în teatru, să ne ocupăm de activitatea noastră preferată?

Constantin Stanislavski în Munca actorului cu sine însuşi, vol. II
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi vrem pământ!

Flămând şi gol, făr-adăpost,
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!

O coajă de mălai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci.
Băieţii tu-n război ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:
Nici milă n-ai, nici crezământ!
Flămânzi copiii-n drum ne mor
Şi ne sfârşim de mila lor -
Dar toate le-am trăi uşor
De-ar fi pământ!

De-avem un cimitir în sat
Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug.
Şi-n urma lacomului plug
Ies oase şi-i păcat!
Sunt oase dintr-al nostru os:
Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos
Din case goi, în ger şi-n vânt,
Ne-aţi scos şi morţii din mormânt; -
O, pentru morţi şi-al lor prinos
Noi vrem pământ!

Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim
Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Că nu-şi vor bate-ai voştri joc
De noi, dacă murim.
Orfani şi cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,
Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,
Căci nici pentr-un mormânt n-avem
Pământ - şi noi creştini suntem!
Şi vrem pământ!

N-avem nici vreme de-nchinat.
Căci vremea ni-e în mâni la voi;
Avem un suflet încă-n noi
Şi parcă l-aţi uitat!
Aţi pus cu toţii jurământ
Să n-avem drepturi şi cuvânt;
Bătăi şi chinuri, când ţipăm,
Obezi şi lanţ când ne mişcăm,
Şi plumb când istoviţi strigăm
Că vrem pământ!

Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat -
Noi vrem pământ!

N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă pentru România

Doamne, poalele îmi suflec
Şi prin faţa Ta-mi târăsc
Lacrimile să Te-nduplec
Făr-a vrea să Te-ocărăsc!

Dar de-un veac mi-e ţara slugă,
Pe nimic de-al ei stăpână
Iară fraţii mei în rugă
Nu-şi mai dau mână cu mână!

Nici să-nvârtă o ciuleandră
Nu mai ştiu prin străinie –
Aruncaţi ca o buleandră
Chiar de muma Românie!

Şi-mi oftează şi îmi geme
Inima-mi în piept boleşte...
Pentru ale cui blesteme
România mea plăteşte?

Un tribut prea scump, slăvite!
Ne mai iartă din păcate,
De bocanci şi de copite
Că-s hotarele prădate!

Şi nu ştiu! Să-ţi scriu cuvinte?
Ori să-Ţi chem vreo câţiva popi?
Din adâncile morminte
Neamul Tu să mi-l dezgropi!

poezie de Livia Frunză (20 martie 2016)
Adăugat de Livia Frunză
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-ar trebui să ne plângem că am aşteptat prea mult, ar trebui să ne plângem că ne-am prea grăbit.

citat clasic din Paolo Mantegazza
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În muzeu

Iar ulciorul mi-a vorbit,
Vrând, se vede, să mă mustre:
În colibile lacustre,
Stând pe scaunul cioplit

De-un druid, eu fui podoaba
Tribului întreg; şi-mi fu
Drag pe-atunci. O vezi şi tu:
Eu şi cu Dalvine roaba,

Fost-am de-un etrusc isteţ
Peste lac în luntre-aduse.
El sub laviţe-avea puse
Multe altele de preţ,

Cari pe-acele vremi senine
Artă şi minuni erau!
Astăzi hârburi poate stau,
Bietele, pe-un raft cu mine!

Şi din toate şi-a ales
Capul cetelor ilire
Un ulcior să nu te mire
Că suspin aşa de des

Un ulcior, şi-o roabă, biata!
Văd trecând pe-aici femei,
Şi-mi evoc mândreţea ei,
Şi-n etern slăvi-voi fata

Cea de-acum opt mii de ani!
Poate, albele ei oase,
Din nămolul apei scoase,
Poţi şi tu cu doi-trei bani

Să le vezi aici, străine,
Ori altunde-n vrun muzeu.
Am pierit, şi ea şi eu,
Când din văile vecine

Au venit arcaşii goi,
Mulţi şi tari, zvârlind tăciunii.
Au scăpat pe luntre unii
Dintre-ai noştri, cei vro doi,

Însă cei mai mulţi pieriră.
Şi de-atunci, pe fund de lac
Şi-astăzi părţi din mine zac.
Iar pe câte le găsiră

Le-au adus aici, punând
Ciob la ciob ca să mă-nchege.
Ah, dar ce pot înţelege
Câţi îi văd pe-aici trecând?

Văd şi ei o oală spartă
Dintr-un lut sărac şi prost:
Eu, ce-ntr-alte vremi am fost
Ultima putinţă-n artă.

Şi desenul meu! Uşor
C-un cărbune de pe vatră
Mult mai bine-l fac pe-o piatră
Azi copiii-n jocul lor!

Tu ai sufletul mai larg,
Scapă-mă! Ce chin ai stinge,
Dacă-n lături m-ai împinge
Ca să cad şi să mă sparg!

Cât m-a-nduioşat ulciorul!
Şi-aş fi vrut să-i fiu pe plac,
Însă ce puteam să fac?
Să mă vază păzitorul,

Iar a doua zi, fatal,
Să m-arăte prin ziare:
Un nebun, pe cât se pare,
În muzeu, şi-un criminal!

Şi-am întors fără speranţă
Ochii şi-ncepui s-admir
Cum stăteau pe raft în şir
Acele de siguranţă.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă Mamei Românii pentru mult iubiţii fii

În cotloane insalubre, trişti, filozofăm şi plângem,
Către cer, ameninţare, pumnul împietrit îl strângem.
Risipirea nefiinţei, azi în fiinţă se-ntrupează
Şi ne pierdem în uitare... În regres se progresează.
Plâns de lacrimă acidă spală rănile murdare,
Umbre de furtuni nocive vin mai ameninţătoare.
Trec îngenunchiaţi strămoşii, în mormânt vuiesc şi urlă.
Ura-n noi se risipeşte... Iar sunt semne de furtună.

În cotloane insalubre, trişti, filozofăm şi plângem...
Prin analfabetizare, unde oare-o să ajungem?!
Frângeţi ramurile vieţii prin sortita sărăcie
Şi lăsaţi înlăcrimată veşnic, maica Românie...
Întunericul se-afundă-n suflet şi cu mucegai
E pavată calea vieţii... Lungă-i calea către Rai!
Am primit promisiunea de-a ne fi mai bine, dar
Se tot minte, se tot fură şi speranţa e-n zadar.

Către cer, ameninţare, pumnul împietrit îl strângem,
Risipiţi printre dosare, sfânt şi drept, oftăm şi plângem.
Căutăm înspre biserici, dar biserici se sfărâmă,
"Ane" înşine, zidite de a lui Manole mână.
Pleoapele de plumb se-apleacă, plâns de grâne se coboară,
Însă pâinea ni-i amară şi fugim în altă ţară.
Căutăm un loc de muncă! Am trudi! Pe bani puţini?!
Înjosiţi ne ducem traiul printre munţi de mărăcini.

Risipirea nefiinţei, azi în fiinţă se-ntrupează...
În zadar visezi, române! Visele decât te-nalţă!
Şi-n căderea existenţei crude şi atât de grea,
Ca o umbră, printre ziduri vechi tu te vei surupa.
Cauţi în zadar lumină! Întunericul te cheamă
Şi-ţi plăteşti înmormântarea cu bani grei de bună seamă.
Lumânări n-o să-ţi mai ardă prea mult timp la căpătâi.
Toate-s scumpe azi în lume... N-ai să poţi să pleci! Rămâi!

Şi ne pierdem în uitare... În regres se progresează.
N-avem bani de-nmormântare, morţii se incinerează.
Ni-s spitalele ticsite de bolnavi şi de bacterii,
Viaţa noastră este astăzi doar un cumul de mizerii.
Pieţele sunt încărcate, trăim bio-vegetal
Cu "E-uri" şi chimicale, zi de zi, an după an...
Cum, când cancerul e-n floare şi-s bolnavi de diabet
Şi de inimă se moare, spuneţi că trăim decent?!

Plâns de lacrimă acidă spală rănile murdare,
Datoriile ne-afundă, ne hrănim cu chimicale,
Azi nu mai rodeşte solul... Clima, lumea, s-a schimbat!
Pentru toate astea, oare, cine este vinovat?!
Asanări şi defrişare, din pământul cel fertil
Sfânt şi bun al României, au facut un cimitir.
România-i o "SAHARĂ", o poveste Bărăganul...
Cine ştie ce-o să fie şi la anul?! Şi la anul?!

Umbre de furtuni nocive vin mai ameninţătoare...
Mor actori şi oameni simpli. Peste tot, oricând, se moare!
Limbi de foc se-nalţă-n ere, trec balauri... Trec spre mâine
Simpli muritori de foame, căutând un colţ de pâine.
Prin containere, de-o vreme, caută spre a găsi
Poate câteva hăinuţe pentru mulţii lor copii.
E un lux să cumperi haine de la second-hand, găsesc.
Însă cei bogaţi, prin cluburi şi hoteluri huzuresc!

Trec îngenunchiaţi strămoşii, în mormânt vuiesc şi urlă.
Au cântat de mult cocoşii! Vremea-i timpul să apună!
S-a schimbat orânduirea, dar nimic n-o să se schimbe
Cât, cerşind din poartă-n poartă, mulţi români or să se plimbe.
Nu-i uşor să duci pe umeri greul unei ţări întregi,
Dar luptând întru frăţie, răul ăsta poţi să-l dregi.
Marea "Horă a Unirii" nu-n zadar a fost cântată.
Hai, "Deşteaptă-te române!", "munţii noştri aur poartă"...

Ura-n noi se risipeşte, iar sunt semne de furtună!
Veniţi fraţi români în ţară! Hai "să dăm mână cu mână!"
Ce frumoasă-i România! Avem oameni înţelepţi!
Suflă vântul sărăciei?! S-o refaceţi mai puteţi!
Au ieşit din ascunzişuri şerpii?! Nu aveţi habar!
Se vor pierde ca o umbră! Suntem piatră de hotar!
Osemintele străbune se vor rezidi-n biserici
Şi vor înfrunta în veacuri, iar, a neamurilor piedici.

Ura-n noi se risipeşte... Iar sunt semne de furtună!
Trec îngenunchiaţi strămoşii... În mormânt vuiesc şi urlă.
Umbre de furtuni nocive vin mai ameninţătoare,
Plâns de lacrimă acidă spală rănile murdare.
Şi ne pierdem în uitare... În regres se progresează.
Risipirea nefiinţei, azi în fiinţă se-ntrupează.
Către cer, ameninţare, pumnul împietrit îl strângem
Şi-n cotloane insalubre, trişti, filozofăm şi plângem.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

America

să ne plimbăm prin new orleans
cu bluesul în sânge
cu melancolia în oase
cu pietre de granat în suflete
cu ace de fier înfipte în inimi
cu chitara lui b b în mână
ca o spadă de cruciat
deschizându-ne calea către amurg
suntem liberi să plângem
când bem din ginul cu gust de frică
suntem liberi să ne ungem pe feţe
cu maioneza din burgeri
şi să credem că nu vom mai avea
nici riduri nici amintiri
suntem liberi să ne imaginăm că am fost
şi să visăm că vom fi
cumpăraţi-mi un bilet pentru trenul
care nu duce nicăieri
şi lăsaţi-mă să-l aştept în gară
pe valiza mea de carton

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!