Viaţa este un poem neterminat

Timpul insista să trec în vremurile următoare...
Casa părintească este rădăcina rădăcinilor mele;
Acolo, copilăria mi-a întins mâinile pentru despărţire.
Timpul insista să trec în vremurile următoare,
Am trecut până m-am îndepărtat de părinţi.
Nu ştiu cum e Paradisul, dar inima lui
A rămas în sufletele părinţilor mei.
Ridurile lor sunt nevăzute,
Ca multe altele,
De parcă ar avea tâmplele de piatră.
Cât despre tata,
Nu l-a surprins nici moartea:
Avea braţele însângerate de maci şi spice.
În palmele lui creştea grâul ca o pâine dospită
Pentru iertarea morţilor noştri.
Era la fel ca mai ‘nainte;
Zâmbea în ruga lui tăcută,
Călca peste morminte.

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul deschide gândul omului (11 mai 2019)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa este un poem neterminat

Casa părintească este rădăcina rădăcinilor mele;
Acolo, copilăria mi-a întins mâinile pentru despărţire.
Timpul insista să trec în vremurile următoare,
Am trecut până m-am îndepărtat de părinţi.
Nu ştiu cum e Paradisul, dar inima lui
A rămas în sufletele părinţilor mei.
Ridurile lor sunt nevăzute,
Ca multe altele,
De parcă ar avea tâmplele de piatră.
Cât despre tata,
Nu l-a surprins nici moartea:
Avea braţele însângerate de maci şi spice.
În palmele lui creştea grâul ca o pâine dospită
Pentru iertarea morţilor noştri.
Era la fel ca mai ‘nainte;
Zâmbea în ruga lui tăcută,
Călca peste morminte.

Camelia Opriţa în Cuvântul deschide gândul omului
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu cum e Paradisul, dar inima lui

A rămas în sufletele părinţilor mei.

Camelia Opriţa în Viaţa este un poem neterminat (8 mai 2019)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bună dimineaţa, Camelia!

Ţi-am spus pe nume pentru că devii mai înţeleaptă pe clipă ce trece.
Preţul prospeţimii mele este înţelepciunea omului de a mă avea împrejurul lui.
Aha! Stai să mă scarpin un pic în frunte ca să pricep cât de preţios e acest lucru.
... Şi să ştii că nu sunt supărată că eşti mai frumoasă ca mine,
poate într-o zi stropii de ploaie vor fi albaştri şi...

Eşti la fel de frumoasă cum eram şi eu în vremurile vechi...
Ce sunt vremurile vechi?
Vremurile vechi sunt poveştile.

poezie de Camelia Opriţa din WordPress.com
Adăugat de Dobrin Filip
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bună dimineaţa, Camelia

Pentru ce mi-ai zis pe nume, că se întâmplă să vorbesc mai repede pe limba ta?
Sau pentru că eşti foarte mirositoare de parcă cineva a vărsat peste tine paradisul?
Cred că dacă mi-aş lăsa păpuşa din mână s-ar adăposti
sub tine ca să n-o fure vântul.

Să nu te sperie copacii că tremură,
ei vestec vântul şi nu e interesat de păpuşi.
E aducător de nori şi ploaie.
Avem nevoie de prospeţime, deci spălare...

Mai rămân o vreme.
E tot ce îmi doresc la câte bogăţii mi-ai dezvăluit;
pun şi păpuşa lângă tine că s-o fi săturat de când merge pe deasupra pământului
Uite...
Dar câtă prospeţime se amestecă cu ierburile şi copacii!

Bună dimineaţa, Camelia!
Ţi-am spus pe nume pentru că devii mai înţeleaptă pe clipă ce trece.
Preţul prospeţimii mele este înţelepciunea omului de a mă avea împrejurul lui.
Aha! Stai să mă scarpin un pic în frunte ca să pricep cât de preţios e acest lucru.
... Şi să ştii că nu sunt supărată că eşti mai frumoasă ca mine,
poate într-o zi stropii de ploaie vor fi albaştri şi...

Eşti la fel de frumoasă cum eram şi eu în vremurile vechi...
Ce sunt vremurile vechi?
Vremurile vechi sunt poveştile.
camelia opriţa

poezie de Camelia Opriţa din WordPress.com (5 mai 2019)
Adăugat de IoanAIonut
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa părintească este rădăcina rădăcinilor mele.

Camelia Opriţa în Viaţa este un poem neterminat (8 mai 2019)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu timpul, parcă ins­tinc­tul de conservare devine mai puternic, nu vrei să mai mergi până la capăt. Marii poeţi unguri au murit până-n 30, 40 de ani, chinuiţi, la fel cum au murit şi poeţii ruşi. Poeţii români au avut mereu instinctul supravieţuirii. Au fost mai gospodari. Arghezi avea o moşioară, o mi­că tipografie, să le rămână ceva şi lui Baruţu şi lui Mitzura, Blaga era profesor universitar, Ion Barbu era la casa lui, până şi Bacovia avea nevastă, copil şi o sluj­bă de funcţionar.

citat din Mircea Dinescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Credinţă

Toate trec pe lumea asta,
Durerea, gândul şi năpasta!
Şi toate trec şi iar revin.
Timpul presează, ca un spin!

Şi toate trec cu-alaiul lor.
Mie de Tine-mi este dor!
Şi toate trec, când nu gândeşti
Şi nu ştiu de mă mai iubeşti!

Şi toate trec, fără să vrei
Şi de priveşti în ochii mei,
Acolo, totul e la fel.
Acolo, o să-l vezi pe EL!

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Secvenţe în alb şi negru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când eram copilă, tata îmi asculta visul

Nu mai era alt cer pentru el decât lumina
Din ochii mei uimiţi de strânsoarea lui puternică,
Încât îmi lovea colţurile inimii
Când îşi rotea buzele în părul meu încurcat.

Orizontul pierdut stă să cadă pe mormintele
Uscate de soare.
În amintirea lui aştept căderea unui cuvânt;
Eu să stau la marginea visului,
El să vină până la marginea acestei lumi.
Visez ori nu visez,
Cuvintele lui veneau înainte şi înapoi ca un vârtej nevăzut:

Am răbdat, copilă,
Ca să-ţi dau ceasuri din zilele mele
Să-ţi întinzi aripile peste lume.

Când îţi puneam daruri sub pom,
Treceai din vis în vis
Şi mi se umpleau zilele rămase cu tine.

M-am prefăcut aripă nedefinită de lumină
Într-un ţipăt nestrigat,
În care timpul s-a oprit
Într-o disperare care n-a mai avut loc.

De atunci urc...
Urc,
Urc...
Şi nu ştiu ce va fi dinaintea acestui suflet fără trup.

Mă uit încă o dată către voi,
Copiii mei cu soarele înlănţuit de lacrimi.
Trec primul inel de lumină
Şi golul abisal din interiorul lui mă arde...

Doamne!
Ce dor mi-e de viaţă...

Am răbdat pentru speranţa ta,
Să cântăreşti cât un vis, copilă,
Dar nu ţi-am spus că Dumnezeu ne-a strecurat
Moartea în fiinţă
Şi neantul este doar o împăcare temporară a sufletului.

Nu ştiu ce va fi dinaintea acestui suflet care mi-a fost,
Mi-e dor să cobor o noapte
Până în visul tău să-l cântărim împreună,
Dar mă tulbură nespus sunetul suspinelor tale.
Nu mai văd,
Nu mai ştiu,
Doar simt...
Mi-e dor.
N-am ştiut că părinţii sunt devoraţi şi după moarte.

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miya şi Hammy. O altă poveste de dragoste

aveam o pisică o botezasem Miya era o distinsă doamnă
mă şi ignora mă simţeam înşelat cu o nobilă indiferenţă
pe atunci mă intriga la culme dar acum e clar
că o meritam din plin pentru că Miya dragii mei
avea un prieten un câine pe nume Hammy

povestea e reală şi vreau să ştiţi că nu dă bine
ca alea fabricate la Visătoria de Unică Folosinţă
vreau să ştiţi că aşa în general am rămas repetenţi
la lecţiile de viaţă oferite de animale
şi dacă un câine cu o pisică sunt văzuţi duşmani pe viaţă
vreau să vă spun că e jale dar vă înşelaţi

ei bine în fiecare zi la aceeaşi oră şi timp de cinci ani
Hammy lătra la poarta mea şi Miya sărea gardul
pe urmă plecau amândoi la plimbare de parcă
asta era tot ce-i mai natural şi nu aveau altceva
mai supra sau mai senzaţional de făcut

mă rog au fost şi săptămâni întregi când Hammy lipsea
mai mult ca sigur era bolnav sau rănit ce să spun
maidanezii ăştia şi-o caută singuri dar totuşi
el revenea la Miya senin îi petreceam pe drum cu privirea
şi mă-ntrebam cum poate o fiinţă să fie ea însăşi tot timpul
acasă sau în lume indiferent ce simte şi orice ar fi

am încercat în câteva rânduri să-i dau de mâncare
amicului Hammy dar nu s-a atins de ea nici din greşeală
singura lui bucurie era să o plimbe pe ea
că plouă că fulgeră avea damblaua asta a lui

şi într-o zi cu soare Miya a murit

nici azi nu ştiu de ce pur şi simplu era ţeapănă în curte
nicio rană nicio maladie doar o mare ciudă
un fel de venin înfipt odios
în toată bucuria care mai subzista pe lume

am îngropat-o sub cireş în grădină seara următoare
Hammy era acolo se tânguia plângea şi lătra la lună
o săptămână şi ceva nici nu s-a atins de apă sau mâncare
dormea pe mormântul ei plângea tot mai stins
pe urmă a murit era acoperit de petale de flori parcă zâmbea

l-am îngropat lângă Miya lui ştiu că era în săptămâna Paştilor
şi oamenii erau nerăbdători
să taie să spargă
miei şi ouă în pace
şi în lumină lină

poezie de George Asztaloş (9 mai 2014)
Adăugat de George Asztaloş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără El, Crăciunul nu ar exista şi nu ar avea niciun motiv să existe!..

Omule, rupe o bucăţică de pâine din bucata ta de pâinea,
şiîmparte-o cu cei rătăciţi şi departe de casă.
Şi când de Crăciun ne veselim în numele Lui,
ne facem cadouri unul altuia,
Aminteşte-ţi că El ne-a dăruit cerul înstelat,
soarele,
luna,
pământul cu pădurile,
munţii şi oceanele lui
şi toţi cei care trăiesc şi trec prin ele.
El ne-a dat toate pajiştile verzi
şi tot ce înfloreşte pe ele şi dă roade.
Şi S-a pogorât pe pământ şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi.
Este timpul ca omenirea să realizeze că Iisus Hristos
nu este stăpânul sau slujitorul nostru;
Este conştiinţa noastră.
Hristos este inima noastră.
Fără El, Crăciunul nu ar exista
şi nu ar avea niciun motiv să existe!
Acesta este Crăciunul sfânt!

poezie de Camelia Opriţa din WordPress, Condeiul de Aur (25 decembrie 2005), traducere de Ioan Tudor Tudoran
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hanibal

lui Giancarlo Vigorelli

Nimeni n'avea ceea ce el avea,
superba lui trufie
şi elefanţii
şi labele lor sfărâmând vertebrele
acestor Alpi albiţi de spaimă.

Călca, de-abia să se audă, peste stânci
şi s'auzea în lună, şi

nimeni nu mai văzuse trâmbiţele
de piatră ondulândă ale acestor fiare.

Şi n'au învins.

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul este călugărul înţelept al Universului.
Divinitatea l-a creat din ape nevăzute,
clipele curg la fel de nevăzute.
Dumnezeu a zis: să fie viaţă!
Şi viaţă s-a făcut în ceruri şi pe pământ.
Visurile au fost împărţite clipelor.
Dumnezeu a zis: să fie timp pentru toate,
de la prima şi până la ultima scânteie a stelelor.
Dumnezeu a zis: să fie Lumină!
Şi s-a făcut Lumină:
inima speranţei, sâmburele visului.
Cum îngerii nu îmbătrânesc,
le-a fost dată copilăria şi zborul.
Ei le împărţiră luceferilor nou-născuţi
pentru a deveni stele
de nădejde ale nopţilor pământene,
aşteptând cu aripile la gură facerea omului...
Din orologiul care a uitat să pornească timpul
s-a ales iubirea. De atunci dragostea nu are vârstă.
Cum este deasupra pământului, de la răsărit
la apus, i s-a încredinţat
drumul soarelui şi drumul stelelor;
s-a făcut noapte şi zi în numele timpului.

Camelia Opriţa în Orologiul care a uitat să pornească timpul... (31 decembrie 2018)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţilor

Trec anii, şi pân-acuma tot trecură,
Se trec părinţii ce mereu tăcură.
Iar eu plâng fugind prin cruda viaţă
Având în inimă a nemuririi speranţă...
Deplâng scurgerea neoprită a timpului
Înălţând "Rugă pentru părinţi" Tatălui...

Sărmana mamă, cât voit-a,
Să-nece-n mir acea durere,
Să lumineze masa, casa
Mereu cuprinsă de tăcere....

Mereu muncid, mama zâmbea
Căci chipu-mi trist şi lacrimi pe obraz,
Era ei inimii mâhnirea
Şi neoprită grijă de necaz...

Zâmbea, să cred că-i împlinită,
Să nu-mi fac griji de inimă a sa,
Dar sufletu-mi simţea că-i necăjită,
Că mult, prea mult munceşte ea,
Sărmana mamă...

Dar tata, neobositele lui braţe...
Munceau din greu tot spre-al meu bine,
Iar eu acum, fugind prin cruda viaţă,
Câteodată, îl văd pe tatăl meu în mine...

Cum griji îşi face de copii ai săi,
Păzindu-i de păcate lumii
Ca ei să crească, inimă bucurându-i,
Să-i fie bătrâneţea, o sor-a fericirii...

Ah, de câte ori voit-am,
Să opresc timpul în loc
Să nu mai văd ce tot văzut-am
Să nu văd lacrimi părinteşti
Durerea să o dau pe foc!...

Plânge sufletu-mi de nemurire
Cu gândul la rădăcini – ale lui,
Cu gândul acasă, la fericire
În faţa casei, la umbra nucului...

De ce dat-ai Doamne Sfinte,
Aripi imense timpului,
Să treacă suflet de Părinte
Intransigent zburând în calea lui???

De ce luat-ai Doamne,
Tinereţea, sfânta tinereţe-a lor?
De ce încărunţit-ai părul?
Când îngerii cântă în cor
Despre-a lor frânte inimi
Ce vor mereu să bată,
De dorul dragostei, a fiilor,
Ce prea puţin prin depărtări s-arată...

Trece viaţa-mi mult prea scurtă,
Eu fug prin ea, printre străini,
Pe frunte obosita mamei mâini
Mă-ntoarce-acasă, la casa-mbătrânită...

Întors acasă prea arare
Din depărtatul drum al sorţii,
Văd nucul de la poartă, şi-o cărare
Spre prispa casei, unde aşteaptă sfinţii...

Multe grele întâlni-voi
Peste multe mări zbura-voi,
Dar gândul, inimei îi pasă,
Că toate drumurile duc acasă,
La părinţi...

poezie de Paladi Anatolie din Poezii (19 ianuarie 2012)
Adăugat de Paladi Anatolie
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist şi ce-nalt părea Crist!
Luna venea după El, în celulă
şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veştminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
- De unde vii, Doamne, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac.

S-a aşezat lângă mine pe rogojină:
- Pune-mi pe răni mânăa ta!
Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină
parcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Am simţit cum îmi cade capul pe mână
şi-am adormit o mie de ani...

Când m-am deşteptat din afunda genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri...

Am întins braţele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: nici un răspuns!
Doar razele reci, ascuţite-n unghere,
cu suliţa lor m-au străpuns...

- Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui...
M-am pipăit... şi pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.

poezie celebră de Radu Gyr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Multe luntri pe fluvii trec

Multe luntri pe fluvii trec,
şi una sigur l-aduce,
dar să sărut eu nu pot,
şi el se va duce.

Afară era mai.

Pe scrinul nostru-nvechit
două lumânări mai ardeau;
mama cu moartea vorbea,
dar glasul ei frânt s-a oprit.

Şi cum stăm mică-n tăcere pierdută,
n-am ajuns în ţara străină,
de mama cu spaimă recunoscută,
m-am înălţat numai până la pat,
am aflat doar palida-i mână,
şi binecuvântarea ea mi-a dat.

Dar tata, de nebunie cuprins,
sus, către gura ei m-a împins,
şi binecuvântarea ea mi-a luat.

poezie de Rainer Maria Rilke, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei care nu au pierdut, care nu pierd şi care au învăţat să nu piardă au dreptul şi puterea de a lupta cu timpul şi de a ajunge oriunde înaintea lui. Ei sunt cu un pas înaintea oamenilor, dar şi a timpului. Astfel de oameni îşi dau, de două ori, aceleaşi şanse. O şansă le-o dă timpul, iar pe a doua şi-o dau ei, singuri: tăind din timpul lor, pentru a fi punctuali şi pentru a-şi asigura şansa următoare.

citat din romanul Ambroise de Doina Postolachi (iulie 2017)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arta şi literatura sunt necesare. Prin ele, vezi cu ochiul minţii ceea ce nu ai atins cu ochii organici. Dar, după cum puteţi vedea astăzi, vremurile sunt amare, teatrele şi cinematografele nu au fost închise nici măcar în timpul războiului.

Camelia Opriţa în Jurnal (octombrie 2020)
Adăugat de georgicuta vlaicu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Teo, băiatul lui tata

Patru aprilie e ziua în care mama
m-a făcut pe un pat de flori
o zi
de miercuri
luminată de cireşii ce plesneau de culoare
tata era dus la cârciuma din sat
să-şi mai înece amarul în vodca de 33 de grade
primită pe datorie până la salar
din când în când scăpa printre dinţi
ultima înjurătura învăţată de la bunicul
dus şi el cu o zi înainte de paşti
"futu-i amarul măsi de viaţă" şi
după câteva înghiţituri
de vodcă cu mâinile aşezate peste piept
îşi aştepta moartea de parcă
serviciul de urgenţă ar lucra numai pentru el

tata era un om bun
milostiv şi cumsecade
după ce golea jumătate din sticla cu vodcă
se ridica pe vârful picioarelor şi
"o lua din loc" pe lângă gardul de scândură al vecinului
clătinându-se precum
o barcă pe valuri aflată în derivă
şi să nu-l simtă mama se văicărea
că-l doare un picior
dar în ziua aceea de miercuri
patru aprilie
îmi spunea moaşa
după ce am mai crescut
că tata
avea sentimentul că l-a întâlnit pe Dumnezeu
şi că au stat la "una mică" la bufetul din sat
ca doi tovarăşi de drum
cu degetele aspre şi noduroase
şi-a pipăit obrazul lipit de burta mamei
şi cum parcă ar fi la celălalt capăt al lumii
a strigat "E băiat..."
şi de atunci am rămas "băiatul lui tata"
din când în când pipăi ultimul lucru
rămas de la el –
scrânciobul mucegăit de sub nuc

şi nu ştiu de ce
când mă apropii simt
că cineva se plimbă prin mine
tăcut
în răcoarea de sub cer Dumnezeu
an de an binecuvântează o zi

patru aprilie

poezie de Teodor Dume din carte, atlantida din suflet
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare de la tata

Când ziua de mâine va veni fără mine,
aş vrea să nu plângi.
Ştiu cât mă iubeşti,
că te gândeşti la mine,
mie îmi va fi dor de lume.

Când umbra mea nu va mai fi pe pământ,
vă rog să întelegeţi,
că nu m-am risipit în vânt.

Îngerul a venit, m-a luat de mână,
apoi mi-a spus că sunt sfârşit
şi trebuie să-l urmez,
să las aici tot ce iubesc.

Când am făcut pasul eram o lumină rece,
lacrima-mi căzuse peste lume.
Am zis în sine că totul trece,
La fel se uită ochiul nevăzut, un nume.

M-am gândit la voi, copiii mei cum aţi crescut,
la tot ce v-am împărtăşit;
cred că o să-mi crească aripi în necunoscut
şi o să mă văd în umbra voastră,
de-atât cât v-am iubit.

M-aş întoarce pentr-o clipă
să-mi iau rămas bun,
lacrima să mi-o ridic din lume,
fie cât o bătaie de aripă.

vezi mai multe poezii de: Camelia Opriţa

poezie de Camelia Opriţa din BOEMA - Revistă de Literatură şi Artă Nr. 147 (mai 2021)
Adăugat de Ileana Vasiliu -Odobescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Norocul lui că uniforma scăpase intactă; încă nu avea alta de schimb. Domnişoarele îl priviră cu jind cum se îndepărtează, părând invidioase pe acea colegă a lui şi pe celelalte două... Nu aveau nevoie de promisiunea lui că va trece pe la discotecă în vreuna din serile următoare, surâsul lui seducător li se părea suficient, deocamdată; suficient pentru a le alina suferinţa că-l vor pierde în următorii ani, pentru că el va pleca din Institut, într-o misiune spaţială îndepărtată şi de lungă durată, misiune al cărei comandant era chiar el.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!