Mamă sfântă, Românie...

Au bătut la tine-n uşă
Regi cu sceptre de cenuşă.
A curs sânge de român
Pe coroana lor de tun.

Le-ai pus roadele pe masă,
Grâne din sudoarea noastră.
Ne-nchinară cu o mână
La icoane de ţărână.

Munţii noştri mai cu seamă,
Aveau creste de aramă.
La izvoare doine multe,
Vântul se oprea s-asculte.

Azi, sărmană Românie,
Eşti ţărână fără glie.
Pe a ta frunte puse rege
Tot străinul fără lege.

El te-adună, el te vinde
Pentru galbeni şi merinde.
Iară fiii tăi desculţi
Sunt bătrâni, umili, tăcuţi.

Ai avut sau nu leţcaie,
Ai hrănit doar regi de paie.
Ai fost hrană pentru câini,
Bani de vânt pentru străini.

Românie funerară,
Veac de piatră te doboară.
La cetatea bizantină
Doina-ţi este mai străină

Umbra ta cea uriaşă,
Corbii negri o descalţă.
Nu mai eşti de fel stăpână
Peste glia ta străbună.

Vin calici din urmă - vin
Ca rugina în pelin.
Pe morminte de eroi
Creşte falnic ciumăfăi.

Unde-ţi este faţa, Doamne?
Când dospea pe frunţi de toamne
Pâinea albă. Iar sub soare
Curgeau mândrele izvoare.

Ce bogată-i sărăcia!...
Ne rămase doar mândria ;
Munţii noştri cei bătrâni
Sunt goliţi de noi stăpâni.

Şobolani cu ochii putrezi
Au ieşit din peşteri mucezi.
Tot aceia ce despoaie
Pruncii noştri în războaie.

Suntem, Doamne, prea ciudaţi,
Toţi de-o seamă îngheţaţi.
Nu vedem pădurea... Nu eee!...
Sângerăm în răni de cuie,

Putreziţi de intrigi dese...
Nimeni lacrima nu-ţi şterse
Când l-ai plâns pe Eminescu.
Unde e românul? Restu‘!...

Cine să te plângă, cine?
Că din ram de mărăcine
Nu te mai ridică nime,
Nime... nime... nime...

poezie de Ştefan Radu Muşat din Exerciţiu de patriotism
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Manifest pentru România bolnavă

Şobolani cu ochii putrezi de averi şi chilipiruri,
Îl furarăţi pe român şi-i rămase doar mândria.
Aţi îngenucheat poporul în minciuni şi multe biruri -
Iată cum şi ei – străinii - vor să-i ia şi sărăcia.

Fraţi voi sunteţi doar cu iude, cu escroci şi cu imperii,
Iată c-a sosit şi clipa să vedeţi cum morţi de smoală
Se ridică din pământuri peste ceasuri de mizerii,
Ca să vadă România cum se zbate-n pielea goală.

Sunteţi negustori de viaţă (nu am cum să mă dezic)
Trădătorii mei de ţară, vânzători de fiare vechi,
Iată cum pământul nostru e scaiete de nimic -
Amatori de vis mărunt, guvernaţi după urechi!

Aţi furat tot ce lăsase Nicolae Ceauşescu,
Este tragic pentru noi, este tragic pentru ţară,
Aţi pus taxe şi pe soare, plânge iarăşi Eminescu.
România umilită, zace azi în pielea goală.

Românie, Românie, şi chimiştii în halate şi guzganii răi să ştie,
Că în umbra mea umilă umblă chiar şi moartea lor.
Blestemaţi să fie aceia care vor să îmi confişte dreptul meu la sărăcie.
În această libertate şi vecia-i tulburată de imnul sicrielor.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Exerciţiu de patriotism
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Românie, unde eşti?

Este sărăcie-n ţară.
Este greu să mai trăieşti.
Românii pleacă afară.
Românie, nu-i opreşti?

Românii plecaţi din tine,
Românie, i-ai pierdut.
Rămân pe plaiuri străine.
La occident i-ai vândut.

Nu mai eşti o bună mamă.
Fiii tăi nu-i mai iubeşti.
Trecutul nu-l iei în seamă.
La viitor nu gândeşti.

O durere sufletească
Îi roade-n fiece zi.
Oare glia românească,
Dacă mor, îi va primi?

O, voi munţi şi voi izvoare,
Şi voi plaiuri strămoşeşti
Cu câmpii scăldate-n soare!
Românie, unde eşti?

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Manifest pentru ţara pierdută

Aţi furat tot ce-a lăsat Nicolae Ceauşescu,
Şi-n mormântul veşnic rece se învârte Eminescu.
Nici păduri n-au mai rămas şi luăm pâinea din străini,
Că problema noastră agrară e pământul în ciulini.

Spunea un proverb odată: Fie pâinea cât de rea...
Însă ţara se goleşte, neamul meu va dispărea!
Ce va fi în urma mea nici nu vreau să mă gândesc,
Doar că-n cele patru vânturi este neamul românesc.

În ce colţuri ale lumii trudesc fiii noştri dragi
Ca pe vremuri, Românie, când erau stăpâni şi sclavi...
- Ce crezi tu că pot să fac, fiule pierdut de turmă,
Dacă vântul mă străbate şi m-acoperă din urmă?!

poezie de Ştefan Radu Muşat din Exerciţiu de patriotism (12 februarie 2018)
Adăugat de Adi Muşat
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Alba

La Alba,-n 21, ceva s-a întâmplat...
S-a pogorât unirea pe plaiu-nsângerat
De plâns şi suferinţă. Şi inimi de români,
Au devenit pe glia şi neamul lor stăpâni.

S-a pogorât unirea şi lacrimi au picat.
Din lagărul durerii, năpârcile-au plecat.
Şi aprigele vânturi din braţul de român,
Pe scumpa noastră ţară, iar au numit stăpân.

De veghe, ca un vultur, cu aripile-ntinse,
Păzit-a focul sacru, port şi pământuri, vise
Şi datinile noastre rămase moştenire
De la străbuni, de veacuri – o mare de iubire.

Acum se-apleacă iară, sub cumpăna fântânii,
Uniţi în rugăciune şi plâns, mai toţi românii.
Ni-i glia mai săracă şi pruncii ne-au plecat...
Tu mântuieşte, Doamne, poporu-ndurerat!

E-o ţară de morminte, prin moarte doar, unită...
Nici lemne nu-s în sobă, nici turtă nu-i pe plită...
Pământ străin ne cheamă,-n pământul românesc
Rămas din tată-n tată, doar spinii mai rodesc.

Din ţara noastră Sfântă, mustesc de-o vreme lacrimi,
Ne zbatem de durerea şi plânsul multor patimi.
Fă o minune, Doamne şi-o Românie Mare
Şi cheamă iarăşi pruncii plecaţi peste hotare!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strigăt către Dumnezeu

Doamne, noi, câţi mergem la biserici?
Câţi suntem, Iisuse Sfânt, cuminţi?!
Câţi din pruncii noştri sunt nevrednici
Şi-s pe calea vrajbei rătăciţi?!

Câţi postim şi câţi vom lua aminte
Când atâtea semne ne trimiţi?
Peste tot se fură şi se minte
Fraţi pe fraţi se vând pentru arginţi.

Crima este literă de lege
Pe tărâmul nostru pământean,
Ne supunem silnicei pedepse
Şi-avem, Doamne, suflet de samsar.

Legi meschine azi ne ţin în hamuri,
Ne lovesc adeseori furtuni
Vin războaie şi se trec în valuri
Peste faţa hâdă-a astei lumi.

E violul parcă de o vreme
Lecţie de profesionalism.
Trăim, Doamne Sfinte, vremuri grele,
Devenim dovadă de cinism...

Doar asceţii se mai roagă, Tată,
Pentru pruncii noştri nenăscuţi
Şi postesc cu pâine şi cu apă...
Tu le vezi pe toate şi Te uiţi.

Boli cumplite ne sădesc în moarte,
Pierdem fiinţe dragi, prieteni, fraţi,
E iubirea astăzi, prea departe,
Diavolului îi suntem argaţi.

Este sărăcie, frig şi foame,
Câţi mai dăm o mână de-ajutor
Celor ce dorm astăzi prin canale?
Mulţi răspund: doar ei cu moartea lor.

Dar Tu ştii de-a fiecărui soartă,
Ştii de boli, orbire, suferinţă...
Vei veni să mântuieşti odată
Lumea ce se pleacă-n pocăinţă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântece de pâine nouă legănau acest pământ...

Era un drum care urca în cer de pe câmpia coaptă,
Umblat de-o fată c-un paner şi-avea ulcior cu apă.
N-a mai rămas nimic din toate ce-am avut;
De-aseară stau pe câmp sub un stejar mărunt.

Ne-am născut să stăm pe aur, dar rămânem tot săraci
Şi pământul sângerează, e spinos şi plin de maci.
El a fost pământ rotund şi era ocean de grâne,
Iar în coarnele de brazi atârnau colaci şi pâine.

Ce fântâni erau pe câmp!... Stelele cădeau în ape
Şi văpaia se-nchina spicelor de grâne coapte.
De aramă era câmpul, grânele urcau în cer...
E târziu şi-i lună plină - o fată vine c-un paner.

Vino cu mine să vezi unde este pâinea – îmi zice -
E între ape; aici e gras pământul. Şi dă să se ridice.
Sunt rănită... Ţi-aduci aminte grâul cum urca în cer?
Îşi şterse ochii, dar altele curgeau şiroaie din paner.

Grâul nou urca în cer ca să-l vadă soarele.
Brazii, cerbii, munţii falnici îngânau izvoarele...
Pe pământuri darnice creşte pâinea din ţărână:
Doar în ochii morţilor, eu sunt Patria Română?!

Ce lumini neodihnite ale morţilor slăvesc
Pământul din care eşti universul românesc?
Ce gând sumbru-mi osândeşte vechiul meu hotar neşters,
Şi ce p a t r i e există fără niciun univers?...

Când în râuri curgea aur, au venit flămânzii lumii
Să-nrobească dar pământul, dumnezeul şi străbunii.
Glasul meu – izvor de munte – mi l-au auzit eroii:
N-au răbdat să mă-ngenunche nici străinii nici ciocoii!

Îmi ştii zestrea mult râvnită: păduri dese, mări de grâne...
Dacii mei – stejari de piatră – erau c i n e v a în lume.
Azi, în vatră-mi bate vântul, satul este colb şi fum:
În troiţă – mărăcinii; sfinţii... doborâţi în drum!

De peste tot sunt numai lacrimi de toate câte sunt;
Cântece de pâine nouă legănau acest pământ...
Sunt o patrie săracă, plânsul meu în clopot bate:
Chem în vatra milenară fiii mei plecaţi departe!

Şi blestem să cadă-n neguri fără linişte străinul,
Şi să-l ardă-n focuri grele calicia şi veninul!
Grânele să urce iară cu arama lor în cer,
Eu să umblu cu ulciorul şi cu pâinea în paner.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Exerciţiu de patriotism, revista Boema, mai 2021, nr.147
Adăugat de Alina Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrima neamului

aveam aici, odată, o ţară minunată
străini acum în propria casă
casa nu mai este casă şi masa nu e masă
plâng la noi copiii în vatră
ne fug oameni de prin sate
plânge codru, latră câinii
nu e nimeni, doar jupânii
plâng oraşele pustii
aici lacrima iar plânge
suferinţă e în toate
plâng şi sufletele moarte din morminte despuiate
am ajuns neam uitat în pribegie
cine ştie, de mai ştie
vino Doamne să ne vezi
suntem morţi, mai suntem trezi
plânge azi pământul tău
că'i e dor de neamul său
ţipă în zadar Carpaţii
marea e azi lacrimă nestinsă
curg şi gânduri şi păcate
se revarsă peste toate
secole la rând am rezistat
în tăcere adâncă şi durere multă
crede omule în tine
nu în vise inutile şi sterile
dă-mi Doamne puterea
să păşesc la sânul tău
viaţa asta eu o dau la Dumnezeu
ţara mea, unde este, mai este
asta întreb în drumul meu
drum croit în miii de ani
de oameni dârji, puternici cu credinţa sfântă în suflet
oameni mari ce au clădit odată
ţara asta minunată
limba noastră'i o cetate
cerul mai albastru pare
vatra noastră este goală
pleacă copiii de la şcoală
unde'i mama, unde'i tata
unde eşti tu, Românie
este plâns acum în ţară
toţi ne fac azi de ocară
plâng şi oasele'n morminte
latră lupii în codrii iară
au ieşit iar la vânare
plânge Oltul, ţipă Mureşul a jale
Dunărea se pierde în mare
de la Prut, Siret sau Tisa
este plânsul neamului dumnezeiesc
se adună strop de apă într-o lacrimă de sânge
vom avea şi noi o zi
poate azi sau niciodată
când vom învia în toate

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pribegie ,,săracă copilărie"

Şi-au plecat români de-ai noştri
De voie şi de nevoie,
Prin străini în lumea mare,
Pentru un bani, mai de valoare,
Pentru ce-au uitat legiştii.

Zările îndepărtate crunt onoarea le-a lovit,
Căci român eşti doar în ţară,
La străini, slugă vândut.
Plâng copiii, plânge neamul,
Când familii se dezbină,
Dorurile îi sugrumă
Şi în lacrimi le înghit,
Numai banii îi mai alină,
Preţul lor e scump plătit.

Haideţi fraţilor acasă!
Că şi aici este de lucru,
Faţa ţării să înflorim,
Drept că bani sunt mai puţini,
Dar sunteţi lângă copii,
Ocrotiţi de-al vostru spirit
Şi de bunul Dumnezeu.

De puneţi umăr la umăr
Avântul în voi să crească,
Ca şi pâinea cea domnească,
Traiul vostru îşi schimbă faţa,
În familia românească,
Libertatea ei cea sfântă,
Nimeni să n-o umilească!
Greu vin banii, uşor pleacă,
Voi pribegi din poartă în poartă,
Munca greatrupul vă-apleacă,
Iar timpul nimic nu iartă.
Când vă deşteptaţi mai bine,
Aveţi doar pe Dumnezeu
Şi-o fărâmă de lumină
În înţelepciune voastră,
Înţeleasă prea târziu.
Niciunde nu-i ca acasă,
Adunaţi cu toţi la masă.

poezie de Valeria Mahok (19 ianuarie 2020)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ridică-te române, profanii tăi să piară...

Ridică-te române şi uită-te în munţi
Înlănţuiţi de vreascuri, de brazi (şi ăia ciunţi).
Şi uită-te la tine, cămaşa ta-i de gheaţă,
Iar somnul tău de moarte confiscă orice viaţă.

Visezi coroane nalte şi regi călcând pe tun ;
Dar unde-ţi este oare mândria de român?
Că noaptea care vine e noapte pentru ţară,
Iar tu te stingi simţit în pâinea ta amară.

Rănit e pieptul tău de visul cel naiv,
Ce negura a-nghiţit... e mort definitiv!
Să ştii că zeii mor în tunet sau în fulger,
Şi-acela ce te-nşeală sub masca unui înger.

Ţi-atârnă ceru-n ştreang, te uiţi ca un străin
La doi bătrâni bolnavi cu inimi de pelin.
Deschide bine ochii... şi iată sărăcia - UMBLĂ!
Nu încuviinţa avarii, că patria nu-i umbră!

Te-ndepărtezi de vatră sub ochii lor de şarpe
Şi doina ta străbună se zbate-n glas de moarte.
Şi crucile-s pe moarte, părinţii în mormânt
Neputincioşi se-nchină aşa de orbi cum sunt.

Nu vrei să ştii, române, ce e mai jos de jos,
Că uneori şi sluga nu are vreun folos.
De pâinea ta – DESTUL!... nimănui nu-i pasă,
Străin ce eşti, confrate, de limbă şi de casă.

Ridică-te române, profanii tăi să piară,
Ţărâna unde calci să îţi miroasă a ţară.
Nu asculta trădarea a celor ce te învaţă,
Ridică-te române! Ai dreptul tău la viaţă.

poezie de Ştefan Radu Muşat din revista Constelaţii diamantine (februarie 2018)
Adăugat de Ştefan Radu Muşat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, Tu eşti totul...

Fără margini mi-este dragostea de Tine
Orişiunde-aş merge Tu eşti Domnul meu
Mă-nfior şi tremur când Te simt în mine
Unde eşti Tu, Doamne, vreau să fiu şi eu.
Nu mai pot departe să Te ştiu, mi-e teamă -
Viaţa fără Tine-i ca şi cum n-ar fi -
Stele mii să moară, nu le bag în seamă
Tu eşti ceru-n care iar le vei zidi.

Ce eşti, Doamne sfinte, de rămân pierdută
Când Te văd pe gânduri şi-n tăcere stai,
Ochii plâng cu ceaţă, vorba mi-este mută,
Mâinile-s întinse după Tine-n rai.

Şi mă sui pe-o rază gingaşă de lună
Să Te văd când, Doamne, mă aştepţi în prag,
Pentru Tine, Doamne, mi-am dorit cunună
Mi-e şi frică, Doamne, cât îmi eşti de drag.

Doamne, Tu eşti totul până peste moarte
Ai crescut în mine veşnic Dumnezeu,
Îngerii din ceruri vin şi-o să mă poarte
Şi cu Tine-n slavă am să fiu şi eu...

Amin!

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tratat despre... vin

Vin la vin şi se îmbată
Când devin în grup o fiară
Iau şi beau de o fac lată
Când nu-i vin ei vin şi iară...

Vin la birt şi vin la masă
Are vin de dat din cană
Vinde celor ce acasă
Nu au vin, deci vin la... nană

Vinde vin pus în ulcioare
Însă uite cum stă treaba...
Numai vin, fără mâncare?
Nu mai vin că vin degeaba...

Vinde şi vin de surcele
E un chin să-l bei, da... lasă
Mă închin, revin la cele
Ce vând vin ca vin de masă...

Are-n beci, da-n veci nu scoate
Vin de leac, aceeaşi nană
Dar nu-l vinde că socoate
Că e vin de pus la rană...

Vezi ce ne vinde vecine?
Vinde vin, de vină-i cine?...

poezie de Gheorghe Gurău (2009)
Adăugat de Gheorghe Gurău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era odată un vânător ş-avea trei copii şi era sărac-sărac, cât numai cu-atâta se ţinea, că-mpuşca câte-o păsăruică, o vindea ş-atâta era hrana lui, săracul. Acu era o pădure pe-acolo pe-aproape, de-i zicea Pădurea neagră. Ş-au apucat oamenii din satul cela a zice că nu s-a putea să s-apropie nime de pădurea ceea. Ş-aşa era părăsită, nime nu se ducea, că ziceau că la miezul nopţii vin dracii.

Mihai Eminescu în Frumoasa lumii
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Armonia naţională nu este posibilă fără sentiment patriotic. Sacra foame de arginţi însoţeşte lupta pentru scaun, nimicul este la rang de principiu şi totul rămâne la nivel de promisiuni. Atunci dăm toată dreptatea literaturii populare: "munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă", "frumoasă ţară, păcat că-i locuită", "pleacă ai noştri, vin ai noştri, noi rămânem tot ca proştii."

Vasile Ghinea
Adăugat de Vasile Ghinea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne...

Unora le dai cu caru,
Pe alţii îi baţi cu paru,
Doamne, nu ţi-e milă?
“Lupi muşcând” din bunul tării,
Din apus la malul mării,
Doamne, nu ţi-e silă?

Oropsiţi de-o grea povară,
Suntem lumii de ocară,
Doamne, nu ne crezi?
Nu e nimeni să ne vadă,
C-am ajuns lumii de pradă,
Doamne, nu ne vezi?

Mulţi bătrâni ce-s târâi paşii,
Sunt furaţi de toţi geambaşii,
Doamne, eşti părtaş?
Suntem slabi, cinstea ne doare,
Unii ne calcă-n piciare.
Doamne, de ce-i laşi?

Oare, cine să ne-asculte,
Sau păcatele-s prea multe,
Doamne, ne-ai uitat?
Dacă ne rugăm oleacă,
Poverile să ne treacă,
Doamne, ne-ai iertat?

Nu avem decăt credinţa,
Să învingen neputinţa,
Doamne, suntem buni?
Mai avem multe lichele,
Sper, să mai scăpăm de ele.
Doamne!!! Sunt nebuni???

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu (3 iulie 2007)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La noi...

La noi, şi dascălii-s înjunghiaţi
De sceleraţi, în ziua mare,
Copiii noştri mor în chinuri, torturaţi
Şi nimeni nu ne dă crezare.

Ministrul nu ştie româneşte,
Iar demnitarii dorm prea liniştiţi
Şi cetăţeanul flămânzeşte,
Căci ne consideră nişte tâmpiţi.

La noi, hoţia e în floare,
Corupţia se simte peste tot,
Iar legile admit prea tare
Realitatea neputinţei lor.

La noi, se dă frumos din coate,
Prostia iese la iveală,
Am vrea să meargă ca pe roate,
Dar nu se poate fără şcoală.

Confraţii noştri dorm pe-afară,
În Europa sunt extrem de buni,
Căci omenia se măsoară
Puţin mai nobil, chiar de sunt români.

Suntem pierduţi pentru vecie,
Într-un hăţiş destul de-ngrozitor
Şi n-om schimba o Românie,
Căci nu avem un bun conducător.

poezie de Alina Florica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare către cel străin de ţară

Eu trăiesc în rând cu ţara, tu (ciocoi împins de bani)
Vei pieri într-o furtună, nu rămâi trecând prin ani
Ca un faraon în piatră, să te ţină minte: cine?
Ţi-ai vândut întâi credinţa, m-ai vândut apoi pe mine.

Nu-s monedă să mă schimbi pe un tulbure capriciu,
Ceilalţi au zis: REZIST peste ani de sacrificiu.
În decenii de hoţie ceafa mult ţi-ai îngroşat,
Că nu încapi nici în mormânt, ciocoi aprig, îndesat.

De ţi-ai pus în buzunare averi multe să te ţină,
Putrezeşti tot în pământ cât îi punga ta plină.
Nicio floare n-o să crească peste tine cât îi vară,
M-ai minţit şi m-ai vândut pentru a nu stiu câta oară.

Ţara nu e târg – e mumă. Nu rămân un martor mut;
Cât crezi tu că o să rabd, lacrimi multe să le ascult?
Unde calc nu sunt legitim, toate le-ai înstrăinat,
Iar din lume îmi vine veste plânsul fiului plecat.

În blestemul celuilalt sună acelaşi glas de piatră
Care-şi varsă umbra morţii peste floarea din fereastră.
Câte ierni îi vin de-acasă străbătute de ninsoare,
Cei bătrâni rămân restanţi la impozitul pe soare.

Ţara mea e ţara mea... Pentru tine este marfă.
Truda celor ce-au sperat în averea ta se află.
Nicio piatră nu e piatră să te scrii pe ea, că-i goală;
Cât eşti tu de îndesat, umbra-ţi este prea uşoară.

Cum din viscol se ridică glasul inimii de gheaţă,
Nu accept să trec murind, că nu-mi eşti stăpân pe viaţă.
Câte sunt şi câte-ţi scriu despre vatra milenară,
Eşti un spin adus de vânt, rădăcina ta nu-i ţară.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Exerciţiu de Patriotism (Constelaţii Diamantine - feb. 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiii patriei

Pe drumu' lung, scăldat de soare,
Înmiresmat de zarzării înfloriţi,
Trec formaţii militare,
Fiii patriei iubiţi.

În calea lor apar agale,
Frumoase fete vin pe rând,
Să le arunce câte-o floare
Cu multă dragoste în gând.

Pe drumul drept, măreaţă glie,
Merg fiii tăi de azi,
Şi mândri sunt de-o Românie
Cu sonde, munţi, păduri de brazi.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Adolescentina
Adăugat de Adi Muşat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nime nu va fi-n cămară...

Nime nu va fi-n cămară,
Decât înserarea. Poate
Încă iarna cu-ntristarea
Din perdelele lăsate.

Încă fulgii cu noianul
Înălbirii lor sublime,
Încă streaşina, troianul,
Iar cu-acestea încă Nime.

Iar pustiu să-mi viscolească
Firea mea. Din lac să cheme
Iernile ce-or să-mi albească
Chipul meu din altă vreme.

Spini de gheaţă să-mi înfigă
Anii, când mi-or fi la vamă,
Sobele să-şi mânce frigul
Stivuit până la geamuri.

Dar în clipele acestea,
Stârnind tremur în perdele,
O să intre, dulce veste,
Steaua dorurilor mele.

Lumina-vei la intrare
Albă toată, parcă-ai cerne
Din tării perpetuare
A materiei eterne.

poezie clasică de Boris Pasternak, traducere de Anatol Codru
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bucuria mântuirii

Cumpără-se Doamne sfinte
Totul, totul pentru bani:
Cimitire, oseminte
Şi prieteni şi duşmani

Cumpără-se viaţă, moarte
Şi înfrângeri şi victorii
Că sminteala se împarte
În delicte provizorii

Noi trăim adâncă noapte
Că nu ne-a plăcut lumina
Fructele mâniei coapte
Ne-au înscris în ceruri vina

Copleşiţi suntem de rele
Ce ne-mprejmuie cetatea
Dacă ne-am făcut din ele
Scutul, platoşa, dreptatea

Nu mai este cel drept. Nu e
Nimeni s-audă Cuvântul
De când Te-am bătut în cuie
Noi uitat-am Legământul

Unde-i mila şi iubirea?
Ca o plantă fără apă
Seceta şi pustiirea
Rădăcinile ne sapă

Am uitat de mult că cerul
Ne-a-nfiat prin sacrificiu
Urgisitu-Ţi-am tot clerul
Noi, cei ahtiaţi de viciu

Scrie-ni-se iar trecutul
În istoria uitării
Între fraţi de sânge, Prutul
Plânge malu-nstrăinării

Au sosit maeştrii fricii
Zilnic printre noi sunt. Şi e,
Că pândesc iar veneticii
Trupul ţării să-l sfâşie

Şi tot caută protecţii
Cum o fac de-atâţia ani
La stăpânii lumii, lecţii
Oferindu-le pe bani

Şi tot caută zâzanii
Dacă asta li-i menirea
Că-ntâi cer drepturi şi danii
Să-şi lucreze rătăcirea

Rătăcire care doare
Că ne-a rupt de Tine, Doamne
Cum să smulgi din ram, o floare
Când dau brume şi vin toamne?

Şi mlădiţa nu dă roadă
Dac-o-ndepărtezi de trunchi
Scopul viermelui: să roadă
Lujerele din mănunchi

Ne rugăm la Tine: - Iartă
Noi păcătuim şi veşnic
Cu blândeţea Ta ne ceartă,
Lasă-ne lumina-n sfeşnic!

Nu ne pierde pân-la urmă
L-ai iertat şi pe Manase
Milă dacă biata turmă
Fără de Păstor rămase!

Bate-ne cu îndurare
Nu cum ne bătură zbirii
Fiul rătăcit îşi are,
Bucuria mântuirii!

poezie de Ion Untaru din Vestitorul (1999)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!