Oceanul iubirii

Lângă ocean ea stă – cu mâinile lăsate
Privind cum valuri vin şi-apoi cum pleacă toate
Privind la pescăruşii care în zbor plutesc
Privind la doi iubiţi cum mâinile-şi unesc.
Privind cum iahturi vin grăbite de pe drum
Şi singură dorindu-şi să nu mai fie acum
Pantofii ea şi-i scoate, fără ciorapi păşeşte
Respiră adânc şi luna cu ochii o priveşte.
Dar el este acolo şi pe furiş o vede
Cum lucrurile-şi strânge şi-n noapte-apoi se pierde.
Acesta e bărbatul cu mâinile lăsate
Privind cum valuri vin şi-apoi cum pleacă toate
Pe care ea adesea şi fără echivoc
L-a tot văzut în vise cum stă în acel loc.
Şi lângă el se duce şi mâinile îşi ţin
Stând pe nisipul rece şi albicios şi fin.
"Ştiam că o să vii", "şi eu ştiam de-acasă",
Apoi tăcuţi aşteaptă ca soarele să iasă.
Niciunul nu e singur şi nici nu se mai teme
Căci în această noapte iubirea o să-i cheme.

Când vor să fie singuri, unii se duc pe plajă
Se plimbă, adună pietre sau scoici cuprinşi de vrajă
Alţii vor alinare, o mână să ofere
Precum aceştia doi, căci asta-nseamnă avere.

Deci dacă noaptea singur pe ţărmul nisipos
Te plimbi şi cauţi chipul acela luminos
Fie ca cineva de mână să te-apuce
Şi să te ducă-n pragul iubirii ce seduce.

poezie de Karen Gorringe, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

Eu cred că marea, care stăpâneşte zarea,
S-a îndrăgostit de soare, să fie nemuritoare.
De aceea când voi fi mare, am să merg la mare,
Să privesc în zare, să văd cum răsare,
Pe cerul fără nori, soarele în zori.
Să văd pescăruşii, în zbor cum se adună,
Când soarele, la mare, e gata să apună.
Să văd cum răsare luna peste mare.
Cum se oglindeşte,(când lumea odihneşte,)
În apa întunecată, în noaptea fermecată.
Vreau să văd cum marea, marea cea albastră,
Îşi schimbă culoarea, sub privirea noastră.
Când adie boarea, vreau să simt răcoarea
Şi s-ascult cum marea îşi plânge culoarea.
Aşa aş vrea ca să petrec
La marea cea mare.
O zi cu mult soare,
O noapte cu răcoare,
Şi-apoi, să nu mai plec.

poezie de Dumitru Delcă (13 august 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din lunga petrecere tristă

Cineva spunea
ceva despre umbrele care acoperă câmpul, despre
cum trec lucrurile, cum un om adoarme spre dimineaţă
şi cum dimineaţa se duce.

Cineva spunea
cum se opreşte vântul şi cum revine,
cum scoicile sunt sicriile vântului,
dar vremea vremuieşte.

A fost o noapte lungă
şi cineva a spus ceva despre cum îşi revarsă luna lumina
albă
pe şesurile reci, cum nu era nimic în faţă,
în afară de-aceleaşi lucruri.

Cineva a menţionat
un oraş în care ea mai fusese înainte de război, o cameră cu două
candele
pe perete, cineva dansând, cineva privind.
Începem să credem

că noaptea nu se va sfârşi.
Cineva a spus că muzica încetase, dar că nimeni
nu a observat.
Apoi cineva a spus ceva despre planete, despre
stele,
cât de mici erau, cât de departe.

poezie de Mark Strand, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunica (2)

În jurul tău ne adunai,
Pe creştet ne mângâiai.
- Veniţi, eu sunt bătrână
Şi ca mâine poate mor.
Vreau să vă arăt şi vouă
Cum se face un covor.
S-ar putea, cândva în viaţă
Fi-var astea de folos,
Noi privind atunci din ceruri
Vom fi tare bucuroşi.
- Da' de ce să pleci în ceruri?
Plângând, eu te-am întrebat.
Acel ce pleacă acolo,
Pe veci e plecat.
Mângâindu-mă pe creştet
Blând mi-ai zis:
- Aşa-i de la Dumnezeu lăsat.
Fiecăruia i-e dat
Când menirea şi-a-mplinit,
Se-ntoarce de unde a venit.
- Bunico, te-aş mai întreba:
Care-i misiunea mea?
- Copile, singur vei afla
Care e menirea ta.
Omul, este ca şi pomul:
Înfloreşte şi rodeşte,
Iar apoi se ofileşte.
Mulţi te vor îndruma,
Multe sfaturi îţi vor da.
Numai tu vei fi în stare
Să-ţi găseşti rosul în cale.
Din toate bine să-nveţi,
Să faci viaţa să-aibă preţ.
Totul să faci cu plăcere
Dacă vrei să ai avere..

Cu furca-n brâu şi fusu-n mână
Toarce caierul de lână!
Să faci fir ca de mătase
Covorul fin o să iasă.
Şi să pui în firul lui
Frumuseţea câmpului.
Din coji de stejar, de ceapă şi arţar
Dai culoare firului, rezistenţă timpului.

*
* *

La-nmormântare n-am ajuns,
Dar astăzi vorbele-s în plus.
Dumnezeu aşa a vrut:
Să vă ştiu, cum v-am ştiut.
Şi-n amintire să vă am
Cum în viaţă vă ştiam.

poezie de Adrian Timofte din Memoria clipei,Dorohoi, 2017 (2016)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi cum s-a văzut flăcăul cu casă şi avere bunicică, nu mai sta locului, cum nu stă apa pe pietre, şi mai nu-l prindea somnul de harnic ce era. Dintr-o parte venea cu carul, în alta se ducea, şi toate treburile şi le punea la cale singurel. Nu-i vorbă că, de greu, greu îi era; pentru că, în lipsa lui, n-avea cine să-i îngrijească de casă şi de vitişoare cum trebuie. Numai, dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese şi el cu mâinile de vatră; şi câte a tras până s-a văzut la casa lui, numai unul Dumnezeu ştie. De-aceea alerga singur zi şi noapte în toate părţile, cum putea, şi muncea în dreapta şi în stânga, că doar-doar a încăleca pe nevoie, ş-apoi atunci, văzând şi făcând. Toate ca toate, dar urâtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea; se lua cu treaba şi uita de urât. Dar în nopţile cele mari, câ nd era câte o givorniţă cumplită şi se mai întâmpla să fie şi sărbători la mijloc, nu mai ştia ce să facă şi încotro să apuce.

Ion Creangă în Povestea lui Stan Păţitul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Filozofia iubirii

Izvoarele cu râul se unesc
Iar râurile curg către ocean
Şi vânturile blând se contopesc
În cerul diafan.
Nimic în lume singur nu răzbate
Ci toate printr-o lege stau în doi
Căci vor pe veci să fie-n unitate
De ce n-am fi şi noi?
Priveşte munţii cum spre cer se-ndreaptă
Şi valurile cum se-mbrăţişează
O floare-soră nu va fi iertată
Când fratele-şi trădează.
Razele soarelui cuprind pământul
Iar luna cu lumina ei atinge marea
Dar la ce bun, mă-ntreb acum cu gândul,
De nu-ţi simt sărutarea?

poezie de P.B. Shelley, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate vor fi-n regulă

Cum aş putea să nu fiu fericit când contemplu
cum se limpezeşte cerul dincolo de fereastră, departe,
iar mareea la reflux se reflectă pe tavan?
Va exista mereu cineva care moare, va exista moarte,

dar nu-i nevoie să discutăm despre asta acum.
Poeziile zboară din noi fără-a fi convinse sau îndemnate
şi sursa lor este inima care stă pururi de veghe.
Soarele răsare-n pofida oricăror orizonturi întunecate,

iar oraşele de departe sunt frumoase şi strălucitoare.
Lenevesc în desfrâul razelor de soare fermecător,
Urmărind cum vin zorii, cum plutesc norii-n brize uşoare.
Toate vor fi-n regulă, la locul lor.

poezie de Derek Mahon, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce combinaţie...

Cum tot este-o alcătuire din elemente disparate;
Cum om fărâmă-n plămădire-i şi lumea-i om în unicate?
Cum gându-i o înlănţuire de ergi înşiruiţi... conştiinţă?...
Cum nu-i şi fier, din plăsmuiri ce sunt... cum de nu-i fiinţă?

Cum cuarţul, ce-n cristale ţine, e evident că de el ştie,
Cum şi carbon şi musca ţeţe au toţi tipar de cum să fie?
Cum doar amestecul contează, toate la fel sunt în... fiinţate?
Cum calciul îmi alege osul să-mi fie... şi nu scoici uscate?

Cum apa, ce-o ţin, nu mă-neacă, este şi lacrimi şi oceane?
Cum dorul se-nfiripă el singur, însămânţându-mi-se aleane?
Cum foc şi arde şi se-mparte şi-n inimi... şi-i tot el un scrum?
Cum timpul nu-i, nu el se mişcă, doar noi parcurgem ştiut drum???

Cum aerul omoară peşte, ce tot din oxigen respiră?
Cum pomul frunza-şi încreţeşte şi nu-i la nimeni clorofilă?
Cum ştie dragostea chimie şi cum chimia nu iubeşte?...
Cum omul este tot secrete şi nu ştie singur ce este?

Cum sunt un lanţ în răsucire şi nu pot singur să schimb zale?
Cum drumuri sunt nenumărate şi singur nu-mi cunosc o cale?
Cum câinele ce-a fost un lup, iubire-mi dă mai mult de-un seamăn?...
Cum atunci lumea al cărui "in" îs, nu mă iubeşte... Şi-i sunt geamăn?

Şi chiar de-aş şti multe din ele -c-am învăţat, dar de la alţii-
Tot nu-i îndeajuns!... Răspunsuri nu-s, că genii-s presupus înalţii
Ce mi-au predat din bagaj gene; m-au osândit în foc şi fum
Şi sunt pierdut şi eu şi-ai mei?!... Tot întrebând... "De ce şi cum???"

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 septembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul gând

Se-agită-n furtuna ce fruntea-i înclină
Spre apele reci, spre vârtejul sălbatic
Ce-aleargă, bezmetic, prin albia plină
Şi muşcă pământul.
E iadul acvatic.

Priveşte spre cer şi adună putere
În scurtele clipe când vântul o iartă,
Nici timp nu mai are să simtă durere
Când crengile-s rupte.
Credinţa-i deşartă.

Îşi simte, de-acum rădăcinile-n apă
Şi ştie că-i vremea, nu poate să scape,
Căci vântul o bate, iar apa dezgroapă
Tot ce o mai ţine.
Sfârşitul e-aproape.

Se simte-mpăcată când ştie că pleacă
Pe ultimul drum, dar purtată pe valuri,
Privind alte sălcii cum par că se joacă
În plete cu vântul.
Şi nu plâng pe maluri.

Îşi lasă în urmă vlăstare firave
Cu trupul subţire, ce-aşteaptă să crească,
Frumoase fecioare pe ţărmuri jilave,
Privind înspre Soare.
E voia cerească.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum vin şi cum trec

M-am trezit că într-o mână ţin capul meu şi că în altă mână ţin tăişul capului meu... în rest o erupţie
în trenul cu care mă deplasez de la o frunte la
altă frunte
se închină duşumeaua
şi îşi face trei semne de cuie
mai în sus de buricul degetelor
mai jos de tâmpla obrajilor
şi din aproape în aproape
groparii în limbă au început să-mi sape
cuvântul ce şuieră
când fluieră sec...
Dinspre gări se-aud cărămizile
cum tac la câini
şi ţiglele cum cad în fântâni
neplouate cum vin
şi cum trec.

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum?

Cum? Cu ochii?
Nu, mi-ai spus.
Ochii înşeală
Când privesc prea sus,
Sau prea jos...
Îşi schimbă culoarea
La soare,
Ochii mint...

Atunci cum? Cu buzele?
Nu, mi-ai zâmbit.
Buzele sunt pătate
De vorbe prea multe,
Buzele caută sărutări
În vise
Mai mult decât căinţă,
Buzele mint...

Cum pot atunci? Cu mâinile?
Nu, mi-ai şoptit.
Mâinile au urme
De reproşuri în degete,
Mâinile alungă,
Când arată depărtarea
Refuzând îmbrăţişări,
Mâinile mint...

Cum? ţi-am zâmbit stins;
Cum să te iubesc?...
Mi-ai strâns cu grijă
Părul după ureche,
Fără grabă,
Ca să te aud,
Şi ţi-am simţit respiraţia caldă
Pe obraz
Şoptind:
Cu sufletul...

poezie de Gabriela Chişcari (6 aprilie 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

În iubire

Unii spun, dar nu fac.
Alţii fac, dar nu spun.
Mulţi vorbesc, însă tac.
Care-i rău? Care-i bun?

Unii pleacă prea mult.
Alţii vin prea puţin.
Eu pe care-i ascult?
Cei ce pleacă? Ce vin?

Foarte mulţi trecători
Şi destui care stau.
Unii-s raze prin nori,
Ceilalţi ploaie îţi dau.

Cum alegi între ei?
Care oare sunt buni?
Cum să ştii ce mai vrei?
Cum să faci să-i aduni?

Tu încerci să le-arăţi
Că la mijloc poţi fi.
Îi iubeşti chiar pe toţi
Şi-n iubire vei fi.

poezie de Adi Conţu (24 iulie 2018)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

El, primul bărbat

El râde privindu-mă cum mă dezbrac de mantia inocenţei
Cum îmi las visele să-mi curgă pe umeri
Dacă ridic o singură mână deasupra mea e cerul plin de stele
În podul palmei luna mi se rostogoleşte ca un bănuţ
Cheamă-mă îmi spune şi râsul lui mă îmbracă în femeie uşoară
Palmele lui alunecă pe umerii mei curgători
Îşi lipeşte buzele de buzele mele ca o pecete
Timpul păşeste tiptil privind în urmă
Am să înfloresc toate florile iubirii în trupul tău imi spune
Alunecând fir de apă să-mi ude rădăcinile
Îl simt gâdilandu-mă cum îmi urcă prin vene,
El, primul bărbat ce-a ales sa fie seva iubirii mele fără sfârşit.

poezie de Valeria Tamas Iacob
Adăugat de Valeria Tamas Iacob
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei pescari

Trei pescari au ieşit în larg, deşi-n ziua-aceea n-ar prea fi vrut,
Navigând spre vest, în vremea ce soarele-apunea;
Fiecare se gândea la femeia care l-a iubit mai mult,
Iar copiii i-au urmărit pe valuri până-a răsărit întâia stea:
Pentru că bărbaţii trebuie să muncească, iar femeile să plângă,
Şi la câştigul mic la masă multe guri or să se strângă –
Chiar dacă valurile la bara portului neîncetat suspină.

Trei soţii stăteau în turnul farului privind în depărtare,
Ele-au aprins fitilul lămpilor în seara prevestind dezastre,
Au văzut cum se-întăreşte vântul şi cum vine ploaia în rafale,
Cum se rostogolesc norii vineţi, spintecaţi de fugere albastre.
Dar bărbaţii trebuie să muncească, iar femeile să plângă,
Deşi furtunile-s imprevizibile, iar apele adânci şi noaptea lungă –
Iar valurile la bara portului neîncetat suspină.

Trei leşuri zăceau pe plajă în nisipul strălucind sub soare
La ora mareei joase, în dimineaţa tânără ca o mireasă;
Iar femeile-şi frângeau mâinile bocind cu lacrimi amare
Pe cei plecaţi, pe cei care nu se vor mai întoarce-acasă;
Pentru că bărbaţii trebuie să muncească, iar femeile să plângă,
Şi-apoi vine uitarea, şi cu uitarea somn bun pe partea stângă;
Şi-apoi adio, tu, bară a portului şi, voi, suspine lungi.

poezie clasică de Charles Kingsley, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

..

au plecat rândunelele...
ce dor în depărtări le cheamă?
ce spaimă le alungă?
să fie-acolo cineva la fel de trist
ce le aşteaptă,
ori fug de toamnă
zborul să nu le atingă...
sau poate nu pot să îndure,
privind cum rozele se scutură,
şi cad fără culoare,
valuri, valuri
uscatele petale...

George Ionită în Leaganul toamnei (2018)
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericit pe plajă

Stăm întinşi pe plajă
Nimeni nu-i pe-aproape
Briza bate lin şi răcoros.
Sunt cuprins de vrajă
Ale tale pleoape
Tremură uşor şi graţios.

Marea se frământă
Valuri vin grăbite
Undeva se vede un vapor.
Totul mă încântă:
Scoicile strivite,
Pescăruşii care ţipă-n zbor...

E o zi frumoasă
Soarele zâmbeşte
Cerul de deasupra e senin.
O broască ţestoasă
Leneş se târăşte
Pe nisipul albicios şi fin.

Mă întorc spre tine
Cu o răsucire
Simt că pielea-ţi arde foarte rău.
Tu te uiţi la mine
Plină de iubire,
Fericirea are chipul tău.

poezie de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

E mai bine să fie doi decât unul singur, căci pentru osteneala lor au plată mai bună; şi dacă unul cade, fârtatele său îl ridică; dar vai celui ce este singur când cade, că el nu are pe un altul care să-l ridice. Şi dacă vor dormi doi, le va fi şi cald; dar unul, el singur, cum se va încălzi? Iar de se va ridica unul împotriva lui, cei doi îi vor ţine piept; că funia întreită nu se rupe curând.

Solomon în Ecclesiastul, 4:9-12, traducere de Bartolomeu Anania
Adăugat de TraianD
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moment

Cum gîndul stă...
A vieţii proză numai
Privind...
Pustiu parcurs
Mai mult cu gemete
De fizice dureri
Cum au plecat
Speranţe,
Cum au plecat
Dorinţi...
Ce mare om erai,
Şi cîte s-au demers...

poezie celebră de George Bacovia
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cărări albe

Şi plec...
Mă duc pe albele cărări
Pe care au păşit şi alţii
Ce-s îngropaţi în alte cugetări.
Căci negru e în jurul meu
Şi soare nu mai este,
El a apus de mult în zări
Acum, e-ntr-o poveste.

Oare-am ajuns?
Privesc în jur... aceeaşi lume sumbră.
Şi-acum doar o-ntrebare am:
Pot să mă-ntorc în tindă?
Şi-apoi privind în jurul meu
Nimic nu îmi răspunde.
Dar cu privirea urmăresc
Lucrul a mă pătrunde.
Privesc uimit cum soarele şi luna
Nu numai că se văd,
Ci îşi împart căldura.

Şi văd cadavre vii
Cum obosite-nclină.
Dar unde sunt?
Mă-ntreb întruna
Şi caut cărarea albă din negrul interes,
Dar în abisul gândurilor mele
Se văd doar licurici stingheri
Ce pâlpâie aiurea-n noapte
Şi fac tic-tac, se sting şi pier.

E întuneric şi mi-e frică
Şi-am început să mă gândesc
Cine sunt eu? De unde vin?
Dar un răspuns eu nu găsesc.
Mă simt aşa lipsit de viaţă,
Mă simt de parcă n-aş fi eu,
Mă simt doar o simplă fantomă
Sau, un cadavru în cavou.
Nici nu mai ştiu ce timp m-aşteaptă
Şi nici ce drum eu voi urma.

Dar caut drumul alb, din negrul nesfârşit
Şi caut neatinsul negăsitului învins.

poezie de Anabella Eliza Cotovanu din Complotul simţurilor (2008)
Adăugat de Anabella Eliza Cotovanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patriotism sculptural

M-am dus, deunăzi, la muzeu,
Acolo unde-s zei expuşi,
Şi l-am văzut pe Dumnezeu
Privind "Sărutul" lui Brâncuşi!

Şi, cum se ţipă, azi, la greu,
La vârf, pe treptele puterii,
Îi mulţumesc lui Dumnezeu
C-avem o "Masă a tăcerii"!

Cum vin puhoaiele, mereu,
Şi toţi nebunii vor coroană,
Îi mulţumesc lui Dumnezeu
Că, încă, mai avem..."Coloană"!

poezie de Janet Nică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia s-a ridicat pe jumătate, privind în larg. Nu-i vedeam chipul, dar am simţit cum umerii i se adânceau în braţe, cu oasele trosnind dureros, cum gâtul i se arcuia în faţă, ca un lujer ofilindu-se melancolic, cum degetele se învineţesc, încleştate în nisipul mult prea puţin adânc şi mult prea mişcător pentru nesiguranţa ei.

Silvia Velea în Memoriile păsării Phoenix (2020)
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!