Legenda trandafirilor

O mamă tânără-ntr-un sat
Al Indiei, trăia iubită
De soţul ei şi fericită
De multe câte i s-au dat.
Statornică-i trecea viaţa,
Cum trece-n farmec dimineaţa
P-un câmp frumos şi plin de flori.
Şi i-au dat zeii-ndurători
Un copilaş, ca el să fie
Cea mai înaltă bucurie
În traiul ei de rău scutit.

Dar într-o zi s-a îmbolnăvit
Cel dezmierdat din mână-n mână,
Şi s-a zbătut o săptămână
Şi-a opta zi el a murit.

Din lut era; s-a întors în lutul
Creării noastre-a tuturor!
Şi mama-şi blestema trecutul
Şi se-ngrozea de viitor:
Vedea întreaga ei viaţă
Un câmp pustiu, prin care ea
Cu multă plângere-şi ducea
Durerea timpului de faţă.

Şi cu copilul mort la piept,
Aleargă nebunită mama
Şi la picioarele lui Brama
În templu ea se duce drept.
Cuprinde gleznele măreţe
A zeului cu patru feţe
Şi-n hohot tânguios de plâns,
Obrazul şi-l lipeşte strâns
De piatra cea din veac cioplită.
Tu, patimă nebiruită
A dragostei, ce-o ai de noi,
Părinte! de ne dai un bine
De ce-l ceri iarăşi înapoi?
O, lasă-mi viu copilul, Doamne!
De ce m-alungi tu cu dureri
Din ziua caldei primăveri
În noaptea pustiitei toamne?

Şi-atunci prin templul luminat
Un sunet vâjâind scoboară,
Ca mulţi vulturi ce grabnic zboară
Şi-n piatră Brama s-a mişcat:
Femeie! Eu sunt mila milei,
În stânga am lumina zilei
Şi vorbele, în dreapta port
Lumina gândului şi fapta
Îmi voi deschide dară dreapta
Ca să-ţi înviu copilul mort!

Tu mergi şi cată pe pământ
O casă-n care niciodată
N-au fost dureri şi nici nu sânt,
Şi-acolo pune jurământ
Că ai să plângi viaţa toată;
Că de lumină vei fugi,
Fiind d-a pururi supărată,
Că n-ai să râzi cât vei trăi
Cel mort atunci va fi în viaţă!

Şi cu nădejdea scrisă-n faţă
Ea pleacă, şi din sat în sat
Prin toate casele a-ntrebat.
Şi a găsit în casa ceea
Că p-un fiu mort plângea femeia,
Şi-ntr-altă casă plini de dor
Copiii plâng pe mama lor,
Şi un bărbat în casa asta
Plângea că i-a murit nevasta.
Şi nici o casă n-a găsit

Fără dureri, un loc scutit.
Şi s-a întors la templu mama,
Nu-i nici o casă-n lume, Brama,
Scutită de dureri şi-amar.
Părinte-al vieţii, e-n zadar,
D-aş alerga prin lumea toată
O, lasă-mi viu copilul, tată!

Şi ca un tunet depărtat,
Prin templul sfânt s-a ridicat
Un vuiet aspru de furtună
Şi-un glas puternic: Eşti nebună
Vreai întuneric? Dar să-mi spui,
Poţi face-ntunecime plină,
În locul unde nu-i lumină?

Şi întuneric unde nu-i
Tu faci lumină? Zile triste
Fără plăceri tu cum le crezi?
Şi de există alb, nu vezi
Că negru-l face să existe?
Aceasta tu nu o înţelegi?
Vrei pentru tine alte legi?
Dar pentr-un om stricat la minte
Nu schimbă zeii ce-au făcut
Ce-a fost în veci ce au trecut,
În veci va fi de-acu înainte,
Şi cei vii de vor înceta
Să râdă, blestemându-şi soarta,
Cei morţi din groapă s-or scula
Şi-or râde ei! Nimic nu-i moartea,
Viaţa-i tot! Auzi cuvântul:
Nebunii n-au nimic d-ajuns!

Şi biata mamă n-a răspuns
Plângând a-n movilit pământul,
Pe fiul ei l-a dat lui Iama.
Şi-a plâns o zi întreagă mama,
Mormântu-n braţe ea l-a strâns,
Şi-o noapte-ntreagă a tot plâns.
Şi-a tresărit în zorii zilei
Şi-o clipă s-a pierdut în vis:
O mângâiere i-a trimis
Din ceruri Brama, mila milei!
Din lacrimile plânse-n zori
A răsărit o albă floare,
Şi peste noapte-a ei plânsoare
S-a prefăcut în roşii flori.
Erau frumseţile luminii
Dar aveau spini, şi-atâta ce-i?
Ea, biata, nu mai vede spinii
Şi-adună flori, şi mâna ei
Îi sângeră, dar nu o doare,
Că pentru-un spin avea o floare

Aşa e scris în cartea sfântă
A legii legilor. D-atunci
Răsar aceste flori pe lunci.
Flăcăii în poezii le cântă
Şi le slăvesc d-atunci pe drept,
Nevestele le pun la piept
Şi fetele le pun în plete.
Şi-n templul zeilor doi miri
Împodobesc cu flori vestmântul
Şi mame triste pe mormântul
Copiilor pun trandafiri.
De ei cine-şi ascunde faţa
De teamă că de ghimpi sunt plini?
Şi dacă viaţa are spini,
De ce te plângi că-i rea viaţa?

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două cântece ale eschimosului

I Evadând din eternitate

Omul a venit alergând fără chip pe suprafaţa pământului
Fără ochi şi fără gură el alearga cu faţa spână

Ştia că păşeşte pe piatra morţii
Ştia că el era o stafie e tot ce ştie.

Pipăind un milion de ani sub pietre
El a găsit un melc
pe care fulgerul l-a trăsnit
A fumegat până a ajuns un halou pârjolit în palma-i amorţită.

Pipăind un milion de ani sub pietre
El a găsit un păstrăv
dar a căzut o brumă albă şi fierbinte
De pe hornul unei stele şi peştele s-a risipit în cristale.

Pipăind un milion de ani sub pietre
El a găsit un şoarece
dar un suspin al timpului
L-a spulberat în firimituri de articulaţii.

A luat o piatră ascuţită şi şi-a găurit faţa
Prin lacrimi şi durere a privit planeta.

A găurit iarăşi mai adânc şi prin lacrimi şi durere
A scrâşnit la fulger la brumă şi la timp.

Atunci, zăcând printre oase pe cimitirul pământului,
A văzut o femeie fredonând în pântecele ei nişte cântece.

El i-a dat doi ochi şi-o o gură în schimbul unui cântec.
Ea a lăcrimat sânge, ea a urlat de durere.

Durerea şi sângele erau viaţă. Dar omul a râs –

Cântecul merita preţul.

Femeia s-a simţit înşelată.

II Cum a început apa să cânte

Apa voia să trăiască
Ea s-a dus la soare s-a întors plângând
Apa voia să trăiască
S-a dus la copaci ei au ars-o s-a întors plângând
Ei au putrezit s-a întors plângând
Apa voia să trăiască
S-a dus la flori ele s-au ofilit s-a întors plângând
Ea voia să trăiască
S-a dus la pântece a întâlnit sângele
Ea s-a întors plângând
S-a dus la pântece a întâlnit cuţitul
S-a întors plângând
S-a dus la pântece a întâlnit larva şi putregaiul
S-a întors plângând dorind să moară

S-a dus la timp a trecut prin aceeaşi uşă de piatră
S-a întors plângând
A început să caute prin tot universul nimicul
S-a întors plângând dorind să moară

Până când nu mai rămânea nimic din plâns

Zăcea în străfundul tuturor lucrurilor

Absolut epuizată absolut limpede

poezie de Ted Hughes din Cioara. Din viaţa şi cântecele ciorii (2022), traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina din Infinit

cinste slavă şi mărire
Lui Isus Cel răstignit
care iată din iubire
pentru noi El a murit

pentru noi şi-a dat viaţa
sus pe cruce la Calvar
şi scuipată i-a fost faţa
să ne dea viaţa-n dar

cinste slavă şi onoare
îi aducem Lui Mesia
şi-i cântăm cu-nflăcărare
căci ne oferă veşnicia

pentru noi Isus şi-a dat
şi viaţa şi Fiinţa
când la moarte condamnat
i s-a dat atunci sentinţa

fără pată fără vină
El viaţa şi-a trăit
a fost unica Lumină
ce nouă s-a dăruit

doar Isus cel acuzat
de preoţi şi farisei
a trăit fără păcat
printre oamenii cei răi

căci doar El era iubirea
al vieţii Creator
ce-a trăit neprihănirea
chiar sub ochii tuturor

numai El a îndrăznit
să susţină că-i Viaţa
Lumina din Infinit
ce străluce dimineaţa

n-a fost nimeni pe pământ
ca şi El ca să susţină
că e Fiul Celui Sfânt
şi trăieşte fără vină

doar Isus Hristos Mesia
pe Tatăl ni l-a descris
căci El este bucuria
de-a intra în Paradis

Tatăl vrea ca omenirea
mântuirea s-o primească
şi să guste fericirea
sus în Slava Lui cerească

şi Hristos l-a înălţat
pe Tatăl dându-i onoare
Isus doar l-a lăudat
cinstind Numele Lui Mare

altul nimeni n-a vorbit
de Tatăl ca şi Isus
nimenea nu l-a slăvit
ca şi Fiul Lui supus

nici David nici Moise chiar
n-au vorbit de Dumnezeu
ca şi Mielul din Calvar
căci El este Tatăl Său

doar Isus în mod real
pe Tatăl l-a cunoscut
când pe-al vieţii veşnic val
ambii omul l-au făcut

din pământ şi din lumină
şi din apă şi din vis
să trăiască fără vină
omul chiar în Paradis

Isus doar ne e menirea
şi Iubirea din Cuvânt
prin El noi neprihănirea
o avem jos pe pământ

El pe braţe ne-a luat
când murise sus pe cruce
pentru al meu şi-al tău păcat
în rai să ne poată duce

El păcatu-a ispăşit
şi pedeapsa ne-a iertat
când pe Golgot-a murit
şi noi inima i-am dat

Tatăl Sfânt a hotărât
ispăşirea şi iertarea
omul iarăşi mântuit
să trăiască îndurarea

glorie Lui Dumnezeu
slavă-i fie Lui Mesia
căci acum prin planul Său
ni se oferă mântuirea

mulţumesc o Tată Sfânt
mulţumesc Isus iubit
căci eu astăzi prin Cuvânt
sunt pe veci dar mântuit

poezie de Ioan Daniel Bălan (4 ianuarie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea lui Fulger

În goana roibului un sol,
Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol,
Răsare, creşte-n zări venind,
Şi zările de-abia-l cuprind,
Şi-n urmă-i corbii croncănind
Aleargă stol.

El duce regelui răspuns
Din tabără. Şi ţine-ascuns
Sub straiul picurând de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi -
Atâta semn de la război,
Şi-a fost de-ajuns!

Pe Fulger mort! Pe-un mal străin
L-a fulgerat un braţ hain!
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar roş de sânge-i albul tort,
Şi pieptul gol al celui mort
De lănci e plin.

Sărmanul crai! Când l-a văzut
Şi, când de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaimă-n lături şi-a rămas
Cu pumnii strânşi, fără de glas,
Ca un pierdut.

Să-i moară Fulger? Poţi sfărma
Şi pe-un voinic ce cuteza
Să-nalţe dreapta lui de fier
Să prindă fulgerul din cer?
Cum pier mişeii dacă pier
Cei buni aşa?

Dar mâne va mai fi pământ?
Mai fi-vor toate câte sunt!
Când n-ai de-acum să mai priveşti
Pe cel frumos, cum însuţi eşti,
De dragul cui să mai trăieşti,
Tu soare sfânt?

Dar doamna! Suflet pustiit!
Cu părul alb şi despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blestema,
Şi tot palatul plin era
De plâns cumplit.

La stat şi umblet slabă ce-i!
Topiţi sunt ochii viorei
De-atâta vaiet nentrerupt,
Şi graiul stins şi-obrazul supt
Şi tot vestmântul doamnei rupt
De mâna ei!

- "De dorul cui şi de-al cui drag,
Să-mi plângă sufletul pribeag,
Întreagă noaptea nedormind,
Ca s-aud roibii tropotind,
Să sar din pat, s-alerg în prag,
Să te cuprind!

Nu-l dau din braţe nimănui!
Închideţi-mă-n groapa lui -
Mă laşi tu, Fulgere, să mor?
Îţi laşi părinţii-n plâns şi dor?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o, du-i!

Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti!
N-ai glas de vifor, să jeleşti;
N-ai mâini de fier, ca fier să frângi;
N-ai mări de lacrămi, mări să plângi,
Nu eşti de foc, la piept să-l strângi,
Să-l încălzeşti!

Şi tu, cel spre bătăi aprins,
Acum eşti potolit şi stins!
N-auzi nici trâmbiţile-n văi,
Nu vezi cum sar grăbiţi ai tăi -
Râdeai de moarte prin bătăi,
Dar ea te-a-nvins.

Pe piept, colac de grâu de-un an,
Şi-n loc de galben buzdugan,
Făclii de ceară ţi-au făcut
În dreapta cea fără temut,
Şi-n mâna care poartă scut
Ţi-au pus un ban.

Cu făclioara, pe-unde treci,
Dai zare negrilor poteci
În noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vamă peste râu.
Merinde ai colac de grâu
Pe-un drum de veci.

Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Să fii întreg ce-ai fost mereu,
Să tremure sub pasu-ţi greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Când vei fi dus.

Miraţi şi de răsuflet goi,
Văzându-ţi chipul de război,
Să steie îngerii-nlemnit;
Şi, orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre răsărit!...

Iar când a fost la-nmormântat,
Toţi morţii parcă s-au sculat
Să-şi plângă pe ortacul lor,
Aşa era de mult popor
Venit să plângă pe-un fecior
De împărat!

Şi popi, şirag, cădelniţând
Ceteau ectenii de comând -
Şi clopote, şi plâns, şi vai,
Ş-oştenii-n şir, şi pas de cai,
Şi sfetnici, şi feciori de crai,
Şi nat de rând.

Şi mă-sa, biata! Cum gemea
Şi blestema, şi se izbea
Să sară-n groapă: - "L-au închis
Pe veci! Mi-a fost şi mie scris
Să mă deştept plângând din vis,
Din lumea mea!

Ce urmă lasă şoimii-n zbor?
Ce urmă, peştii-n apa lor?
Să fii cât munţii de voinic,
Ori cât un pumn să fii de mic,
Cărarea mea şi-a tuturor
E tot nimic!

Că tot ce eşti şi tot ce poţi,
Părere-i tot dacă socoţi -
De mori târziu ori mori curând,
De mori sătul, ori mori flămând,
Totuna e! Şi rând pe rând
Ne ducem toţi!

Eu vreau cu Fulger să rămân!
Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,
M-a duşmănit trăind mereu
Şi-a pizmuit norocul meu!
E un păgân şi Dumnezeu,
E un păgân.

De ce să cred în el de-acum?
În faţa lui au toţi un drum,
Ori buni, ori răi, tot un mormânt!
Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!
Credinţa-i val, iubirea vânt
Şi viaţa fum!

Şi-a fost minune ce spunea!
Grăbit poporul cruci făcea
De mila ei, şi sta-ngrozit. -
Şi-atunci un sfetnic a venit
Şi-n faţa doamnei s-a oprit,
Privind la ea.

Un sfânt de-al cărui chip te temi
Abia te-aude când îl chemi:
Bătrân ca vremea, stâlp rămas,
Născut cu lumea într-un ceas,
El parcă-i viul parastas
Al altor vremi.

Şi sprijin pe toiag cătând
Şi-ncet cu mâna ridicând
Sprâncenele, din rostu-i rar,
Duios cuvintele răsar:
- "Nepoată dragă! De-n zadar
Te văd plângând.

De cum te zbuciumi, tu te stingi
Şi inima din noi o frângi -
Ne doare c-a fost scris aşa,
Ne dori mai rău cu jalea ta:
De-aceea, doamnă, te-am ruga
Să nu mai plângi.

Pe cer când soarele-i apus,
De ce să plângi privind în sus?
Mai bine ochii-n jos să-i pleci,
Să vezi pământul pe-unde treci!
El nu e mort! Trăieşte-n veci,
E numai dus.

N-am cap şi chip pe toţi să-i spui
Şi-aş spune tot ce ştiu, dar cui?
Că de copil eu m-am luptat
În rând cu Volbură-mpărat
Şi ştiu pe Crivăţ cel turbat
Ca ţara lui.

Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!
Şi toţi s-au dus pe-acelaşi drum.
Ei şi-au plinit chemarea lor
Şi i-am văzut murind uşor;
N-a fost nici unul plângător,
Că viaţa-i fum.

Zici fum? O, nu-i adevărat.
Război e, de viteji purtat!
Viaţa-i datorie grea
Şi laşii se-ngrozesc de ea -
Să aibă tot cei laşi ar vrea
Pe neluptat.

De ce să-ntrebi viaţa ce-i?
Aşa se-ntreabă cei mişei.
Cei buni n-au vreme de gândit
La moarte şi la tânguit,
Căci plânsu-i de nebuni scornit
Şi de femei!

Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta!
Şi-a morţii lege n-o căta!
Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,
Dar dacă mor, ce grijă porţi?
Mai simte-n urmă cineva
Că ei sunt morţi?

Dar ştiu un lucru mai pe sus
De toate câte ţi le-am spus:
Credinţa-n zilele de-apoi
E singura tărie-n noi,
Că multe-s tari cum credem noi
Şi mâine nu-s!

Şi-oricât de amărâţi să fim
Nu-i bine să ne dezlipim
De cel ce vieţile le-a dat! -
O fi viaţa chin răbdat,
Dar una ştiu: ea ni s-a dat
Ca s-o trăim!

Ea n-a mai plâns, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Şi n-a mai înţeles ce-a zis
Şi nu vedea cum au închis
Sicriul alb - era un vis
Şi ea-l trăia.

Senini de plânset ochii ei,
Vedea bărbaţi, vedea femei,
Cu spaimă mută-n jur privea.
Din mult nimic nu-nţelegea;
Şi să muncea să ştie ce-i.
Şi nu putea.

I-a fulgerat deodată-n gând
Să râdă, căci vedea plângând
O lume-ntreagă-n rugăciuni. -
"În faţa unei gropi s-aduni
Atâta lume de nebuni!
Să mori râzând...

Şi clopotele-n limba lor
Plângeau cu glas tânguitor;
Şi-adânc, din bubuitul frânt
Al bulgărilor de pământ,
Vorbea un glas, un cântec sfânt
Şi nălţător:

"Nu cerceta aceste legi,
Că eşti nebun când le-nţelegi!
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea!
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăiasa zânelor

Orcanul însuşi stă domol
Şi-n gânduri dulci se pierde,
Când zânele cu pieptul gol
Răsar pe lunca verde.
Uşoare, ca de neguri, fug
Prin liniştea adâncă,
Obrajii lor, ca flori de rug,
Sunt nesărutaţi încă.

Vezi tu departe-n Răsărit
Aprins lucind ca focul
Palatul lor? Împrejmuit
Cu zid d-argint e locul:
Acolo ele-n veci nu mor
Şi vara-n veci nu moare,
Iar ele-şi au crăiasa lor
Şi toate sunt fecioare.

La ţara lor nici zmei n-ajung!
Dar într-o zi, la poartă,
Bătu, de drumul greu şi lung,
Slăbită şi mai moartă,
O fată de-mpărat, cerând
Un loc de mas, sărmana,
Şi se ruga milos de blând,
Şi cum te cheamă? Ana.

Eu nu pot, Ano, să-ţi descui;
Acest drept al meu nu e.
Crăiasei noastre am să-i spui
Să vie să-ţi descuie.
P-un nor de aur lunecând
A zânelor crăiasă
Venea cu părul râurând,
Râu galben de mătasă.

Crăiasa-n purpur şi-n smarald
S-ascunde, nu s-ascunde,
Străbaţi cu ochii viul cald
Al formelor rotunde.
Ard flacări ochii ei crăieşti
Cum stă la zid plecată;
Descui. Dar eu mă tem că eşti
Fecior! Ba nu: sunt fată!

Şi dându-i zânele-adăpost
Trăia cu ele soră.
Dar într-o zi a fost ce-a fost
Că nu s-a duc la horă
Şi-având inel, ea se juca
Stând singură-ntr-o vale:
Pe-acolo doamna se plimba
Şi-a dat de Ana-n cale.

Ce ai tu, Ano? Uite ce-i!
Crăiasa schimbă feţe,
Că n-a văzut în viaţa ei
Inel, şi ce mândreţe!
Din piatra tronului din rai
Cioplit în flori măiestre,
El singur unui fiu de crai
D-ajuns i-ar fi fost zestre.
Şi cum îi zici? Inel îi zic!
Pe degetul suleget
Al zânei pus, pe cel mai mic,
Crescut părea pe deget.
O, dă-mi-l mie! drăgălaş
Se roagă ea-mbătată.
Ţi-l dau, stăpâno, de mă laşi
Să te cuprind o dată!

Crăiasa-n veselia ei
Cu grabă se-nvoieşte:
Mă strângi la piept, şi-atâta ce-i?
Şi pieptul Anei creşte,
Şi cum întinde braţul drept
Mai viu îi bate pieptul
Şi tremură, strângând la piept
Pe doamnă-sa cu dreptul.

Atâta ce-i? Dar m-a durut!
Să nu pui mâna stângă!
Şi-n urmă zâna s-a zbătut
Că prea mult vrea s-o strângă.
Aşa fac şi copiii-n joc
Când nu-şi înţeleg vrerea,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a slăbit puterea.

A doua zi, sub umbre rari
De pom cu floarea albă,
Făcea, având mărgăritari,
Dintr-înşii Ana salbă.
Crăiasa vine iar. Zărind
Frumoasa jucărie,
Aprinşii-i ochi mai mult s-aprind
Să aib-acea mândrie.

Ce-i asta? Salbă! Ard răzleţ
Mărgeanuri roşii-n pară,
Şi n-ai fi dat d-ajunsul preţ
Al salbei, dând o ţară.
Şi cui o dai tu? pătimaş
Zâmbind crăiasa-ngână:
Ţi-o dau şi ţie, de mă laşi
Să te sărut, stăpână!

Pe nimeni ea n-a sărutat,
Ori poate flori şi fluturi,
Dar pentru salbă i-ar fi dat
Şi-o sută de săruturi.
Aşa fac doi coii în joc,
Când nu-nţeleg ce-i jocul,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a pierit norocul.

A treia zi, privind în lac
Copila, ca-n oglindă,
Cerca şi nu putea pe plac
Un brâu pe trup să-şi prindă.
Crăiasa vine iar. Grăbit
S-a-ncins atunci crăiasa,
Şi cât de strâns i s-a lipit
De caldul trup mătasa!

Ea bate-n palme, vede-n lac
Că strânsă-i stă mai bine;
Rotunde, ca un cap de mac,
Stau sânurile pline,
Mai naltă pare, şi-n umblat
Mlădie ca o vargă,
Ea simte cât de rău i-a stat
În haina ei cea largă.

Şi ochii-i otrăviţi de dulci
La brâu sălbatici cată.
Ţi-l dau, cu tine de mă culci
Alăturea o dată!
Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei
Altce, că am eu multe!
Nu vreu! Şi-n urmă asta ce-i?
De ce să n-o asculte?

*

Ştiţi voi povestea, când un fiu
De împărat odată,
În piept cu dor turbat de viu,
S-a îmbrăcat în fată,
Şi-având în loc de paloş fus,

Şi-n loc de coif năframă,
Pe pieptul tânăr el şi-a pus
Altiţă-n loc de-aramă?

El stă pe tron, şi lângă el
Ce trist crăiasa plânge!
Cu mâna ei cea cu inel
Rupându-şi salba, strânge
Genunchii lui, ea stă-n genunchi!
Şi brâul şi-l dezleagă,
Şi păru-i desfăcut mănunchi
Îi umple faţa-ntreagă.

Eu toate, toate le-am pierdut!
Şi Dumnezeu mă piardă
Din ochii lui, că te-am crezut!
El râde şi-o dezmiardă:
Acum nu-i timp să te boceşti;
Tu vii cu mine-acasă;
Crăiasă dacă nu mai eşti,
Vei fi împărăteasă!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea albă de Crăciun

... În seara sfântă de Ajun,
Ne aşezam, tăcuţi, la masă...
Era plăcut şi cald acasă,
În noaptea albă de Crăciun.
Şi mama,-n vatra cu tăciuni,
Trăgea sub pirostie focul,
Scânteile duceau norocul
Pe coşul casei plin de lumi.
C-o stea din el, plecam şi eu,
Cum pleacă-n cer o rugăciune,
Sperând la clipa de minune,
Ce-înseamnă-n viaţă Dumnezeu...
În zori de zi, o luam, de zor,
Cu steaua mea din jar culeasă,
S-ajung, prin sat, din nou, acasă,
Precum un mag pe-un drum de dor.
Credeam că vin din cer, de sus,
Să spun că steaua-n zori răsare,
Să duc prin case-o veste mare
Că s-a născut în noi Isus...
Mergeam prin zori ca un cuvânt
Ce se năştea din casă-n casă,
Cu steaua magică culeasă
Din cer, cu focul din pământ.
... Priveam în jar, cu ochi de gând,
Mă minunam la ce-o să fie,
Când vom ieşi din pribegie
Şi ne-om întoarce pe pământ...
... Dar steaua mea era doar semn,
Cules din vatra cu corlată,
Din lumea noastră, aşezată
În case vechi, cu porţi de lemn...
... Însă-a venit de-atunci un nor
Iar cerul nu mai arde-n stele,
Azi, sunt cu toate-ntre zăbrele
Şi tot pământ-i orb de zbor...
... În noaptea sfântă de Crăciun,
Ajung din nou la noi acasă,
M-aşez, târziu, pe-un strop de masă,
Prin ce-a fost ieri, cu ce-i acum...
.........................................
... Era tot ziua de Crăciun...,
Dar mama mea, demult murise,
Iar coşul casei, plin de vise,
Era acum morman de fum...
... Am să pornesc din nou la drum,
Dar casa noastră din răscruce,
S-a dus şi numai poate duce
La ce-a fost ieri, prin ce-i acum...
... Mă pregătesc să plec din sat,
Când voi zări, în ochi, lumină,
Şi când cocoşul, din grădină,
Va fi la primul lui mimat.
Am doar pe gând, din cer, o stea,
Cu mări de foc şi flori de gheaţă,
Şi-am s-o aştept, ca-n dimineaţă,
Să-apară iar în viaţa mea...
Dar, acea stea din timp s-a dus
Şi-n zori de zi n-o să apară,
Să ducă-n lume-o veste rară...,
Căci a murit, în noi, Isus.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au fost vremuri când copiii erau dornici să înveţe carte, dar mulţi nu aveau nici măcar un creion cu care să scrie; mulţi dintre copiii de azi au calculatoare de ultimă generaţie, dar nu au dorinţa să înveţe carte şi lipsesc de la şcoală. În 1934 tata era elev în clasa I şi, pentru că a venit la şcoală fără creion, învăţătorul l-a trimis acasă (mama lui era o văduvă săracă, cu 4 copii minori, îi cumpărase un caiet, dar nu i-au ajuns banii să-i cumpere şi un creion). Plângând, în drum spre casă copilul s-a întâlnit pe podul Amărăzii cu boierul Mircea Morărescu, care l-a întrebat de ce plânge. Aflând motivul, boierul – profund impresionat – i-a dat bani să-şi cumpere creion. Copilul a alergat într-un suflet la librărie, şi-a cumpărat creion şi, radiind de fericire, s-a întors la şcoală.

George Budoi în Învăţământul, profesorii, studenţii şi elevii în aforisme, epigrame, madrigale, poezii, pamflete şi (20 ianuarie 2017)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legea şi Viaţa veşnică

Domnul Isus ne-nvăţat cum viaţa s-o trăim
Fii ai Tatălui din ceruri noi astăzi cu toţi să fim
Şi ne-a dat ca Îndreptar Evanghelia cea Sfântă
Să putem intra o dată chiar în ceruri sus la nuntă
Prin Cuvântul Lui cel viu Domnul Isus ne-a-nvăţat
Să trăim neprihănirea să avem un duh curat
El ne-a spus că prin credinţă viaţa nouă o primim
Fii ai Tatălui din ceruri prin El doar aici să fim

Cine-n Mine se încrede Viaţa veşnică o are
Eu îi sunt dar pe vecie şi viaţă şi salvare
Prin credinţa în Hristos noi primim făgăduinţa
Nu prin Legea din Sinai avem aici biruinţa
Nu prin Legea ce s-a dat lui Israel în pustie
Ci prin harul vieţii noi vom intra în veşnicie
Căci Pavel aşa ne spune eu sunt mort faţă de Lege
Şi trăiesc pentru Hristos viaţa sfântă se-nţelege
Căci porunca din Sinai până la Ioan a fost

De atunci credinţa sfântă pentru noi dar are rost
Nici Avraam n-a avut Lege ci-a trăit doar prin credinţă
Şi-a fost gata să ucidă a fiului lui fiinţă
Dar Dumnezeu l-a oprit şi i-a spus că a văzut
Cât de tare dar în Sine Avraam s-a încrezut
Credinţa neprihănire Dumnezeu i-a scocotit
Şi Avraam în sfinţenie a fost iată mântuit
Nu prin Legea din Sinai ce-a fost dată mai târziu
Ci doar prin credinţa sfântă în Dumnezeu Sfânt şi viu
Tot aşa şi noi acum prin credinţă avem viaţă
Prin credinţa în Hristos Duhul Sfânt azi ne înalţă
Legea şi porunca a fost până a venit credinţa
Iar de atunci încoace pentru noi doar Hristos e biruinţa

Prin credinţa în Hristos primim dar neprihănirea
Nu prin Lege nu prin fapte ni se dă dar mântuirea
Însă după ce-am primit viaţa de Hristos toţi ascultăm
Şi fiinţa noastră-ntreagă pe vecie Lui i-o dăm
Trăind dar viaţa sfântă fără umbră de păcat
Evanghelia cea Sfântă cum pe noi ne-a învăţat
Iar când totuşi se întâmplă în greşeli să mai cădem
Domnului Isus chiar totul în rugă noi îi spunem
Şi îi cerem dar iertare fiinţa noastră să o spele
Căci avem viaţa sfântă cu toţi astăzi în vedere
În lumina mântuirii pentru veci noi vrem să fim
Dându-i cinste şi oanoare Mirelui ce îl iubim
11-02-2020 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-a fost nimeni şi nu este

Ca Isus Hristos Mesia
N-am găsit nicio fiinţă
Să-mi aşeze bucuria
În inimă prin credinţă

N-am găsit pe nimeni chiar
Fiinţa să-mi îmbălsămeze
Ca prin dragoste şi har
Sus pe stâncă să m-aşeze

N-a fost nimeni şi nu este
Asemenea cu Hristos
Să suie a vieţii creste
Dar trăind aşa frumos

Nimenea nu a iubit
Omenirea ca şi El
Pân" pe cruce răstignit
Al Lui Dumnezeu Sfânt Miel

Ca Isus Hristos Mesia
Nimenea nu a vorbit
Despre Tatăl— veşnicia
Ce Însuşi ne-a dăruit

N-a fost nimeni pe pământ
Pe Tatăl să îl descrie
C-al Lui Dumnezeu Cuvânt
Coborât din veşnicie

El ne-a spus că Tatăl Său
El iubeşte omenirea
Şi vrea omul din ce-i rău
Să-i ofere izbăvirea

De aceea l-a trimis
Pe Fiul Său jos în lume
Ca să-l ducă-n paradis
Pe cel care se supune

Pe cel care prin credinţă
Vrea să fie-n veci curat
Îi oferă biruinţă
Căci prin sânge e spălat

Ca Hristos nimenea nu-i
Nici în cer nici pe pământ
El e Fiul Omului
Al Lui Dumnezeu Cuvânt

Ca Isus din Nazaret
Nu există vreo fiinţă
Să trăiască aşa de drept
Viaţa asta-n biruinţă

Singurul ce-a biruit
Aici orişice-ncercare
Este Mielul răstignit
Ce ne oferă aici iertare

Numai El s-a ridicat
Mult deasupra tuturora
Şi-n lumină s-a-mbrăcat
Arătându-ne-aurora

A trăit ca nimeni altul
Niciun om cum n-a mai fost
Străpungând însuşi înaltul
A dat omului un rost

Numai El ne-a învăţat
Pe vrăşmaş să îl iubim
Din sufletul cel curat
Şi aşa— să-l biruim

Biruind rău prin bine
Viaţa nouă s-o trăim
Aplicând-o la oricine
Fii ai Tatălui să fim

Isus e Lumina lumii
Însuşi El a susţinut
Sub privirile mulţimii
Căci pe oameni i-a iubit

Numai el este iubirea
Omului care s-a dat
Să ne aducă mântuirea
Şi un suflet nou curat

În lumină eşti lumină
Chiar în noapte noi să fim
Ca pe braţe să ne ţină
Mitrele ce îl iubim

Despărţiţi de jugul lumii
Însă nu de-a Lui Hristos
Pe aripa-nţelepciunii
Vrem viaţa cu folos

Ascultând azi de Mesia
Ca El vrem ca să umblăm
Să ne ofere veşnicia
Noi viaţa să i-o dăm

Ca Isus nimenea nu-i
Nici în cer nici pe pământ
Vrem de aceea harul Lui
Chiar şi robi în cerul sfânt

poezie de Ioan Daniel Bălan (18 noiembrie 2017, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul cel mai mic

Odată o pildă Domnul nostru-a spus
C-un om bogat ce avea doi fii
Dar fiul cel mai mic s-a dus
Să bată-n lumea mare doar câmpii

Iar fiul cel mai mare la casa părintească
Rămas-a să lucreze pe-al tatălui ogor
Cu muncă şi cu sârg viaţa să-şi trăiască
Acasă dar clădindu-şi prin muncă-un viitor

Şi fiul cel mai mic averea şi-a pierdut
Cu fetele stricate şi oamenii cei răi
Sărac curând ajunse şi-un om necunoscut
Căci a călcat porunca — de la părinţii săi

Şi-a fost lovit amar de atâta sărăcie
Căci el ajunse la porci îngrijitor
Chiar el ce-odată avese — atâta bogăţie
În zdrenţe ajunsese ca orice cerşitor

Însă prin neagra noapte un glas el auzi
Întoarce-te acasă căci tatăl tău te aşteaptă
Şi el la sânul lui din nou te va primi
Căci el e atât bun — şi tatăl tău te iartă

Şi iată dar băiatul spre casă a plecat
Iar tatălui îi spuse ceva — că fiu-i se va-ntoarce
Şi tatăl lui nerăbdător mereu l-a aşteptat
Acasă dar voind ca să-l primească-n pace

Când iată dar pe drum venea din depărtare
Un chip necunoscut — creştea şi tot creştea
Când tatăl îl aştepta cu atâta nerăbdare
Căci pe băiatul lui acasă din inimă-l voia

Şi iată chipu acela mai mare şi mai mare
Cine-o fi oare — or" n-o fi chiar băiatul meu
E el — şi se avântă deodată-n alergare
Şi-n braţe îl cuprinse chiar pe băiatul său

O fiul meu o fiul meu — ce mare bucurie
Iar să te revăd acasă c-ai venit
O să te îmbrac ca fiu şi-o să-ţi dărui o mantie
O fiul meu — o fiul meu iubit

Eu nu sunt vrednic ca numele să-ţi port
Şoptise fiul cel mai mic cu atâta întristare
Dar tu eşti fiul meu şi eu îţi dărui tot
Căci dragostea mă arde cu atâta frământare

Aduceţi haina cea mai bună pentru al meu băiat
Şi puneţi-i inelu-n deget căci astăzi îl primesc
Se-ntoarce fiul meu acasă şi atât m-a bucurat
Căci dorul azi mă face mai mult să îl iubesc

A fost pierdut — dar s-a găsit şi iată-l lângă mine
S-a-ntors băiatul meu acasă şi eu în sărbătoare
Iarăşi îl primesc căci nu e orişicine
E mare bucuria — o vai e atât de mare

Dar fiu ce rămase acasă — rămăsese-n curte
Nu vrea să intre-n casă căci tatăl l-a primit
Pe fiul cel mai tânăr ce nu voi s-asculte
Şi-averea lui întregă el şi-a prăpădit

Doi oameni iată — în faţă ni se arată
Fiul cel mai mare în casă ce-a rămas
Dar inima lui crudă pe fratele nu-l iartă
Şi nu-l mai vrea în casă nici măcar un popas

Şi fiul cel mai mic ce-acum el s-a întors
Din nou la tatăl său şi care l-a crescut
Dar nu mai vrea nimic căci iată e pe dos
Ştie că averea — praf el a făcut

Eu văd în fiul cel mai mare — îl văd pe Israel
Iar fiul rătăcit — neamurile care
Îşi văd distrusă viaţa şi-l vor pe-al vieţii Miel
Căci vor ca să se scape de moarte şi pierzare

Fiul cel mai mic la tatăl s-a întors
Şi astfel fu găsit din plin de tatăl său
Dar fiul cel mai mare era neserios
Deşi era acasă — era în sine rău

El nu vedea iubirea şi n-o înţelegea
Trăind dar în belşug şi fără suferinţă
Tot că-i aparţine lui — însuşi el vedea
Şi nu-i păsa nicicum de-a fratelui fiinţă

El nu privea prin Duhul ci numai doar prin fire
Vroind să aibă totul vroia numai avere
Cum fratele mai mic odată în neştire
Aşa gândi odată firea doar cum cere

Tatăl Cel din ceruri vrea să ne desprindă
De tot ce avem aicea averi şi chiar comori
În El să ne încredem viaţa-ni să depindă
De-a Sale slăvi din ceruri — şi nu de-ai firii zori

Şi nu dar de pământ de bunuri şi averi
Ci doar de Fiul Lui Isus — pe veci să fim legaţi
Căci El este Lumina ce ne-a adus de nicăieri
Şi ne-a luat cu Sine să-i fim pururea fraţi
31-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: "Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie". Şi s-a apucat de gospodărie. Purcelul toată ziua muşluia prin casă, după obiceiul său, iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc şi rămânea un fecior de împărat foarte frumos! Şi n-a trecut mult, şi nevasta lui s-a deprins cu dânsul, de nu-i mai era acum aşa de urât ca dintâi. La vro săptămână, două, tânăra împărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-şi mai vadă părinţii; iară pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mâna să iasă cu dânsul. Părinţii, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, şi, întrebând-o despre gospodărie şi bărbat, ea a spus tot ce ştia.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În Hristos e mântuirea

cel mai scump dar pe pământ
e Isus din Nazaret
al Lui Dumnezeu Cuvânt
şi-al vieţii vii Profet

cea mai scumpă dar comoară
care ni s-a oferit
este Domnul ce coboară
până lângă cel smerit

lâng-un suflet care zace
astăzi fără ajutor
însă vrea eterna pace
al vieţii Creator

cea mai scumpă azi lumină
e lumina mântuirii
ce ne face fără vină
de pe căile pieirii

mai scump dar ce ni s-a dat
e e Hristos Mielul cel Sfânt
pentru om crucificat
şi depus într-un mormânt

El este Lumina vie
al vieţii Creator
soarele din veşnicie
ce dă viaţă tuturor

tuturor ce vor curaţi
viaţa lor să o trăiască
de păcate nepătaţi
până-n patria cerească

în Hristos e mântuirea
şi în El ne e destinul
dacă noi trăim iubirea
îl avem în veci pe Domnul

iubirea de ce e sfânt
de lumină şi viaţă
de-al vieţii viu Cuvânt
pe oameni ce îi înalâă

iubirea de Adevăr
de-a vieţii sfântă lege
de al omului mister
ce-l vrem azi să se dezlege

Doamne noi îţi mulţumim
Tată viu din cerul sfânt
pentru Fiu-ţi ce-l iubim
pentr-al vieţii scump Cuvânt

mulţumim o Tată Safânt
pentru Fiul Tău Mesia
ce ne dă al Tău Cuvânt
şi ne oferă veşnicia

slavă Ţie scumpe Tată
cinste glorie onoare
pentru viaţa cea curată
şi-a Ta veşnică salvare

poezie de Ioan Daniel Bălan (2 octombrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Evanghelia-i salvarea

Evanghelia-i lumina
nouă care ni s-a dat
să trăim întotdeauna
toţi cu sufletul curat

Evanghelia-i viaţa
care azi ni se oferă
luminată s-avem faţa
trăind astfel noua eră

nu-i lumină nicăieri
ca Ea azi să lumineze
să ne scape de plăceri
şi în rai să ne aşeze

Domnul doar este Cuvântul
El Isus Hristos Mesia
ce ne oferă Legământul
să intrăm în veşnicia

unde nu mai e hotar
şi nici timp şi noapte nu-i
ci al Domnului sfânt har
dăruit este oricui

celui care împlineşte
voia Tatălui Cel Sfânt
şi fiinţa-şi dăruieşte
Domnului azi prin Cuvânt

Evanghelia-i destinul
omului de pe pământ
prin Isus Hristos azi Domnul
şi credinţa în Cuvânt

Evanghelia iubirii
nouă ni s-a dăruit
ca pe drumul mântuirii
să mergem pân' la sfârşit

ni s-a dat lumina sfântă
prin Isus Hristos Mesia
să intrăm cu toţi la nuntă
moştenind dar veşnicia

cine dar azi se încrede
în Hristos are viaţă
moştenirea nu şi-o pierde
raiul sfânt doar îl înalţă

prin Isus doar ni s-a dat
şi iubirea şi credinţa
s-avem sufletul curat
Lui să-i dăm pe veci fiinţa

numai El ne izbăveşte
de păcatul cel amar
sufletul ni-l curăţeşte
prin sânge de pe Calvar

în Hristos doar ni s-a dat
tot ce-i bun şi e-n lumină
fie Domnul lăudat
căci suntem fără de vină

Isus ne-a răscumpărat
şi ne-a dat a Lui iertare
pe-a Lui braţe ne-a luat
să avem pe veci salvare

Evanghelia-i viaţa
care azi ni se oferă
pururea curată faţa
s-o avem în noua eră

nu-i nimic mai de valoare
ca Ea azi pe acest pământ
Ea e singura salvare
e-al vieţii vii Cuvânt

Adevărul e lumina
şi Ea-i Adevărul Sfânt
ce ne-nvaţă-ntodeauna
sfinţi să fim pe acest pământ

din lumină în lumină
ni se cere să păşim
înspre patria Divină
ochii să ni-i aţintim

prin Isus Hristos Mesia
să ieşim biruitori
s-avem raiul veşnicia
numai Lui să-i fim datori

prin Isus şi pentru El
să ne fie aici umblarea
harul Lui Emanuel
să-l trăim şi îndurarea

Evanghelia-i iubirea
oferită pentru noi
să trăim neprihănirea
de lumea acesta goi

goi de fire — goi de lume
însă plini azi de Hristos
de-a vieţii-nţelepciune
ce ne este de folos

Evanghelia-i salvarea
noastră azi a omenirii
harul sfânt şi îndurarea
de pe căile pieirii

prin Ea doar avem credinţa
oferită de Hristos
şi asemeni biruinţa
tot prin Mielul glorios

Evanghelia-i Cuvântul
ce ne leagă pe vecie
noi să moştenim pământul
Hristos Mire să ne fie

glorie dar Lui Mesia
slavă Celui Prea Înalt
ce-a creat şi veşnicia
şi-n noi sufletul curat

cinste slavă şi onoare
Tatălui cel veşnic Sfânt
ce ne oferă azi salvare
numai prin al Lui Cuvânt

numai prin Hristos Mesia
şi prin jertfa din Calvar
ce ne oferă veşnicia
viaţa veşnică în dar

poezie de Ioan Daniel Bălan (9 august 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hristos din Nazaret

Ca Isus Hristos Mesia
N-a fost nimeni pe pământ
El ne este bucuria
Al vieţii Viu Cuvânt

Ca Hristos din Nazaret
Nimenea nu a mai fost
Al Vieţii Sfânt Profet
Ne-a dat viaţă ne-a dat rost

Ca Isus Pâinea Vieţii
Nimenea n-a mai vorbit
Sfătuind mereu drumeţii
Cum Tatăl a poruncit

Precum Isus şi Mesia
Nimenea nu a trăit
Punând omu-n sfinţenia
Şi la locul rânduit

N-a fost nimeni pe pământ
Aici viaţa s-o descrie
Ca al Vieţii Sfânt Cuvânt
Venit chiar din veşnicie

Nimenea nu a vorbit
Despre Tatăl — de credinţă
Ca Isus cel răstignit
Ce dă aicea biruinţă

Numai El ni-e adăpost
Stâncă tare în furtună
El dă vieţii nostre rost
Şi la Sine ne adună

Ca Isus din Galileea
Nimenea n-a vindecat
Numai El e astăzi cheia
Şi salvarea de păcat

Căci Isus doar ne oferă
Iertare şi biruinţă
A vieţii sfinte sferă
Şi iertarea prin credinţă

De Tatăl cel Prea Înalt
Numai Isus a fost uns
Şi viaţă El ne-a dat
Într-un chip viu şi ascuns

Doar Isus e Adevărul
Şi Viaţa pe pământ
El deţine-n veci misterul
Şi viaţa prin Cuvânt

În lumina mântuirii
Numai El şi azi ne-mbracă
El e soarele iubirii
Şi de fire viaţa seacă

Numai El ne ocroteşte
Ca o stâncă-n Israel
Viaţa El ne-o dăruieşte
Al vieţii sfinte ţel

Nimeni nu ne-ntinde mâna
Ca Isus cel răstrignit
Ne sprijină-ntodeauna
În harul Lui înmiit

În Hristos doar ni s-a dat
Tot ce-i bun frumos şi sfânt
Adevărul cel curat
Şi al vieţii vii Cuvânt

Numai El este lumina
Viaţa sfântă-n veşnicie
Ce ne-ndrumă-ntodeauna
Un izvor sfânt să ne fie

Numai El ne e menire
Uşa vieţii şi Păstorul
El ne-mbracă-n fericire
Şi ne ia în mână dorul

Doar Hristos azi ne arată
Şi lumina şi-ndurarea
Viaţa sfântă fără pată
Să avem cu toţi salvarea

Nu-i lumină nu-i viaţă
Fără Isus pe pământ
Numai El şi azi ne-nvaţă
Al vieţii sfânt Cuvânt

El e Uşa şi menirea
Omului de pe pământ
Şi prin El găsim iubirea
De la Tatăl nostru Sfânt

Căci Isus e Creatorul
Al luminii şi-al vieţii
El ne stâmpără azi dorul
Din grădina dimineţii

Munţii marea şi chiar mersul
Numai El le-a întocmit
Şi în palme Universul
El numai l-a potrivit

Şi toate au fost create
Prin Isus — Cuvântul viu
Sus pe boltă aşezate
Că-s al Lui eu azi să ştiu

Chiar şi vântului i-a dat
Legi şi norme-n conduită
Şi-nspre noi s-a aplecat
S-avem viaţa azi sfinţită

În Isus azi ni se cere
Sfinţenia biruinţa
El fiindu-ne avere
Noi să moştenim credinţa

Domnu-i totul pentru noi
Sfinţenie şi viaţă
El ne scapă din nevoi
Şi-nspre Sine ne înalţă

Glorie în veci să-i fie
Lui Isus ce ne-a creat
Să-i cântăm în veşnicie
Fie pururi lăudat
18 mai 2018 cluj

poezie de Ioan Daniel Bălan
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Începutul celor neprihăniţi

Psalmul unu ne arată
Omul cel neprihănit
Are inima curată
Şi lucrează fără pată
Domnul cum dar i-a vorbit

Ce începe-n viaţa lui
El duce la bun sfârşit
În suflarea harului
Se dăruie Domnului
Duhul Sfânt cum i-a vorbit

Bun e a lui început
Şi viaţa lui la fel
Căci al Domnului sfânt scut
Îi e pavăză şi avut
În Hristos — Emanuel

Omul cel neprihănit
Pe Hristos stăpân îl are
Căci el doar s-a dăruit
Mielului cel răstignit
Ce îi dă pe veci salvare

Începutu-i e o floare
Căci se-mbracă în lumină
În viaţa trecătoare
Vede a Domnului lucrare
Mâna care o să-l ţină

Oamenii neprihăniţi
Meşter îl au pe Hristos
Şi pe calea celor sfinţi
Înfloresc a lor dorinţi
În Mielul cel glorios

De aceea începutul
Lor e-o stea pe acest pământ
Căci îl au mereu pe Domnul
Cel ce a creat şi omul
Şi i-a dat a Lui Cuvânt

În viaţa de credinţă
Începutu-i diferit
Şi prin har şi-n biruinţă
Pentru a omului fiinţă
Domnul a fost răstignit

Cartea Sfântă ne arată
Că sunt începuturi bune
Şi atâtea-s fără pată
În viaţa ce-a fost dată
Prin sfinţenie şi rugăciune

Astfel împăratul Saul
Început bun a avut
Când el l-a văzut pe Domnul
Mai presus de cum e omul
Şi el iată s-a smerit

Aşa mic el s-a văzut
Şi pe Domnu aşa mare
Şi era necunoscut
Deşi Domnul l-a văzut
Că trăia în ascultare

Însă iată că sfârşitul
I-a fost rău şi nedorit
Căci n-a ascultat Cuvântul
Parc-a lui era pământul
Şi Saul s-a prăpădit

Să privim spre Petru dar
Ucenicul Lui Hristos
El a fost mărgăritar
În al Domnului sfânt har
Căci din lume a fost scos

Petru dar cel credincios
A căzut şi el amar
Dar pe Domnul lui Hristos
L-a iubit — şi serios
Suferit-a pe Calvar

Şi el Petru s-a întors
La credinţa sa dintâi
Că-l iubea mult pe Hristos
Domnul lui cel glorios
Ce i-a spus Petru rămâi

Rămâi Petru-n faţa turmei
Tu dar să o păstoreşti
Implicat în greul gijei
Să-ntăreşti darul credinţei
Căci apostol Petru eşti

Şi sfârşitul i-a fost bun
Pe braţele Lui Hristos
Al vieţii sfinte drum
I-a fost soare şi parfum
Pentru Mielul glorios

Fie-i slavă Lui Mesia
Pentru orice început
Căci El este veşnicia
Ce-şi păstrează armonia
Uniform pân" la sfârşit
01 sept. 2019 Betania

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astăzi se fac 2 ani de când tatăl meu a plecat dintre noi...

Eram copil acasă şi tatăl meu puternic,
şi mama îmi era precum în zi lumina,
stătea în crucea zilei privind spre cerul 'nalt,
şi culegea luceferi cu sufletul şi mâna.

Eram copil în urbe şi tata de ne-nfrânt,
şi mama-n mănăstire sfinţea icoana rece,
stătea la miezul lumii, tăia în două-un vânt,
privind cum înspre moarte amiaza sa se trece.

Eram copil în curte şi tatăl meu cel sfânt
tăia în două viaţa cu pieptul şi cuvântul,
avea în piept lumina ne-mprăştiată-n vânt,
şi-l aştepta în pulberi şi-n pulbere pământul.

Eram copil acasă şi tata-mi-era scut,
avea în stânga luna şi soarele-n piept,
mă învăţa în codru nemoartea să-mi ascult,
să risipesc în ceţuri mărgăritare-n vânt.

Eram copil în casă şi tata era dus,
plecase să închine paharele cu rouă,
când mama în odaie, c-un caier şi cu-n fus
torcea lumina lunii şi o tăia în două.

Eram copil prin curte şi sufletu-mi plângea,
şi venea tata-n grabă şi mama mea venea,
aveau cu ei balsamul ce viaţa-mi vindeca,
şi tata cu-a sa palmă o lacrimă-mi ştergea.

Şi vremea a trecut, şi n-am mai fost copil,
şi tata prin ogradă făptura-şi mântuia,
eram copilul care prin neguri şi prin frig
priveam un tată care în viaţă se stingea.

Eram copilul care părintele-şi iubea,
eram copilul care adulmeca în vânt,
aveam un tată-n lume şi lumea mi-l rănea,
aveam un tată-n viaţă şi-o umbră-n pământ.

Şi vremea a trecut, şi n-am mai fost copil,
şi tatăl meu în trudă puterea-şi sfâşia,
şi s-a făcut de ziuă, şi tatăl meu s-a dus,
în vremea-n care-n mama şi lacrima plângea.

Şi m-am trezit de-o dată matur cu barba rasă,
I se scursese-n pulberi şi în cenuşi puterea,
la margine de lume pe pat moartea şi-o dorea,
iubise-n viaţa-ntreagă pe mama mea lumită,
şi-o lacrimă de jale în lacrimi şi-o-nflorea.

Aşa sfârşit cu zile, cu zilele în mâini,
s-a dus spre ceas de noapte un tată ce-am avut,
mireasma de agheasmă, de ceară şi azimi,
îmi mai presară-n suflet veninul nebăut.

Şi tocmai de aceea, în ceasul ăsta rece,
descântul meu de viaţă e veşted şi pătat,
şi amintirea caldă a tatălui nu trece,
el îmi rămâne-n vremuri şi tată şi-mpărat

poezie de Mihai Laurenţiu Stoia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Floarea lacrimilor

N-am găsit nici-o fiinţă
Nici în cer nici pe pământ
Să-i dau viaţa prin credinţă
Decât Fiul Celui Sfânt

Domnul este Dumnezeu
El Isus Hristos Mesia
Ce mă ia pe braţul Său
Şi-mi e pacea — bucuria

N-am găsit nici-o făptură
Pe acest pământ străin
A cărui învăţătură
Să ne abată de la chin

Omul gingaş să-l salveze
Curăţindu-l de păcat
Şi în rai să îl aşeze
Cu chipul imaculat

Nimenea de pe pământ
Nu a fost şi nu e-n stare
Cuvântul Acelui Sfânt
Să îl pună-n aplicare

Fără pată în lumină
Să fie ca un izvor
Cu vorbirea fără vină
Pentru omul muritor

Caut un om să stea în spărtură
Dar omul vai — nu-i nicăieri
Ca să trăiască Sfânta Scriptură
Viu în lumină — nu în păreri

Caut un om dar nimenea nu-i
Sfinţenia — el s-o păstreze
Imaculat — în faţa Domnului
Cu drag el să se aşeze

Dar nimeni nu-i nimeni n-a fost
Curat sfânt şi fără vină
Să rămâie crin la post
Îmbrăcat doar în lumină

Şi astfel a trebuit
Domnul Vieţii să coboare
Singurul neprihănit
Şi războinic de sub soare

Domnul Vieţii — El Lumina
Şi Adevăru absolut
Cel ce dăruie cununa
Celui sfânt neprihănit

Fiul Celui Prea Înalt
Creatorul plin de slavă
El viaţa Lui şi-a dat
Pentru fiinţa omului — bolnavă

Dezbrăcat de-a Lui mărire
Şi de gloria cerească
Străpuns de-a noastră iubire
I-a fost dat jos să păşească

Să ne-nveţe ce-i iubirea
Ce-i Lumina şi Cuvântul
Ca trăind neprihănirea
Noi să părăsim pământul

A Lui Sfântă-nvăţătură
De aici totu-a dărâmat
Nefiind o umplutură
Ci Cuvântu — adevărat

Cuvântul Cel din vecie
Al Celui Sfânt —şi Prea Înalt
Veşnic ce e Pâinea Vie
Şi viaţa ce s-a dat

Cu ochii — cum o vedem
Şi cum e în veşnicie
Doar de El să ascultăm
A Lui goria să fie

Toţi au fost hoţi şi tâlhari
Înainte ce-au venit
Numai Domnul celor mari
Şi al tuturor — ne-a oferit

Şi iubirea şi credinţa
Tatălui de-a se arăta
Curată păstrând fiinţa
Şi-mplinind doar voia Sa

Cât de scump ne eşti Isuse
Al Lui Dumnezeu Sfânt Fiu
Floarea lacrimilor scurse
Pe acest pământ pustiu

Tu eşti lacrima iubirii
Pentru omul muritor
Fiinţa — desăvârşirii
Al vieţii sfânt izvor

Numai Tu şi azi ne scalzi
Şi-n lumină şi-n cântare
Şi de dorul nost"Tu arzi
Să ne vezi cântând onoare

Să ne vezi în palma Ta
Plini Isus de-a Ta iubire
Împlinind făgăduinţa
Însă în nepihănire

Doar Isus ne e destinul
Şi viaţa şi menirea
Ne e Calea ne e drumul
Dacă vrem desăvârşirea

poezie de Ioan Daniel Bălan (25 martie 2018, Betania Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipă în care am vrut să o strig pe mama

mama n-a murit
am văzut-o în vis
frământa aluatul pentru
praznicul bunicului plecat
cu o zi înainte de Crăciun
m-a privit cum priveşti lumina
din felinarul abia aprins apoi
a îngenuncheat pe întunericul
rămas în casă şi a plâns
am impresia că-l ruga pe Dumnezeu
să mă ţină de mână aşa cum o făcea
când eram mic

de jur împrejur linişte
şi o mlaştină invizibilă
din care
încercam să ies
transpiraţia ieşită prin piele
îmi năucea privirea
gol şi singur în faţa
amintirii cu moartea
mi-am împreunat mâinile
şi plin de iubire
am modelat un Dumnezeu
pe care să-l întreb despre mama

mi-am amintit atunci ziua în care
tata şi-a îmbrăcat costumul negru
m-a luat de mână şi
m-a dus la biserică
pe drum se confesa
ca unui om mare

în dimineaţa aceea am plâns

gândul meu s-a întâlnit cu Dumnezeu
şi atunci i-am cerut voie
să vorbesc cu mama
îmi era frică să o strig
în tăcerea dintre noi
s-a cuibărit o durere
mi-am lipit obrazul de pieptul lui tata
şi am plâns

ploua şi era frig...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i nimica mai presus

Niciodată nu s-a scris
Altceva mai de valoare
Să ne ofere-n Paradis
Chiar viaţa viitoare

Niciodată pe pământ
Altceva nu s-a mai dat
Ca al vieţii viu Cuvânt
Pentru sufletul curat

Nu-i nimica mai presus
Ca şi scrierile sfinte
Ce ni-l pun azi pe Isus
Nouă iată înainte

Evanghelia cea vie
Cartea Sfântă a lui Ioan
Ne transferă-n veşnicie
Din prinsoarea lui Satan

Căci Isus Hristos Mesia
Ne descrie aici cărarea
S-avem viaţa — veşnicia
Mila sfântă şi-ndurarea

Şi această Carte vie
Ni-l arată pe Hristos
Orice om aici să ştie
De ea să — aibă folos

Niciăeri şi nicunde
Altă carte nu există
Şi-n inimă nu-ţi ptrunde
Numai ea — aici rezistă

Evanghelia iubirii
Cartea Sfântă a Lui Hristos
Pe drumul neprihănirii
Să ne ia de aici de jos

Evenghelia aceasta
Ni-l arată pe Isus
Ce ne vrea în lumea asta
Ca popor — unic supus

Şi Ea iată ni-l descrie
Pe Isus ca Dumnezeu
Ce-a creat lumina vie
Omul fiind — fiul Său

Doar aici ni se arată
Că Hristos e Învierea
Şi e calea cea curată
Să obţinem înfierea

Să fim fii de Dumnezeu
Pentru viaţa viitoare
Despărţiţi de tot ce-i rău
Prin Isus s-avem salvare

Nici-o carte sau fiinţă
Altu n-a mai susţinut
Că în ceruri prin credinţă
Omul — va avea un scut

Evanghelia iubirii
Nouă ni s-a oferit
Pe cărarea mântuirii
A fi omul fericit

Cartea aceasta ni-l arată
Pe Isus ca blând Păstor
Cel cu inima curată
Să-i fie un slujitor

Şi aici ni se vorbeşte
Despre Uşă — de Lumină
Credinţa ce mântuieşte
Într-o dragoste deplină

Aici vedem Creatorul
Despre Tatăl — despre Sine
Vorbind — cum şi-nalţă dorul
Omul — pentru a trăi mai bine

Doar aici Isus ne spune
Tatăl după cum viaţa
O are — o iată-n Sine
Şi Fiul în lumea asta

Are viaţa — ca oricine
În El Însuşi se încrede
Slăvile de sus Divine
Să le aibă— tot ce vede

Nicăieri nu se arată
Hristos în aşa lumină
O excepţie e dată
Apocalipsa — sora ei Divină

Doar Hristos este Lumina
Viaţa e şi Adevărul
Păstor pentru todeauna
Fericirea — şi e ţelul

Pentru cei ce sunt lumină
Şi trăiesc în Adevăr
Căci în patria Divină
Vor a vieţii sfânt mister

Evanghelia iubirii
Ne e ţină şi chemare
Căcile neprihănirii
Să le avem în ascultare
02 martie 2018 cluj ninge şi e frig

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voichiţa lui Ştefan

Doamna lângă Ştefan vine,
Blândă-n vorbe şi-n purtat:
Doamne, iar eşti supărat!
Sunt, Voichiţă, pentru tine!
Zăpăcită doamna sta
Şi-nflorită de ruşine:
Ce-am făcut, măria-ta?

Tu?... Nimic! Şi vodă strânge
Mâna doamnei, gânditor.
Şerpii-şi au culcuşul lor...
Ah, Voichiţo, cum aş plânge!
Rău ca Radu nimeni nu-i:
Uite-n pumni aşa aş frânge
Gât de lup cum e al lui!

Doamna i-a pătruns cuvântul,
Până-n suflet i-a pătruns.
El tăcea, ea n-a răspuns.
Noapte e, şi bate vântul,
Şi prin noapte, cu vreo doi
Tari să baţi cu ei pământul.
Pleacă Ştefan la război.

Dintr-acelaşi ceas Voichiţa
Nu s-a mai oprit din plâns.
Brâu pe trup ea n-a mai strâns.
Nu şi-a mai gătit cosiţa.
În genunchi, c-un dor păgân
Ea sărută iconiţa
Maicii Domnului, din sân,

Unu-i soţ, iar altu-i tată,
Pentru care se ruga?
Zile-ntregi ea se lupta
De fiori cutremurată;
Când avea pe soţ în gând
Ea se pomenea deodată
Pe părinte blestemând.

Ah, de-ar fi un zid de-aramă
Între dânşii, până-n nori!
Şi prin plâns adeseori
Îi părea că ei o cheamă
Să-i împace! Ea, dar cum?
Pe ea cine-o bagă-n seamă?
Prutul să-l opreşti din drum!

Şi-ntr-o zi, sătui de sânge,
Iată-i, moldovenii vin,
Sufletul, de milă plin,
Al Voichiţei cum se frânge:
Pentru soţul ei dorit
Râde veselă, şi plânge
Pentru-un tată biruit.

Ea cu paşi grăbiţi porneşte
Să-şi cuprindă soţu-n prag;
Ochii-i stinşi s-aprind de drag,
Ştefan însă ocoleşte
Ochii doamnei, e pripit.
Iar Voichiţa nu-ndrăzneşte
Nici să-i zică bun sosit.

Tu mă ştii, Voichiţo, bine!
Neamul vostru-i neam de hoţi,
Şi-i voi duşmăni pe toţi,
Cum te duşmănesc pe tine!
Am să-i curm pe-ai tăi de veci
Nu mai poţi trăi cu mine:
Tu ai mamă, poţi să pleci.

Doamna-ngălbenind scoboară
Ochii umezi în pământ,
Făr-a zice vrun cuvânt.
Iese-apoi. I-a spus s-o doară,
Şi-a durut-o ce i-a spus
Un altar ce se doboară
Când vin trăsnete de sus!

Şi rămas acum viteazul
Singur în iatac, şi-a pus
Capu-n mâini, pe gânduri dus.
El şi-a potolit necazul
Dar pe doamnă o iubea!
Şi-ngropând în coif obrazul
Ştefan vodă-acum plângea!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regresie progresivă

Ca semn că viaţa este grea,
Ducând atâtea griji în spate,
Acum, pensionar, aş vrea
Să fac, din nou, o facultate.

Cum, prin destin, se schimbă toate
Şi-n gând apare curcubeul,
Acuma, după facultate,
Aş vrea să fac, normal, liceul.

A progresat modernul ev,
Dar multe sunt de mântuială,
Şi-aş vrea să fiu, din nou, elev,
La şcoala zis gimnazială.

Târziu detot am înţeles
Că legea lumii este teama
Şi, copleşit de-atâta stres,
M-aş vrea, pe veci, la piept, la mama.

Dar mama nu-i, s-a dus şi basta,
Acolo unde nu-i lumină
Şi, cum mă ceartă-ades, nevasta,
La piept, mă ţine... o vecină!

poezie de Janet Nică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!