Călătoria Magilor

'Am avut parte de ger când am ajuns,
Era cea mai neprielnică perioadă a anului
Pentru o călătorie – şi, mai ales, o călătorie atât de lungă:
Drumurile erau desfundate şi vremea aspră,
Chiar în toiul iernii.'
Iar cămilele pline de răni, cu picioarele inflamate,
Recalcitrante, zăceau în zăpada apoasă.
Au fost momente când ne era dor
De palatele noastre de pe colinele însorite, de terase
Şi de fetele cu piele catifelată care ne-îmbiau cu şerbet.
Apoi, conducătorii de cămile înjurând şi bombănind,
Trăgând de timp şi poftind lichior şi femei,
Şi focurile stingându-se în noapte, şi lipsa adăposturilor,
Şi metropolele ostile, şi orăşelele neprietenoase,
Şi satele murdare, şi preţurile mari:
Am avut parte de-o călătorie grea.
Până la urmă, am ales să umblăm noaptea,
Dormind pe apucate,
În timp ce nişte voci fredonau în urechile noastre
Că ceea ce facem e o nebunie.

Apoi, în zori am coborât într-o vale mai călduţă,
Sub zăpada subţire, miros de vegetaţie;
Mai era acolo un pârâu şi o moară de apă bătând întunericul,
Şi trei copaci sub geana cerului,
Şi un bătrân cal alb galopa spre marginea păşunii.
Apoi, am ajuns la o tavernă cu frunze de viţă de vie pe fereastră,
Lângă o uşă şase mâini aruncau zaruri pentru monezi de argint
Şi nişte picioare împingeau ploştile de vin goale.
N-am primit nici o informaţie, aşa că am plecat mai departe
Şi-am ajuns acolo la căderea serii, nici un moment mai devreme,
Găsind locul căutat; era (aş putea spune) curăţel.

Toate acestea, îmi amintesc, s-au întâmplat demult,
Şi aş face călătoria iarăşi, dar să lămurim,
Să lămurim
Asta: am bătut atâta amar de drum pentru
Naştere sau pentru Moarte? Acolo era o Naştere, desigur,
Am avut dovezi şi nu există dubii. Mai văzusem naştere şi moarte,
Dar noi credeam că sunt diferite; această Naştere a fost
O agonie grea şi amară pentru noi – o Moarte, moartea noastră.
Ne-am întors acasă, în aceste Regate,
Dar nu ne simţim largul nostru aici, cu vechile legi,
Printre nişte oameni străini agăţaţi de zeii lor.
Ar trebui să mă bucur de o altă moarte.

NB.
*Poemul este încărcat de simboluri biblice: pârâul – Apa Vie sau Apa Vieţii, moara "bătând întunericul" – Lumina Lumii, cei trei copaci –cele trei cruci de pe Golgota, calul alb este calul lui Isus la a doua venire, frunzele de viţă de vie şi ploştile goale fac trimitere la nunta din Cana Galileii şi la Cina cea de Taină, iar cele şase mâini, respectiv zarurile şi arginţii amintesc de trădarea lui Iuda şi de tragerea la sorţi a veşmintelor lui Isus de către soldaţii romani.

*Primele cinci versuri sunt un citat din Predica Naşterii Domnului, aparţinând episcopului Lancelot Andrewes, 1622.

poezie de T.S. Eliot, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Apă Gri

S-au întâlnit doi oameni, s-au întâlnit doi oameni
Care poate nu se vor mai întâlni niciodată –
Două firişoare de nisip, două fire de iarbă,
Două iţe trecute prin aceeaşi spată –
Lângă Marea Apă Gri.

Două mâini s-au strâns, două inimi s-au atins;
Iar noi, adunaţi aici în această seară
Nu vom uita, poate nu vom uita,
Unde ne-am întâlnit toţi trei ultima oară –
Dincolo de Marea Apă Gri.

Două pahare pline, două pipe cu tutun –
"Înălţăm pentru norocul nostru, frate, cupa!"
Şi, după ce ciocnim, noi bem
Urându-ne voiaj bun şi vânt din pupa
Pentru a traversa Marea Apă Gri.

Trei oameni au plecat, unul a rămas pe mare,
Păcatele lui şi-ale noastre-s acum cu el,
Dumnezeu să-i odihnească sufletul!
Cinci oceane şi-l revendică-n salinul lor castel.
O, Doamne! A Ta-i Marea Apă Gri!

Dar eu sunt încă viu, şi tu eşti încă viu,
Şi destinul ne-a aruncat aici pe amândoi
Tovarăşi adevăraţi, dar odinioară... am fost trei,
Iar unul nu mai este azi cu noi
Lângă Marea Apă Gri.

Un spaţiu pentru respirat, un pat pentru odihnă,
Lumini blânde, potir plin de dus la buze;
Apoi, iarăşi şi iarăşi,
Fără griji şi fără călăuze
Pornim pe Marea Apă Gri.

S-au întâlnit doar doi acolo unde se-ntâlneau trei
Cu înjurături şi râsete răsunătoare;
Şi trece, trece Ziua noastră,
Urmată apoi de Noaptea mare –
Dar, oh, oh, Marea Apă Gri.

poezie de Edwin James Brady, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dialoguri ale înţelepciunii

iubito, drumul spre înţelepciune
este drumul spre libertatea din noi înşine
drumul spre centrul fiinţei noastre
tu ştii că cea mai preţioasă călătorie
este aceea către sufletul nostru,
către noi înşine, către nu se ştie unde
călătorie ce o facem în singurătate şi apoi în moarte
iubito, o singură îndoială, o singură greşeală
în dragoste, surpă totul în nebunie şi extaz.
eu în viaţă am dorit fără măsură, fără răgaz
am îndrăznit fără măsură, am iubit fără măsură.
în primul anotimp am descoperit lumea,
în cel de-al doilea-vezi bine- m-am îndrăgostit de tine
în al treilea anotimp am reflectat la lucrurile toate
în al patrulea am plecat într-o călătorie fără bagaje
spre care dintre visele mele adunate, iubito?
m-am îndreptat spre ceea ce nu am trăit la timp,
şi nu vom mai trăi niciodată nicicând
noi suntem ca un cântec etern
cântat cu fiinţa toată,
un cântec ce nu se poate cânta niciodată
de la sfârşit spre început, un cântec iubit
pe care trebuie să-l cânţi totdeauna la infinit
iubito, se poate muri din iubire
în deşert se duc doar îndrăgostiţii
şi nebunii frumoşi la fire
răstigniţi între viaţă şi moarte, doar nisipul
singurătăţii absolute le este mângâiere
în marea lor singurătate
noi am trăit viaţa pe apucate, iubito
am iubit până la demenţă nopţile şi rătăcirile
prin mahalalele întunecate ale fiinţei,
eu am iubit suflul cosmic în tine
suflul spiritului tău, jocurile firii nebunatice
abandonarea în întunericul nefiinţei,
în adâncurile telurice,
ori matricea tuturor virtualităţilor tale
am avut revelaţia unirii desăvărşite în sărut
nu vreau să aflu că pentru tine am murit demult
cum te-aş putea eu pierde pe tine,
când tu eşti soarele meu frumos şi nebun
când razele tale mă încălzesc pe acest drum
cum să uit eu soarele şi dincolo de moarte?

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oh, Iisuse!

Corona este o matrice...
Una satanică.
Fiecare literă are un corespondent numeric în alfabet.
Şi adunându-le pe toate acestea apoi ataşând
Numărul literelor ce formează cuvântul,
Vom obţine cifra ce îndoliază
Întreg Universul.
Acum plâng! Nu pot să scriu mai departe
Poemul ce îmi trădează
Frica din noapte.
Dar eu zic, creştin cu frică de moarte,
Să mergi mai departe!
Calculul meu, vine în ajutorul lumii şi-al tău.
Da! Adună şase cu şase,
Apoi unu cu trei.
Lasă un şase pentru sărmani!
Ei pot să-l frământe
Şi să-l transforme în munte.
Ei pot spăla cu lacrima lor
Durerea unei lumi,
Sau a unui popor...
Cifra divină
Va face lumină
În întunericul sălăşluit întru noi.
Încrede-te în Iisus,
Ca lumina să te învelească...
Lumina divină.
Doar prin El ne vom naşte a doua oară...
Iertare Iisuse!
Noi suntem cruce de spini.
Oh, ne spală tâmplă cu sânge
Şi sădeşte în suflete, trandafiri!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Invitaţie

Te-am invitat într-o călătorie
Pe-o barcă, printre stele.
Te-am chemat cu mine
Să locuim pe-un nor
Să nu cunoaştem naştere,
dorinţă, clipă, moarte.
Te-am chemat în zări
Să ne ascundem de noapte,
Să ne hrănim cu şoapte
Departe de naştere,
dorinţă, clipă, moarte.

poezie de Claudiu Ovidiu Tofeni din Pas pierdut (2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu

Cine sunt eu? Eu sunt un om!
Un om cu suflet (dăruit mai mult altora decât mie însămi);
cu ochi (mai mult pentru cei din jurul meu decât pentru mine);
cu mâini muncite zi şi noapte
(mai cu spor pentru ceilalţi oameni, decât pentru mine)...
Cu nume concret, strădui, viabil (mie şi celorlalţi oameni),
pentru ca ceilalţi oameni să ştie că asta de-aici şi de oriunde,
cea de-acum şi dintotdeauna, am fost, sunt şi voi rămâne, eu!!

Cine sunt eu? Eu sunt asta de-aici, care n-a putut rezista, niciodată,
dorinţelor celor din jur! Şi, fiindcă n-a rezistat şi, acum trei mii de ani,
când, câţiva oameni au vrut-o îndrăgostită de un poet,
ea s-a" îndrăgostit"... de poet!
Apoi, ei au vrut ca ea să-i dedice versuri poetului şi să devină poetă!
Şi ea i-a dedicat versuri poetului şi a devenit poetă! Poetă adevărată!

Cine sunt eu? Eu sunt un om care şi-a pus inima pe tavă,
pentru ca oamenii să facă din ea, ce vor...
Şi apoi să facă parte din tot ce eu, cea care sunt,
voi fi putut agonisi efemerităţii:
deznădăjduire şi speranţă, durere şi bucurie suferinţă şi iubire!

Poate a venit vremea să-mi iau inima înapoi (cât va mai fi rămas din ea),
cu ei cu tot, cei care vor face parte din dreptul meu la eternitate!
S-o iau înapoi, acum când sunt aici, pentru atunci, când nu voi mai fi, aici!

Cine sunt eu, cine eşti tu, cine e dânsul... Oare ce mai contează?
Până la urmă, nu mai contează!
Dar contează să ne bucurăm de o clipă, de o zi, de o şansă!
De lumina zilei şi de întunericul nopţii;
de albastru cerului şi de scânteierea stelelor;
de luceafărul dimineţii şi de luna înserării!
De iubire! De fericire! De ceilalţi oameni!
De bucuria de a fi pe Pământ!

Pentru că aveţi un chip, un nume, un suflet;
pentru că sunteţi sănătoşi, frumoşi, buni;
pentru că puteţi dori, dărui, iubi;
pentru toate acestea, bucuraţi-vă..., prieteni...!

poezie de Iulia Mirancea (20 aprilie 2015)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Condiţional-optativ

Despărţirile de mine au fost grele totdeauna,
Însă, dintre toate cele, numai una-i ca niciuna,
Dar nu pentru că aceasta cea mai grea e dintre toate,
Ci pentru că, pur şi simplu, nu se poate, nu se poate.

Despărţirile de mine au avut ceva-n comun:
S-au soldat cu suferinţă până la sfârşit de drum,
Însă celei ce mă paşte, scris i-a fost să aibă parte,
De va fi să se petreacă, doar de moarte, doar de moarte.

poezie de Marius Robu din Luceafărul de dimineaţă (17 aprilie 2015)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: De ce plângem atunci când cineva drag moare? A. M: Pentru că nu ştim că efemerul merge să îmbrăţişeze eternul. În timp ce efemerul plânge după efemer, eternul e beatitudinea de dincolo de naştere şi moarte. Dacă oamenii ar afla natura lor reală, bătrâna moarte nu i-ar mai putea atinge. Moartea e atât de bătrână încât şi ea de abia aşteaptă să moară, dar cum ar putea să moară dacă omul crede în închisoarea mincinoasă a naşterii? Află ceea ce eşti şi vei fi dincolo de acest vis efemer numit naşterea onirică, lumea onirică a formelor şi fireşte o moarte la fel de onirică. În visul tău de azi-noapte ai visat o lume, de a cărei realitate şi temeinicie nu te-ai îndoit, şi totuşi ai supus-o morţii, genocidului, fără nici cel mai mic regret, când te-ai trezit. EXACT LA EL VA FI ŞI CÂND TE VEI TREZI DIN VISUL ÎN CARE ŢI SE PARE CĂ NOI VORBIM ACUM. Suferinţa ta la moartea cuiva drag, e doar coşmarul din care Maharaj te invită să te trezeşti chiar Acum! Doar eu Avadhut sunt singurul dincolo de naştere si moarte, dincolo de formă şi exact aşa eşti şi tu, DOAR TREZEŞTE-TE!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce, acum tu nu exişti?! Faptul Existenţei este ceea ce cauţi! EL este Acum, Aici! Minţii îi place să urmeze o călătorie pentru că noi suntem teribil de îndrăgostiţi de călătoria spirituală, facem relaţii în călătoria spirituală, facem o mulţime de lucruri (lucrăm chiar şi/pentru şi în numele "neputinciosului" Dumnezeu) în "călătoria spirituală". Şi sună atât de bine, ah! E atât de frumos! Şi chiar rămânem până la capătul existenţei, unii, în această stare a căutării. Poţi să spui că este un cadou din partea lui Dumnezeu, dar acest "Eu-Sunt" este Acum, Aici, nu este nicăieri în altă parte. Chiar şi atunci când credem că l-am pierdut pe "Eu-Sunt", noi suntem. Este fulgerător, realizezi că ceea ce cauţi este chiar Acum, chiar Aici! Ce anume îi lipseşte acestui moment, acestei clipe, pentru ca eu să îi permit minţii să îmi spună că sunt incomplet, că sunt separat şi atunci să-i spun: "Bine, minte, sunt de acord, merg cu tine în căutare, merg cu tine în această călătorie!"?

Atmaji Maharaj în "Eu-Sunt" poate fi pierdut?, Partea 3
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Departe de a mă fi simţit singur sau abandonat, m-am simţit ca o parte din ceea ce a avut loc pe suprafaţa lunară. Ştiu că aş fi mincinos sau nebun dacă aş spune că am avut cel mai bun loc dintre cele trei de pe Apollo 11, dar pot spune cu sinceritate că sunt perfect mulţumit cu cel pe care l-am avut. Acţiunea a fost structurată pentru trei oameni şi consider a treia parte din mine la fel de necesară ca celelalte două. Nu vreau să neg un sentiment de însingurare. Este aici, întărit de faptul că legatura prin radio cu Pământul se termina în momentul în care dispăream dincolo de lună, eram singur atunci, cu adevărat singur şi absolut izolat de orice formă cunoscută de viaţă. Eu sunt ea.

citat din Michael Collins
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iris: Am aflat că aproape tot ce s-a scris vreodată despre iubire este adevărat. Shakespeare a spus "Călătoriile se sfârşesc cu întâlnirea îndrăgostiţilor". Ce cugetare nemaipomenită. În ce mă priveşte, eu nu am avut niciodată parte nici măcar de ceva asemănător, dar sunt ferm convinsă că Shakespeare da. Cred că mă gândesc la iubire mai mult decât ar trebui să o facă oricine. Sunt mereu uimită de puterea sa pură de a schimba şi de a ne defini viaţa. Tot Shakespeare a fost cel care a spus "dragostea e oarbă." Asta ştiu cu siguranţă că este adevărat. Din motive greu de explicat, iubirea piere; pentru alţii iubirea pur şi simplu se pierde. Dar apoi sigur că iubirea poate fi regăsită, chiar şi pentru o singură noapte. Pe urmă intervine alt tip de iubire: cel crud. Cel care aproape că îşi ucide victimele. Se numeşte iubire neîmpărtăşită. Aici sunt o expertă. Cele mai multe poveşti de iubire sunt despre oamenii care se îndrăgostesc unul de celălalt. Şi cum rămâne cu restul dintre noi? Cum rămâne cu poveştile noastre, ale celor care se îndrăgostesc doar ei? Noi suntem victimele acestor aventuri unilaterale. Noi suntem cei blestemaţi de cei pe care îi iubim. Noi suntem cei pe care nu-i iubeşte nimeni, răniţi ce umblă aievea. Handicapaţii fără avantajul de a avea un loc mare de parcare! Da, aveţi în faţă o asemenea persoană. Şi de bunăvoie l-am iubit pe acel bărbat timp de trei ani îngrozitori! Trei ani absolut înfiorători din viaţa mea! Cele mai urâte sărbători de Crăciun, zile de naştere, nopţi de Anul Nou ce au adus cu ele lacrimi şi valium. Aceşti ani în care am fost îndrăgostită au fost cei mai negri ani din viaţa mea. Toate astea pentru că am fost blestemată să iubesc un bărbat care nu poate şi nu-mi va putea împărtăşi vreodată iubirea. O, Doamne, doar când îl văd! Inima bate cu putere! Gâtul mi se usucă! Nu mai pot înghiţi! Toate simptomele obişnuite.

replici din filmul artistic Vacanţa, scenariu de Nancy Meyers
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei crai de la răsărit

Trei crai de la răsărit
Cu steaua, căci...

Când în cale-şi purcedeau
Steaua lor li...

Ce le-a fost lor de-o-ntrebare,
De-o naştere..

Unde ştiţi că s-a născut
Un crai tânăr...

S-a văzut la răsărit,
După dânsa...

Iarăşi Irod împărat
Foarte rău s-a...

În sa cuşcă i-a chemat (/ Cu paloşul i-a tăiat)
Mulţi coconi mici...

Patrusprăzece de mii
De doi aniu...

Nu e casă fără plângere,
Maichii fără...

Glas în Roma s-auziră,
Ţipete şi...

O naştere fericită
Fost-a lumii...

De-am ajuns aşa domnie
Şi-am scăpat de...

Şi de-acum până-n vecie
Mila Domnului...

Tuturor de-o bucurie
Şi de-o mare veselie.

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până când nu vom înfrunta monştrii din noi înşine, vom încerca mereu să-i distrugem pe cei din lumea exterioară. Şi în timp, şi cu multă suferinţă, aflăm că nu putem face asta. Pentru că tot întunericul din lume ia naştere şi creşte din întunericul din inimile noastre. Şi acesta este locul în care trebuie să ne ducem munca.

citat din Marianne Williamson
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Centenarii

I-am întrebat pe cei trei moşi cu nea în plete
Cum se face c-au trăit atât amar de vreme,
Iar ei mi-au dezvăluit următoarele secrete,
Fără vorbe de prisos şi teoreme.

Primul: "Am trăit atâţia ani sub soare
Şi-am de amintiri plăcute sacul plin
Pentru că am avut o anume aplecare
Pentru dame, cântece şi vin.
Am cântat romanţe deocheate
Cu femeiuşti pe gustul meu,
Iar dintre toate plăcerile de care-am avut parte,
Cheful a fost pe primul loc mereu."

Al doilea: " Sunt considerat de toţi un înţelept;
Eu, pe timp de pace sau când tunul detuna,
Mi-am mângâiat valul bărbii de pe piept,
Rămânând calm, cu sânge rece-întotdeauna.
M-am îngrijit de sănătate, ştiind c-asta ajută
Să-mi lungesc viaţa, n-am făcut niciun abuz,
De-aceea azi sărbătoresc ani o sută
Şi am şi-acum vedere bună şi auz."

Al treilea: " Eu cred că am avut parte
De-o viaţă lungă, fără probleme medicale,
Pentru că de apă m-am ţinut departe,
În pofida multor certuri conjugale.
Urăsc săpunul şi felul în care face spume,
Rar îmi schimb cămaşa; albeaţa o reneg,
Crede-mă, fiule, nu există-n această lume
Un conservant mai bun ca propriul jeg."

Aşa c-acum ai trei temeiuri, frăţioare,
Să te bucuri de-o viaţă foarte lungă:
Chiolhanuri, mizerie sau cumpătare –
Well, alege după cum îţi dau poftele poruncă,
Dar lasă-mă să-ţi spun, chiar dacă, vrei-nu vrei,
Îţi voi răni egoul un pic sau... pe de-întregul,
Eu sunt convins că din toate trei
Cel mai sănătos e JEGUL.

poezie de Robert W. Service, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe 22 Decembrie, moartea Soarelui este deplină, Soarele deplasându-se spre sud, fără întrerupere timp de 6 luni, ajunge în cel mai jos punct de pe bolta cerească. Apoi încetează a se mai deplasa spre sud, cel puţin perceptibil, pentru următoarele trei zile. În acest timp, Soarele rezidă în vecinătatea Crucii Sudice sau Crucii Constelaţiilor. După acest moment, pe 25 Decembrie, Soarele se deplasează cu 1 grad, de această dată spre nord prevestind zile mai lungi, mai călduroase şi venirea primăverii. Şi de aceea se spune: Fiul care a murit pe cruce a făcut-o pentru trei zile numai pentru a renaşte, motiv pentru care Iisus şi ceilalţi zei ai Soarelui au în comun crucificarea; cele trei zile ale morţii şi conceptul de reînviere. În momentul echinocţiului de primăvară, Soarele detronează întunericul. După acest moment, ziua devine mai lungă decât noaptea. Se ivesc condiţiile revitalizante a tot ce înseamnă viaţă.

Camelia Opriţa în WordPress.com, La porţile universului
Adăugat de Elena Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taverna

Toata ziua mă gândesc la asta, apoi, noaptea o spun.
De unde vin?
Şi ce trebuie să fac?
N-am idee. Sufletul meu este de altundeva, sunt sigur.
Şi intenţionez să o sfârşesc acolo sus.

Aceasta beţie a început în altă tavernă.
Când o să revin în acel loc,
Voi fi complet treaz. Ȋntre timp,
Sunt ca o pasăre de pe alt continent, locuind această coştereaţă.
Vine ziua când îmi voi lua zborul –
Dar cine e acum în urechea mea şi-mi ascultă vocea?
Cine rosteşte cuvinte cu vocea mea?

Cine mă priveşte în ochi? Ce este sufletul?
Nu mă pot abţine să tot întreb.
Dacă aş gusta o înghiţitură de răspuns,
M-aş putea elibera din această închisoare a băuturii.
Nu mi s-a cerut acordul pentru a veni aici – şi nu pot să plec pe aceaşi uşă.
Oricine m-a adus aici, va trebui să mă ia din nou acasă.

Aceste versuri... Niciodată nu ştiu ce o să spun.
Nu planific asta.
Când sunt dincolo de a le spune, devin foarte tăcut şi rareori rostesc ceva.

Avem un butoi enorm de bere, dar nu sunt halbe.
Pentru noi este în regulă. Ȋn fiecare dimineaţă
Suntem îmbujoraţi, iar seara suntem îmbujoraţi din nou.

Ei spun că noi nu avem nici un viitor.
Au dreptate – Iar asta pentru noi este perfect.

poezie clasică de Rumi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonya: Bănuiesc că au fost multe cele ce s-au îndrăgostit de tine.
Lucian: Dacă au fost sau nu... Nu ştiu; poate... Printre ele s-a numărat şi blondina noastră micuţă, Maria. Ceea ce ştiu însă foarte sigur, e că eu nu m-am îndrăgostit de nici una, decât de ea, de la început, de cum am văzut-o, iar asta s-a întâmplat cu foarte mult timp în urmă. Dacă n-ar fi fost ea, poate că ai fi fost tu; ai fi avut şanse, eşti drăguţă... Tu, Maria sau alta. Dar aşa...
Sonya: Aşa nu poate fi decât ea.
Lucian: Întocmai. Ea-mi domină gândurile, iar eu nu pot schimba nimic în acest sens. Am încercat de multe ori, dar... La naiba! Nu ştiu de ce, însă... Mi-e imposibil!
Sonya: Ba da, poţi schimba ceva.
Lucian: Nu înţeleg...
Sonya: Dacă tot o iubeşti atât de mult, atunci de ce suferi din cauza ei, când totul ar putea fi atât de simplu? Mai ales că şi ea te iubeşte pe tine, asta e clar.
Lucian: Nu ştiu; eu nu sunt atât de sigur.
Sonya: Ar trebui să fii. Pentru că te iubeşte. Scrie foarte mult despre tine în jurnalul ei, se gândeşte mereu la tine, atât de mult, încât vorbeşte şi noaptea cu tine, în somn. De ce crezi că ar proceda astfel? Simplu: Pentru că te iubeşte, e singura explicaţie.
Lucian: Posibil... N-aş putea să te contrazic, dar nici să te aprob. Nu sunt sigur că ai dreptate.
Sonya: De ce nu încerci să te convingi singur?
Lucian: Ce vrei să spui?
Sonya: Încearcă să afli adevărul, să fii sigur, să ştii dacă te iubeşte sau nu.
Lucian: Cum să fac asta?
Sonya: Încearcă să-i găseşti jurnalul, să vezi dacă scrie sau nu des-pre tine în paginile lui, iar dacă scrie, să afli ce anume scrie despre tine. Presupun însă că ar trebui să-l cauţi în timp ce ea nu este în cameră; îl ţine întotdeauna bine ascuns, uneori, din când în când, schimbând locul respectiv, în care-l pune. Nici Ly, colega ei de cameră, nu ştie de existenţa jurnalului; când scrie, are grijă ca Ly să nu fie acolo, să fie doar ea, singură.
Lucian: Îmi sugerezi cumva s-o spionez? Asta mă sfătuieşti?
Sonya: Da. De ce nu? Pare a fi singura soluţie pentru a afla ceea ce te frământă atât de mult, pentru a te linişti, însă pentru asta e nevoie să te întorci printre colegii tăi, să fii iarăşi împreună cu ei; aţi stat destul separat, nu crezi?
Lucian: Poate...

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pace

Acum, în amurgul meu, te binecuvântez, Viaţă –
şi asta pentru că niciodată nu mi-ai dat speranţe goale,
nici muncă fără răsplată, nici necazuri nemeritate.

Văd, la capătul unui drum dificil,
că eu am fost arhitectul propriului destin
şi, dacă am extras dulceaţă sau suc de pelin din nişte lucruri,
s-a întâmplat pentru că eu am pus dulceaţa sau pelinul în ele.
Când am plantat trandafiri întotdeauna am cules trandafiri.

Desigur, iarna va urma tinereţii mele,
dar tu nu mi-ai spus că luna mai va fi eternă.
Negreşit, mi s-au părut lungi nopţile durerii,
dar tu nu mi-ai promis numai nopţi frumoase.
Am avut apoi, în schimb, parte de unele liniştite.
Am iubit, am fost iubit, soarele mi-a mângâiat faţa.
Viaţă, nu-mi datorezi nimic, între noi e pace!

poezie de Amado Nervo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul cu ochi frumoşi

când eram copii
era acolo o casă ciudată
cu jaluzelele
întotdeauna
trase
şi nu se auzeau voci
niciodată
şi grădina era plină de
bambuşi
şi nouă ne plăcea să ne jucăm printre
bambuşi
pretinzând că eram
Tarzan
(cu toate că Jane
lipsea).
mai era şi
un lac cu peşte
unul mare
plin cu
cei mai rotofei peştişori aurii
pe care i-ai fi putut vedea vreodată
şi erau domesticiţi.
veneau la suprafaţa apei
şi luau bucăţele
de pâine
din mâinile noastre.

părinţii
ne spuseseră:
"nu vă apropiaţi niciodată de acea
casă."
aşa că, desigur, exact asta
am făcut.
ne întrebam dacă locuieşte
cineva acolo.
au trecut multe săptămâni iar noi
n-am văzut niciodată
pe cineva.

apoi într-o zi
am auzit
o voce
din casă
"EŞTI O CURVĂ
AFURISITĂ!"

era vocea unui
bărbat.

apoi
uşa
casei s-a
deschis larg
şi bărbatul
a ieşit
afară.

ţinea în mâna
dreptă o sticlă
de jumătate de litru cu whiskey.
era cam de
30 de ani.
avea o ţigară-n
gură şi
era nebărbierit.
părul
nepieptănat
îi stătea vâlvoi
şi era
desculţ
în tricou
şi-n pantaloni.
dar ochii lui
erau
strălucitori.
scânteiau
în
lumină
şi-a spus,
"hei, micuţi
domni,
vă distraţi,
sper,
de minune, aşa-i?"

apoi a scos un
chicotit
şi a intrat
înapoi în casă.

am plecat,
ne-am întors
în curtea noastră
şi-am căzut
pe gânduri.

părinţii noştri,
am concluzionat,
voiau ca noi
să stăm departe
de acel loc
pentru că
nu doreau
să vedem un
astfel
de om,
un om natural
puternic şi
cu ochi
frumoşi.

părinţilor noştri
le era ruşine
că ei nu erau
ca
acel om,
de-aia
doreau ca noi
să stăm departe.

dar
ne-am întors
la acea casă
şi la bambuşi
şi la peştişorii aurii
domesticiţi.
ne-am întors
de multe ori
multe săptămâni
dar nu l-am mai văzut
şi nici nu l-am mai auzit
vreodată
iarăşi.

jaluzelele stăteau
trase
ca întotdeauna
şi era linişte.

apoi într-o zi
când veneam de la
şcoală
am văzut
casa.

era arsă
toată,
nu mai rămăsese
nimic,
doar fundaţia
contorsionată şi neagră
fumegând
şi ne-am dus la
lacul cu peşti
dar nu mai era
apă
în el
şi peştişorii
rotofei şi-aurii
zăceau morţi
acolo
uscându-se.

ne-am întors
în curtea noastră
şi-am vorbit despre
asta
şi-am decis că
părinţii noştri
le-au ars
casa
i-au ucis
au ucis şi
peştişorii aurii
pentru că totul
era prea
frumos,
până şi păduricea
de bambus a fost
arsă.

lor le fusese
teamă de
de omul cu
ochi
frumoşi.

şi
nouă ne-a fost teamă
atunci
că
de-a lungul vieţilor noastre
asemenea lucruri
se vor mai
întâmpla,
că nimeni
nu dorea
ca cineva
să fie
atât de
puternic şi de
frumos,
că toţi
ceilalţi niciodată
n-ar permite aşa ceva
şi că
mulţi oameni
vor mai trebui să
moară.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roscoe Purkapile

Mă iubea.
Oh, cum mă iubea –
N-am avut o şansă să scap
Din prima zi când m-a văzut.
După ce ne-am căsătorit, am sperat
Că-şi va dezvălui partea muritoare şi mă va elibera
Sau va divorţa de mine. Dar... puţini mor şi nimeni nu renunţă.
Apoi, într-o nebunie, am fugit de-acasă şi dus am fost pentru un an.
Dar ea niciodată nu s-a plâns. A spus ca totul o să fie bine acum,
Că m-am întors. Şi mă întorsesem.
I-am spus că în timp ce făceam o cursă cu barca
Am fost capturat lângă Van Buren Street
De piraţii de pe lacul Michigan,
Ţinut în lanţuri, aşa ca nu am putut să-i scriu.
A plâns şi m-a sărutat spunând că a fost îngrozitor,
Şocant, inuman.
Atunci am înţeles că, de fapt, căsătoria noastră
Era un privilegiu divin
Şi că nimic nu o putea desface
În afară de moarte.
Am avut dreptate.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acelora pe care i-am iubit şi acelora care m-au iubit

A venit vremea să plec, nu mă opri, deschide uşa larg,
Am multe lucruri de făcut şi de văzut dincolo de prag;
Nu te-atârna de mine cu lacrimi, bolovani,
Fii fericit că am avut în viaţă-atâţia ani

Să-ţi dăruiesc iubire, iar tu nici nu poţi să ştii
Cât de fericită am fost cu tine în fiecare zi,
Îţi mulţumesc pentru toată iubirea ta acum
Când, iată,-a sosit vremea să plec singură la drum.

Mă poţi plânge-un pic, dacă simţi că asta-ţi face bine,
Apoi lasă-încrederea, cu lumina ei, durerea să-ţi aline;
Curând vom fi-împreună iarăşi într-o vâlcea cu calomfiri,
Până-atunci, binecuvântează comoara ta de amintiri.

Nu voi pleca de tot, totuşi, iar viaţa merge mai departe,
Dacă-ai nevoie, cheamă-mă, şi voi sosi de dincolo de moarte;
Deşi tu să mă vezi nu vei putea, nici să mă-atingi, voi fi aproape,
Dacă-o să-ţi asculţi inima, vei auzi căzând ca nişte ape
Întreaga mea iubire, limpede şi tandră ca zefirul.
Apoi, când singur vei veni şi tu pe acelaşi drum, din nou mireasă,
Te voi întâmpina zâmbind şi-ţi voi spune bine-ai venit acasă.

poezie de Mary Alice Ramish, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!