Între frunze cărămizii...

Ies la plimbare pe la prânz,
când soarele străluceşte,
m-aşez pe bancă şi privesc
la frunzele de aur care cad
în bătaia vântului destul de puternic.
Le văd plutind fără destinaţie
mi-e milă de ele, ca de viaţa oamenilor.
Inima omului e ca rochiţa fetiţei sărace,
o coşi de multe ori, iar ea devine
şi mai puternică,
dar numai ea îţi dă fericirea
şi bucuria de-a trăi.
Inima simte îmbrăţişarea
caldă a naturii între frunzele
cărămizii şi aerul de lemn
cu ploaie fină ce alungă soarele pentru moment,
ce revine apoi râzând slab.
Stau şi ascult vocea frunzelor,
privesc înclinaţia copacilor
ş-ascult cântecele tradiţionale,
muzica şi poveştile păsărilor zgribulite,
ce-ţi fac inima să vibreze spontan.
Asta e magia unei zile de toamnă,
care adună vise în adâncul sufletului.

poezie de Eugenia Calancea (15 noiembrie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde ploaia dispare

Se plimbă şi ploaia îi udă uşor,
Sunt două suflete ce au acelaşi zbor,
Stau în ploaie şi se privesc
Sub o umbrelă, când stelele strălucesc.
Uneori frigul ia cuprins
Şi îmbrăţişarea e ceva de nedescris,
Ploaia nu stă şi îi atinge uşor,
Ar vrea să fie în bătaia frunzelor,
Dar vântul s-a stârnit îndată
Şi-a luat cu el umbrela udată.
Au fugit apoi în depărtare,
Unde cred că ploaia dispare.
Ei văd încă norii fumurii
Şi-aşteaptă soarele a răsări
Care aduce din depărtare
Mai multă fericire-n a lor stare.

poezie de Eugenia Calancea (31 ianuarie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Motivul meu pentru viaţă

Dacă cutreier prin adâncul inimii mele
văd multe probleme,
mă întreb cum am rezistat
la atâtea tăieturi
şi nu m-am plâns.
Am rezistat şi mai lupt încă,
oricum viaţa mea este
fără sens şi fără diversitate
care nu interesează
prea multe persoane.
Eu vreau să visez,
că va fi bine
să-mi ascund gândurile
să-mi ascund lacrimile
şi să râd, să mă bucur
de zilele senine şi fericite
atât de puţine din câte au fost.
În cazul în care soarele meu...
va mai străluci încă
tu vreau să-mi dai căldură,
tu să mă faci să râd,
că tu eşti soarele meu...
Cum aud vocea ta
inima mea zboară în rai.
Da, tu eşti şi
cerul meu plin de stele.

poezie de Eugenia Calancea (9 iunie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privesc în splendoarea nopţii

Privesc cerul şi e linişte-n amurg,
Iar soarele se vede-n oglinda unei ape,
M-apropii de lac cât mai aproape,
Ş-ascult în tăcere izvoarele cum curg.

Privesc splendoarea, dar soarele a adormit,
Apoi ascult păsări cu simfonii ambientale,
Ce vin din cele patru puncte cardinale,
Iar eu înregistrez şi ţi le trimit.

Eu intru din nou în melancolii,
Iar brazii-şi leagănă crengile din păcate,
Florile-şi închid petalele înmiresmate
Şi vântul bate într-un dans de veselii.

În lumina lunii se vede-un nor înaripat,
Ce cuprinde cerul fără teamă,
Se-aude-n depărtare ceva ce vrea să geamă,
Plângând iubirea-n lung şi-n lat.

Şi noaptea a trecut c-un gând ce-a mai rămas,
C-o linişte-n sufletul nou de primăvară,
Ş-apoi vine albastru pur şi ne-nfăşoară,
Ş-ajung la casa veche cu ultimul pas.

poezie de Eugenia Calancea (14 martie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Natura căzută

Soarele geme-n aerul senin şi cald,
florile de cais încearcă din nou să dea în floare,
şi prunele neculese se usucă pe ram,
iar tu simţi căldură-n inima plină de viaţă.
Frunzele cad, zilele scad şi ele,
iar zeiţa toamnei îşi pune mantaua pe pământ,
în timp ce tu te rogi Domnului,
s-aducă apa necesară pentru plantele noastre.
Orele zilei sunt mai puţine decât ale nopţii
şi vânturile reci din nord încep să cânte,
dar soarele încă îşi pune amprenta pe puterea naturii.
Nu vrem primăvară fără recoltă,
pentru că nu există viaţa fără moarte.
Doamne binecuvinteză natura căzută
şi dune-n călătoria de pe meleagurile iernii
împreună cu zeiţa imaculată a zăpezii.

poezie de Eugenia Calancea (12 noiembrie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nostalgii de toamnă

Mergând desculţ-acum prin iarbă
Aş vrea ca soarele să fiarbă,
E cam târziu, dar timpul mai încearcă,
Să ne mai cuprindă cu căldură oleacă.

Vezi frunzele ce cad din mesteceni
Şi-ţi aminteşti de "Ce te legeni",
Stai şi asculţi un cântecel sublim
Şi corzile sufletului răscolim.

Dansezi apoi peste struguri de soi,
Atunci când petrecerea e-n toi,
Eşti curcubeu şi soarele e la asfinţit,
Ai vrea să fie vară la nesfârşit.

Nu vreau să pleci vară de lângă mine,
Aura ta caldă să fie şi azi şi mâine,
Să mă-nconjori cu căldura ta,
Cu copacii, florile şi mireasma ta.

Mai vreau să stau ca scoica la soare,
Să simt apa mării la picioare,
Dar vine din nou toamna rodiroare,
Ce pentru noi e ca o sărbătoare.

poezie de Eugenia Calancea (24 august 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunzele toamnei

Dimineaţa e frig tare,
Soarele de-abia răsare
Frunzele gătite în culori
Parcă sunt caleşti cu flori
Şi cocorii au plecat
N-au mai vrut să stea la sfat.
Mii de păsări supărate
Stau zgribulite şi plouate.
Covor de frunze la poartă
Mi-au umplut ograda toată.
Frunze aurii roşcate
Au bătut şi-n geam speriate,
Vântul bate şi e ploaie,
Dă-ne drumul în odaie!
Frunze triste surioare
Acum sunteţi plăpumioare.

poezie de Eugenia Calancea (27 septembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încep frunzele să cadă

Să vezi cum frunza se-nroşeşte,
atunci când pui mâna pe-o frunză de tei.
Pluteşti, te uiţi şi apoi gândeşte,
că ar fi construită de nişte zei.

Zilele trec şi dragostea de natură creşte,
când relaţia se leagă cât mai firesc
şi nimeni nu poate să conteste
că e concepută de tatăl ceresc.

Vreau să văd soarele că străluceşte,
cu frunzele să fim cât mai atenţi,
când frunza cade şi se răsuceşte,
purtată de vânt şi de curenţi.

Frumos de mână, mergem la plimbare,
iar soarele-i martor la tot ce-am vorbit,
timpul şi vântul mai face-o schimbare
şi vine din nou cu ceva deosebit.

poezie de Eugenia Calancea (18 august 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbesc la noua toamnă ce a venit

Stând într-o grădină, mă uit la natură.
Ca un pictor cu paleta în mână.
Natura pictează tonuri calde ca o rochie nouă
Făcută din frunze care cad încet în rouă.

Aici sunt fluturi din frunze, care zboară spre cer,
Cu culori maronii gălbui sau roşu cărămiziu.
Dansează, colorând cu o mie de nuanţe în aer
Şi se fugăresc în vântul duios şi străveziu.

Mă uit la ele fericită cu ochii de copil,
Inima mea valsează în acel dans improvizat,
Cred că muzica şi cu mine creează ceva adorabil
Şi frunzele pozează pe pământ un tablou amorezat.

Şi aşa dezbrăcându-se încet ramurile crengilor
Apar nudurile copacilor aplecaţi de vânt
Legănându-se până la pământ între culorile frunzelor,
Iar eu zâmbesc la noua toamnă ce a venit şi sunt fericită.

poezie de Eugenia Calancea (21 septembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi face pentru sufletul tău...

Voi face din sufletul meu
un sicriu pentru sufletul tău
şi pentru a-mi strânge în mormânt
toate durerile mele,
iar din inima mea o locuinţă
pentru frumuseţea ta.
Te voi iubi de sus ca o zeiţă
şi voi trăi pentru tine în viaţa unei flori
sub razele soarelui.
Voi cânta numele nostru în vale
aşa cum cântă ecoul clopotelor.
Voi asculta inima sufletului tău,
exact cum asculţi valurile mării...

poezie de Eugenia Calancea (31 octombrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cad pe ape

Soarele jos a picat,
Soarele, soarele,
Ca rochia ta din pat,
Soarele, soarele.
Cade o frunză din înalt,
Frunzele, frunzele,
Ca palma mea din părul tău cald,
Frunzele, frunzele.
Lunecă din cer o stea,
Stelele, stelele,
Ca lacrima pe faţa ta,
Stelele, stelele.

poezie celebră de Grigore Vieru
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plec pe barca mea cu vise

Pe luciul lacului stau desculţă şi tristă
privind printre trestii maronii cerul senin
şi vad vrăbiile zgribulite ce zboară în vântul puternic,
iar ochii mei căprui întâlnesc privirea ta pătrunzătoare
din ochii tăi verzi ce aprind luna în noapte
şi mă-nfioară cu puterea lor, iar atunci barca se leagănă uşor
alunecând pe lac în asfinţitul colorat al soarelui,
mi-e frică de întuneric şi de răcoarea apei,
dar tu îmi furi sărutul mătăsos ş-apoi mă priveşti duios.
Ajungem la malul rece şi barca albă se leagănă uşor,
între trestii şi stuf cu apă verde şi aurie,
iar tu cu braţele mă cuprinzi într-o-mbrăţişare caldă
apoi uşor obrazul mi-l săruţi iar buzele-mi ard de iubire,
simţind inima ta cum mă iubeşte în neştire
că-mi era mult, mult dor de tine.

poezie de Eugenia Calancea (24 septembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce înger m-a îndemnat în primăvara asta...

Vine o zi când nu poţi refuza aerul
fără soarele meu
care s-a strecurat în odaia ta.
Vine o clipă în care reflexia lui va străluci
în ochii tăi prea plini de mine.

În partea asta a lor am rămas
la prima mângâiere.
Aerul pe care nu-l mai aveam atingea inima ta
cum parfumul crud şi dulce al primăverii
atinge inima iasomiei.
Ce înger m-a îndemnat în primăvara asta
când un zbor fără tine m-ar ucide?

poezie de Camelia Opriţa din Recurs pentru Infinit
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt o frunză. Parcă tu nu ştii ce este aceea o frunză? Tu cunoşti frunzele copacilor şi prin aceasta le şi stăpâneşti. Însuşi timpul cunoaşte frunzele copacilor şi le stăpâneşte. Când timpul, dinafara frunzelor, se face toamnă, ucide frunzele. Când timpul se face primăvară, le reînvie. Dar timpul el însuşi ar trebui să fie o frunză ca să elucideze frunzele.

citat celebru din Nichita Stănescu
Adăugat de Enache Andreia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunze cu iubire

ntorci privirea şi vezi o minune,
Frunzele cad şi ei privesc cu iubire,
Călcând prin frunze cu paşi grăbiţi de dor,
Lăsând în urma lor un fir de viitor
Şi-au regăsit liniştea în aşternut tomnatic,
Pe lângă copacii ce freamătă sălbatec,
Păşesc uşor, pe umbrele durerii,
Ca tot cei rău ei să dea uitării.
S-aşează jos pe frunzele uscate,
Că vor s-asculte inima lor cum bate,
Se uită-n ochii ei negri ca de cărbune
Şi stau în genunchi ca la rugăciune.
Sunt revăşiţi de gânduri şi tainele iubirii
Şi văd c-acum viaţa-i la capătul durerii,
Dar nimeni şi nimic nu poate niciodată,
Să le ia speranţa şi dragostea curată.

poezie de Eugenia Calancea (9 septembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngerul sufletului meu

Ştiu că mi-ai frânt inima
când ai plecat ca un laş
fără să spui unde,
ş-apoi te-am căutat să lămurim,
dar degeaba tu erai prins în altă viaţă,
în pat cu fosta colegă şi prietenă,
dar viaţa merge înainte,
greu mi-am reparat inima şi sufletul
şi încet toate sunt altfel acum.
Am găsit doctorul de suflete
şi am reuşit să-mi repar inima,
pe care tu ai rănit-o aprig,
dar am trecut printr-o boală aprigă
şi viaţa, coşmarul a fost la mine,
luptându-mă din greu să răzbesc,
fără a ceda nici o clipă şi încă mai lupt,
dar am vindecat inima,
cu ajutorul unui înger bun şi frumos...

poezie de Eugenia Calancea (18 octombrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pragul casei

stau şi ascult
plânsul ploii
strigătul vântului
si regretele toamnei
care-si adună
tot ce mai are
prin gradini
va pleca curând
ramuri negre
de pomi
se apleacă
spre frunzele căzute
incercând o consolare
norii cenusii
se intind ca o pânză
acoperă cerul
si inima mea
uitată
in pragul casei
de la ţară
aduceri aminte
mă infăşoară
in intunericul
ce se lasă neiertator
o voce caldă
imi şopteste
-m-ai uitat acasă
ai plecat fara mine....

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima mea cea nouă...

Cred că e foarte neplăcut şi nedrept
Să-ţi ia prin surprindere inima din piept.
Apoi te trezeşti fără a fi anunţat
Că inima ta e la cine nu a meritat.

M-am întâlnit cu el într-un bar,
Inima am reuşit s-o ascund într-un pahar,
O clipă n-am fost atentă la ea
Şi nu ştiu cum acum el o avea.

Am încercat timp îndelungat,
Inima să-mi recuperez de la cel ce mi-a luat,
Apoi l-am rugat să-mi dea inima lui,
Dar era ceva neobişnuit, din a spaţiului.

Nopţile nu am dormit pentru c-am plâns,
Cum se poate, el cu două când una e deajuns.
Gândindu-mă din nou, supărată atât de tare,
Am primit de la un înger o inimă mai mare.

Aveam acum inima împăcată
Că cealaltă era frântă toată,
Aveam încă răni şi sânge,
De data asta sper că mi-ajunge.

Te-am aşteptat din nou o vară,
Se pare c-am fost înşelată a doua oară
Şi-am alergat apoi până când inima a-nceput să doară,
O toamnă întreagă cu viaţa amară.

Când inima ţi-o ia cine nu trebuie
Afli totul de la nişte prietene
La care la fel inimile au fost luate,
Dar îngerul le-a dat inimi noi evoluate.

Cred că ar fi bine să ne ascundem inimile
Şi-n suflet şi-n inimă îngerul să ne dea iubirile,
Să ne vindece de cei ce sunt de gheaţă
Durerea şi dorul să iasă din viaţă.

poezie de Eugenia Calancea (16 noiembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să simt că sunt, să simt că este

În ziua în care m-a albit lumina
Ploua şi toţi aveau umbrele din cuvinte
Doar eu mi-am dezgropat rădăcina
Stabilind cu soarele adânci legăminte.
Din visele înalte şi multe
Mi-am desenat o umbră pe podea
Să aud cum clipa se ascute
şi timpul plânge, cu versuri, pe inima mea.
M-am aşezat pe marginea sufletului, la mal
Să simt că sunt, să simt că este
Să ascult cum bate inima cu fiecare val
Cum soarele adoarme cu capul pe a mea poveste.

poezie de Iustinian Gr. Zegreanu
Adăugat de Iustinian Gr. Zegreanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e milă

Nu mi-e milă de ajuns să iubesc viaţa făpturilor tale,
pe care le-ai facut ca să le ucizi.
Mi-e milă, omule, de tine.
Mi-e milă de copiii tăi plăpînzi.
Mi-e milă că te istoveşti muncind.
Mi-e milă de caii care cad subt povară.
Mi-e milă de cîinele pribeag.
Mi-e milă de păsările care plîng iarna în codrii îngheţaţi.
Mi-e milă de cerbi, căprioare şi iepuri ucişi de omul de
care mi-e milă.
Mi-e milă de vită blîndă, faţă-n faţă cu ucigaşul topor.
Mi-e milă de stejarul doborit din rădăcina lui.
Mi-e milă de toată carnea, de toată vlaga, de toată slăbiciunea.
Mi-e milă de tine, canalie perfidă - javră cu inima seacă şi
cu creierul murdar.
Mi-e milă şi de tine, înfumurat şi prost.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţe

Ascult, privesc şi iar ascult
cum bate vântul dintr-o parte,
fără să ştie de-al meu gând
care îmi spune că se poate.

Că pot să vină iar furtuni
în care să mă pierd cu totul,
în visele cu mari minciuni
care nu ştiu unde mi-e locul.

Zăresc pe dealul fără vârf
lumini arzând de călătoare,
sunt îmbătate de priviri
curgând din mine doritoare.

Ascult, privesc şi iar ascult
lumea cu ea necruţătoare,
privesc cu ochii spre pământ
să văd acum cum creşte-o floare

şi văd pământul numai ars
de paşii mei strivind cărarea,
ascult la pietrele cu glas
spunând că nu ştiu unde-i zarea.

Şi totuşi merg spre nicăieri
dorind s-ajung cu mine însumi
ştiu că pot să prind iernări
şi toamnele râzând plecându-mi.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!