Viaţa este un poem neterminat

Timpul insista să trec în vremurile următoare...
Casa părintească este rădăcina rădăcinilor mele;
Acolo, copilăria mi-a întins mâinile pentru despărţire.
Timpul insista să trec în vremurile următoare,
Am trecut până m-am îndepărtat de părinţi.
Nu ştiu cum e Paradisul, dar inima lui
A rămas în sufletele părinţilor mei.
Ridurile lor sunt nevăzute,
Ca multe altele,
De parcă ar avea tâmplele de piatră.
Cât despre tata,
Nu l-a surprins nici moartea:
Avea braţele însângerate de maci şi spice.
În palmele lui creştea grâul ca o pâine dospită
Pentru iertarea morţilor noştri.
Era la fel ca mai ‘nainte;
Zâmbea în ruga lui tăcută,
Călca peste morminte.

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul deschide gândul omului (11 mai 2019)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa este un poem neterminat

Casa părintească este rădăcina rădăcinilor mele;
Acolo, copilăria mi-a întins mâinile pentru despărţire.
Timpul insista să trec în vremurile următoare,
Am trecut până m-am îndepărtat de părinţi.
Nu ştiu cum e Paradisul, dar inima lui
A rămas în sufletele părinţilor mei.
Ridurile lor sunt nevăzute,
Ca multe altele,
De parcă ar avea tâmplele de piatră.
Cât despre tata,
Nu l-a surprins nici moartea:
Avea braţele însângerate de maci şi spice.
În palmele lui creştea grâul ca o pâine dospită
Pentru iertarea morţilor noştri.
Era la fel ca mai ‘nainte;
Zâmbea în ruga lui tăcută,
Călca peste morminte.

Camelia Opriţa în Cuvântul deschide gândul omului
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa părintească este rădăcina rădăcinilor mele.

Camelia Opriţa în Viaţa este un poem neterminat (8 mai 2019)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bună dimineaţa, Camelia!

Ţi-am spus pe nume pentru că devii mai înţeleaptă pe clipă ce trece.
Preţul prospeţimii mele este înţelepciunea omului de a mă avea împrejurul lui.
Aha! Stai să mă scarpin un pic în frunte ca să pricep cât de preţios e acest lucru.
... Şi să ştii că nu sunt supărată că eşti mai frumoasă ca mine,
poate într-o zi stropii de ploaie vor fi albaştri şi...

Eşti la fel de frumoasă cum eram şi eu în vremurile vechi...
Ce sunt vremurile vechi?
Vremurile vechi sunt poveştile.

poezie de Camelia Opriţa din WordPress.com
Adăugat de Dobrin Filip
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu cum e Paradisul, dar inima lui

A rămas în sufletele părinţilor mei.

Camelia Opriţa în Viaţa este un poem neterminat (8 mai 2019)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bună dimineaţa, Camelia

Pentru ce mi-ai zis pe nume, că se întâmplă să vorbesc mai repede pe limba ta?
Sau pentru că eşti foarte mirositoare de parcă cineva a vărsat peste tine paradisul?
Cred că dacă mi-aş lăsa păpuşa din mână s-ar adăposti
sub tine ca să n-o fure vântul.

Să nu te sperie copacii că tremură,
ei vestec vântul şi nu e interesat de păpuşi.
E aducător de nori şi ploaie.
Avem nevoie de prospeţime, deci spălare...

Mai rămân o vreme.
E tot ce îmi doresc la câte bogăţii mi-ai dezvăluit;
pun şi păpuşa lângă tine că s-o fi săturat de când merge pe deasupra pământului
Uite...
Dar câtă prospeţime se amestecă cu ierburile şi copacii!

Bună dimineaţa, Camelia!
Ţi-am spus pe nume pentru că devii mai înţeleaptă pe clipă ce trece.
Preţul prospeţimii mele este înţelepciunea omului de a mă avea împrejurul lui.
Aha! Stai să mă scarpin un pic în frunte ca să pricep cât de preţios e acest lucru.
... Şi să ştii că nu sunt supărată că eşti mai frumoasă ca mine,
poate într-o zi stropii de ploaie vor fi albaştri şi...

Eşti la fel de frumoasă cum eram şi eu în vremurile vechi...
Ce sunt vremurile vechi?
Vremurile vechi sunt poveştile.
camelia opriţa

poezie de Camelia Opriţa din WordPress.com (5 mai 2019)
Adăugat de IoanAIonut
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără El, Crăciunul nu ar exista şi nu ar avea niciun motiv să existe!..

Omule, rupe o bucăţică de pâine din bucata ta de pâinea,
şiîmparte-o cu cei rătăciţi şi departe de casă.
Şi când de Crăciun ne veselim în numele Lui,
ne facem cadouri unul altuia,
Aminteşte-ţi că El ne-a dăruit cerul înstelat,
soarele,
luna,
pământul cu pădurile,
munţii şi oceanele lui
şi toţi cei care trăiesc şi trec prin ele.
El ne-a dat toate pajiştile verzi
şi tot ce înfloreşte pe ele şi dă roade.
Şi S-a pogorât pe pământ şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi.
Este timpul ca omenirea să realizeze că Iisus Hristos
nu este stăpânul sau slujitorul nostru;
Este conştiinţa noastră.
Hristos este inima noastră.
Fără El, Crăciunul nu ar exista
şi nu ar avea niciun motiv să existe!
Acesta este Crăciunul sfânt!

poezie de Camelia Opriţa din WordPress, Condeiul de Aur (25 decembrie 2005), traducere de Ioan Tudor Tudoran
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arta şi literatura sunt necesare. Prin ele, vezi cu ochiul minţii ceea ce nu ai atins cu ochii organici. Dar, după cum puteţi vedea astăzi, vremurile sunt amare, teatrele şi cinematografele nu au fost închise nici măcar în timpul războiului.

Camelia Opriţa în Jurnal (octombrie 2020)
Adăugat de georgicuta vlaicu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Credinţă

Toate trec pe lumea asta,
Durerea, gândul şi năpasta!
Şi toate trec şi iar revin.
Timpul presează, ca un spin!

Şi toate trec cu-alaiul lor.
Mie de Tine-mi este dor!
Şi toate trec, când nu gândeşti
Şi nu ştiu de mă mai iubeşti!

Şi toate trec, fără să vrei
Şi de priveşti în ochii mei,
Acolo, totul e la fel.
Acolo, o să-l vezi pe EL!

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Secvenţe în alb şi negru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul este călugărul înţelept al Universului.
Divinitatea l-a creat din ape nevăzute,
clipele curg la fel de nevăzute.
Dumnezeu a zis: să fie viaţă!
Şi viaţă s-a făcut în ceruri şi pe pământ.
Visurile au fost împărţite clipelor.
Dumnezeu a zis: să fie timp pentru toate,
de la prima şi până la ultima scânteie a stelelor.
Dumnezeu a zis: să fie Lumină!
Şi s-a făcut Lumină:
inima speranţei, sâmburele visului.
Cum îngerii nu îmbătrânesc,
le-a fost dată copilăria şi zborul.
Ei le împărţiră luceferilor nou-născuţi
pentru a deveni stele
de nădejde ale nopţilor pământene,
aşteptând cu aripile la gură facerea omului...
Din orologiul care a uitat să pornească timpul
s-a ales iubirea. De atunci dragostea nu are vârstă.
Cum este deasupra pământului, de la răsărit
la apus, i s-a încredinţat
drumul soarelui şi drumul stelelor;
s-a făcut noapte şi zi în numele timpului.

Camelia Opriţa în Orologiul care a uitat să pornească timpul... (31 decembrie 2018)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din trunchi izbucneşte, apoteotic, fructul: vehiculul vieţuirii luminii, ca prototip pentru vremurile următoare.

aforism de Gheorghe Mihail
Adăugat de Petrescu Constantin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Confesiune

Au trecut anii peste mine
cum au trecut peste râul din spatele grădinii,
peste sălciile umilite de singurătate,
peste trifoiul înflorit...
Iar eu m-am aflat
în fiecare zi,
în fiecare anotimp
şi m-am trezit
în fiecare dimineaţă
pentru mai târziu,
în fiecare săptămână
pentru luna următoare
şi în fiecare an
pentru un nou început.
Atunci,
de ce în toate trecerile eu nu apar?

poezie de Mariana Moga
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Multe luntri pe fluvii trec

Multe luntri pe fluvii trec,
şi una sigur l-aduce,
dar să sărut eu nu pot,
şi el se va duce.

Afară era mai.

Pe scrinul nostru-nvechit
două lumânări mai ardeau;
mama cu moartea vorbea,
dar glasul ei frânt s-a oprit.

Şi cum stăm mică-n tăcere pierdută,
n-am ajuns în ţara străină,
de mama cu spaimă recunoscută,
m-am înălţat numai până la pat,
am aflat doar palida-i mână,
şi binecuvântarea ea mi-a dat.

Dar tata, de nebunie cuprins,
sus, către gura ei m-a împins,
şi binecuvântarea ea mi-a luat.

poezie de Rainer Maria Rilke, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când eram copilă, tata îmi asculta visul

Nu mai era alt cer pentru el decât lumina
Din ochii mei uimiţi de strânsoarea lui puternică,
Încât îmi lovea colţurile inimii
Când îşi rotea buzele în părul meu încurcat.

Orizontul pierdut stă să cadă pe mormintele
Uscate de soare.
În amintirea lui aştept căderea unui cuvânt;
Eu să stau la marginea visului,
El să vină până la marginea acestei lumi.
Visez ori nu visez,
Cuvintele lui veneau înainte şi înapoi ca un vârtej nevăzut:

Am răbdat, copilă,
Ca să-ţi dau ceasuri din zilele mele
Să-ţi întinzi aripile peste lume.

Când îţi puneam daruri sub pom,
Treceai din vis în vis
Şi mi se umpleau zilele rămase cu tine.

M-am prefăcut aripă nedefinită de lumină
Într-un ţipăt nestrigat,
În care timpul s-a oprit
Într-o disperare care n-a mai avut loc.

De atunci urc...
Urc,
Urc...
Şi nu ştiu ce va fi dinaintea acestui suflet fără trup.

Mă uit încă o dată către voi,
Copiii mei cu soarele înlănţuit de lacrimi.
Trec primul inel de lumină
Şi golul abisal din interiorul lui mă arde...

Doamne!
Ce dor mi-e de viaţă...

Am răbdat pentru speranţa ta,
Să cântăreşti cât un vis, copilă,
Dar nu ţi-am spus că Dumnezeu ne-a strecurat
Moartea în fiinţă
Şi neantul este doar o împăcare temporară a sufletului.

Nu ştiu ce va fi dinaintea acestui suflet care mi-a fost,
Mi-e dor să cobor o noapte
Până în visul tău să-l cântărim împreună,
Dar mă tulbură nespus sunetul suspinelor tale.
Nu mai văd,
Nu mai ştiu,
Doar simt...
Mi-e dor.
N-am ştiut că părinţii sunt devoraţi şi după moarte.

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce sunt vremurile vechi? Vremurile vechi sunt poveştile.

citat din Camelia Opriţa
Adăugat de Dobrin Filip
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu aruncaţi trecutul...

Ani mulţi s-au adunat în urma mea,
nu fac acum bilanţuri efemere,
dar cred că am lăsat câte ceva
din frământări, din chinuri şi durere.

Cărările umblate s-au schimbat,
n-au mai rămas decât în amintire,
dar, Doamne, oare nu ar fi păcat
să ne-aruncăm trecutu-n cimitire?

În viaţa noastră ce ar mai conta? –
dacă-am uita de casa părintească,
sau şcoala sfântă care ne-nvăţa
să ne mândrim cu glia strămoşească.

Ce să mai zic despre părinţi şi fraţi? –
că am trecut prin viaţă împreună...
Cum să rămână peste timp uitaţi? –
în suflete sunt zestrea cea mai bună!

De n-ar fi ei, nu am avea trecut,
nici viitor deschis şi nici destine! –
pribegi prin viaţa fără de-nceput,
doar slugi am fi prin ţările străine!

poezie de Corneliu Neagu din Drum spre eternitate
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orologiul care a uitat să pornească timpul...

Când zilele şi nopţile nu erau încă făcute,

Timpul aflase câte ceva despre visurile ce

aveau să locuiască mai târziu în sufletele

care dădeau energie stelelor, cum şi de unde vin.

Timpul este călugărul înţelept al Universului.

Divinitatea l-a creat din ape nevăzute,

clipele curg la fel de nevăzute.

Dumnezeu a zis: să fie viaţă!

Şi viaţă s-a făcut în ceruri şi pe pământ.

Visurile au fost împărţite clipelor.

Dumnezeu a zis: să fie timp pentru toate,

de la prima şi până la ultima scânteie a stelelor.

Dumnezeu a zis: să fie Lumină!

Şi s-a făcut Lumină:

inima speranţei, sâmburele visului.

Cum îngerii nu îmbătrânesc,

le-a fost dată copilăria şi zborul.

Ei le împărţiră luceferilor nou-născuţi

pentru a deveni stele

de nădejde ale nopţilor pământene,

aşteptând cu aripile la gură facerea omului.

Creatorul le dădu energie şi frumuseţe;

întunericul nu este o fiinţă.

Fiecare clipă naşte câte un vis,

şperanţa este mare luminatoare a visului.

Viaţa este şi vis, şi speranţă, părţi din Dumnezeu.

Din orologiul care a uitat să pornească timpul

s-a ales iubirea. De atunci dragostea nu are vârstă.

Cum este deasupra pământului, de la răsărit

la apus, i s-a încredinţat

drumul soarelui şi drumul stelelor;

s-a făcut noapte şi zi în numele timpului.

Dragostea este poruncă dumnezeiască,

adunându-se din ceruri

la glasul Celui care le-a zidit,

să fie cuvântul luminii.

Sufletul trebuie curăţit de rămăşiţele întunericului

să rodească în om numai iubire,

că fără Dumnezeu nu se poate vedea frumuseţea omului.

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nistor: De ce, şefu'?! De când ai devenit mare consumator de dulciuri?
Lucian: Nu-s pentru mine, tontule! N-am de gând să-ţi fac concurenţă.
Nistor: Ah, nu?! Atunci, pentru cine? Vrei cumva să-i ademeneşti pe body-guarzii tăi, oferindu-le dulciuri? Să-i "îmbunezi"?
Lucian: Nu, Nis, m-am împrietenit deja cu ei, fără a avea nevoie de dulciuri de la tine. Pentru altcineva îţi cer... Şi nu insista să afli pentru cine!
Nistor: Eu, şefu'?! Nici gând. Nu sunt curios.
Lucian: Şi-ţi cer ţie dulciuri, pentru că ştiu că ai destule, iar astfel n-o să mai fiu nevoit să trec mai târziu pe la magazin, să cumpăr şi nu-i vorba că n-aş avea cu ce, dar n-aş vrea să mă plimb prin magazine doar pentru dulciuri, cu body-guarzii ăia după mine.
Nistor: Ziceai că te-ai împrietenit cu ei, şefu'...
Lucian: Poate, dar nici chiar aşa de mult. Şi o să-mi dai sau nu ce ţi-am cerut?
Nistor: Îţi dau, şefu', ce naiba?! Deşi după aia o să trebuiască să-mi reînnoiesc rezervele...
Lucian: Nu mai spune?! Eu credeam că stocul tău e inepuizabil.
Nistor: Aş, şefu'; de unde inepuizabil?! Aş vrea eu...
Lucian: Măi, ce-o să ne facem cu tine vreo 15 ani de acum încolo?
Alex: La cât bagă-n el, dacă ar fi "Pacifis" toată făcută doar din dulciuri, ar consuma-o într-o lună.
Nistor: Nu zău, mă?! Cum le ştii tu pe toate...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilărie pierdută

Mi-e tot mai dor de casa părintescă,
de mama şi de tatăl meu,
căci am plecat, demult, în lumea largă,
având alăturea pe Dumnezeu...

Anii au trecut pe nu ştiu unde
şi mă trezesc privind în depărtare,
cu gândul către casa părintească,
de multe ori plângând lângă o floare...

O floare care seamănă cu alta
de prin grădina casei părinteşti,
unde mi-am petrecut copilăria
acolo, pe meleaguri olteneşti...

Dar, casa părintească stă să cadă,
sub ploaie, vânt şi vijelie
şi niciodată n-am să mai găsesc,
pierduta mea copilărie...

poezie de Titina Nica Ţene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Sunt în mâinile tale
(ca o rândunică speriată)
şi, nu ştiu dacă,
în clipa următoare,
îţi desfaci palmele
(ca să mă eliberezi)
sau ţi le împreunezi
(ca să mă jertfeşti)
în rugăciune!

poezie de Iulia Mirancea (19 octombrie 2012)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să te miros în colţul meu de pâine...

Mă dor genunchii, mamă! Şi ce rost,
Mai are ruga de pe arse buze,
Când, nici în rugă nu am adăpost
Şi nu găsesc intrarea în ecluze?

Mi-e dana-n aşteptare, ca un gând
Neprimenit 'nainte de-a se naşte;
Şi cum să ancorez, în ea plângând,
Când, niciun ţărm nu mă mai recunoaşte?

Stau pescăruşi pe mal, ca un reper,
Parâma, să-mi întindă, peste braţe,
Dar eu sunt prinsă între vânt şi ger
Cu prova sugrumată de paiaţe.

Se-anunţă ceaţă deasă şi furtuni,
Sirenele se-ntrec în vocalize,
Hai, vino, mamă, tu să mă aduni!
Mă dor genunchii şi nu am nici vize,

Să trec într-un ocean neîngheţat.
Mă voi ruga în radă pentru mâine,
Cu lacrima durerii la pătrat,
Să te miros în colţul meu de pâine...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!