La o aruncătură

nu ştiu dacă se numeşte regăsire
sau este numai tributul revendicat
de trufaşa viaţă

toate aceste scene nocturne
când pungesc aşternutul
fac din vis o placentă
în care umblu desculţă prin mine
pe coridoare niciodată ştiute

... drumul meu concret
pe şosele din bitum şi păsări îngheţate
urmând traiectoria pădurilor dezmoştenite
drum în pantofi roşii din lac decojindu-se şi degete strânse
în văzul orb al exteriorului care te-mpinge te-mpinge

drumul meu
aşteptând
eliberarea
Acasă!

plânsul pe care mi-l reprimam în copilărie
să nu mă vadă Mama
plânsul pe care mi-l sugrum acum
să nu mă văd... să nu mă văd... de mine să stau ascunsă

*
gesturile noastre cândva unice
mimând eternitatea
în după-amiaza nesfârşită de iulie
când ne permiteam all inclusive

gesturile noastre orfane azi
intrate în rândul anonimatului
neputinţa de-a mai găsi măcar
un strămoş care să jure în faţa lui Dumnezeu
că noi i-am păstrat sângele
felul de a se încrunta
de-a duce mâna la gură
minunându-se

**
pe un câmp
degetele noastre rămase infantile vor testa
consistenţa feroce a lumii ingrate
instinctual iremediabil căutând
învelişul unui uter
acea instanţă maternă
care să ne ţină
încă o vreme
în afara morţii

pe noi străinii
treziţi
la o aruncătură
cosmică
de toate
ale noastre

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă

dovada faptului că am fost
şi încă exist sunt
cele câteva cicatrici de pe trup
şi o urmă de bisturiu pe care
nu mă sfiesc să v-o arat
mai am câteva femei
pe care
le-am uitat definitiv
de fapt nici nu ştiu dacă
le-am iubit
dimineaţa
unele
mă împiedicau să văd răsăritul
altele
se aşezau la masă şi
îndepărtau locurile rămase libere
nu cumva Dumnezeu
să se aşeze între trupurile noastre
până în ziua în care
am coborât în mine şi m-am privit
am deschis toate ferestrele inimii
imprevizibil ţipătul zilei
mi-a dezechilibrat paşii
nu era decât o diversiune care
mi-a amintit de cineva şi
de toate trecerile mele prin viaţă

Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă mă privea

ştiu că sunt vinovat de toate cele şi
mai ştiu că sfârşitul unei vieţi
nu-l aduce ploaia şi nici
zborul negru de deasupra

în drumul meu s-a pierdut
o urmă de om
şi atât...

poezie de Teodor Dume din Dumnezeu tăcut ca o lacrimă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem făcuţi mai mult din noapte

Suntem făcuţi mai mult din noapte.

Prezentul cu scânteia lui nu poate
să lumineze-abisurile toate
Şi veşnicul amurg din noi.
Din când în când doar ies din adâncime
Ca nişte vietăţi din fund de mări
Necunoscute amintiri
Ce parcă nu sunt ale noastre,
Fragmente dintr-o viaţă pe care n-am trăit-o,
Crâmpeie care-ncearcă zadarnic să se-adune;
Un braţ, o ţeastă, lacul unui ochi
Cu nuferii pe care nu-i cunoaştem
Şi-o luntre ce ne cheamă cu vâslele de vis.

În marii munţi de-ntunecime
Sunt osândit să sap necontenit:
Ce voi găsi în adâncime,
Comoara unui gând nemărginit
Sau vechea stearpă-ntunecime?

Dar dacă noaptea mă va birui
Şi negre avalanşe grele
Din muntele cel mare se vor rostogoli
Şi mă vor nărui cu ele?

Trecutul meu şi alte trecuturi şi mai vechi
Ca nişte continente scufundate
Sub suflet stau necercetate
Cu urme anonime şi străvechi:
Sunt visuri ale stâncii ancestrale,
Sunt amintiri din viaţa mea de plantă,
Fiori de viermi şi nostalgii astrale
(Şi poate-o tainică prefigurare
A vieţii mele viitoare).

Dezgrop în mine rădăcina lumii;
În pieptul meu ce amintire grea!
O urnă-n care veacuri de vis şi-au pus cenuşa:
Luna sau inima mea?

poezie clasică de Alexandru Philippide
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De vreme ce majoritatea din mine

De vreme ce majoritatea din mine
Respinge majoritatea care eşti,
Urmează dezbateri, argumente şi ne
Despărţim. Siguri pe noi şi oneşti,

Sterilizam zilele rămase. Suntem damnaţi
Ca majorităţile noastre drapate-n noi culori
Să umble pe alte căi, cu prieteni separaţi.
Dar tăcerea poate fi elocventă uneori:

Tăcerea minorităţilor care, dintr-odată
Rămase fără opoziţie, se-întorc noapte de noapte,
Aşteptând ca promisiunile să fie respectate.
Minorităţile nu se învaţă minte niciodată.

poezie de Philip Larkin, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Culori

setăm cadrul. scena. 1984.
la fel ca în romanul lui george orwell
suntem
mici
şi mari. îmbracă-te, spune mama.
un rucsac alb ca spuma pe masă.
mama l-a cusut. cu litere inscripţionate.
aţă roşie ca sângele.

e toamnă, mamă? o întreb
e la fel ca părul ei alb pe care îl desenez, îl colorez,
îl fac roşu ca frunzele.
se aprind stelele noaptea pentru noi, spune mama

mâine nu e o zi / e o călătorie spre mai departe.
rucascul încet se umple de sânge.
printre caiete şi cărţi de colorat.

nimeni nu doarme în casa asta. casa are ornamente de beton
profile albe, curate.

setez aparatul de fotografiat.
în lentila lui toate par mai mici. si toamna şi mama şi eu.
doar oraşul pare imens. şcoala pare uriaşă. drumul
pare nesfârşit.
mai este puţin şi copiii vor pleca la şcoală.
fiecare cu rucsacele lor. albe, albastre, roşii.

iar rucsacul nostru devine din ce în ce mai greu.
îl fotografiez. în el nu văd nimic.

o văd pe mama pregătind sandwichurile,
umplând sticla cu apă, ştergându-şi broboanele de sudoare de pe frunte.

e o zi frumoasă, mamă! îi spun.
mama zâmbeşte. mă ia de mână şi împreună ieşim din casă.
casa are profile negre acum/ varul a devenit negru.

rucasul s-a umplut până la refuz de sânge.

al cui e sângele ăsta, mamă? o întreb

roţi mici şi dinţate ale maşinii străpung drumul. asfalt curat peste tot.
geamul puţin aburit. răsuflarile noastre calde.
e sângele nostru, al amândorura. nu ne lasă să ne despărţim chiar când
suntem departe una de alta.
dar mama minte. e doar sângele ei.
picurând,
picurând.

ultimul cadru în faţa şcolii. maşina se opreşte.
îi spun la revedere şi-mi dau seama că am uitat
cum o cheamă pe mama.

e prima mea zi de şcoală
si am uitat cum o cheamă. tot ce-mi vine în cap
e cuvântul copilărie.
copilărie.

cu ursuleţi de pluş, cu trenuleţe alunecând pe şine ondulate
cu saniuţe alunecând pe zăpadă, cu copii care se bat cu bulgăraşi de zăpadă
cu pisici care care mă aşteaptă acasă pe calorifer
şi torc.
ai să înveţi o mulţime de lucruri la şcoală, mai spune mama.
da, am să învăţ, îmi spun.

în timp ce maşina se îndepărtează şi eu rămân repetând în faţa
şcolii, printre frunzele roşii şi aurii: copilărie.
copilărie.

cu rucasul meu alb pe spate
apropiindu-mă de uşile şcolii
fericită,
cu rucsacul meu roşu

picurând,
picurând.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legăturile strânse pe care le stabilim cu instrumentele noastre sunt bilaterale. În măsura în care tehnologiile devin extensii ale noastre, în egală măsură noi devenim extensii ale tehnologiilor noastre. Atunci când tâmplarul ia ciocanul în mână, el poate folosi acea mână doar pentru a face ceea ce se poate face cu un ciocan.

Nicholas Carr în Superficialii. Efectele internetului asupra creierului uman (2012)
Adăugat de Homo Novus
Comentează! | Votează! | Copiază!

În care din noi?

În care din noi
S-a sfârşit primăvara
În care din noi,
Frunzele au căzut?

Mă-ntreb ades când văd
Trecătorii pe stradă
Mult prea grăbiţi
Pentr-un rol efemer!

În care din noi,
S-a închis o fereastră
În care din noi
Nu mai râde-un copil?

Unde s-au dus acum
Amintirile noastre
De ce uităm să fim
Fericiţi pe pământ?

În care din noi,
Primii fulgi de zăpadă
În care din noi
Au căzut lăcrimând

Povestea te şi-a mea
E-o poveste banală
Jucăm un rol, şi-atât
Pe o scenă de lut!
În care din noi...

poezie de Stefan Băiatu (19 octombrie 2005)
Adăugat de Stefan Băiatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul

Gânditor şi cu mâinile la spate
Merg pe calea ferată,
Drumul cel mai drept
Cu putinţă.

Din spatele meu, cu viteză,
Vine un tren
Care n-a auzit nimic despre mine.

Acest tren - martor mi-e Zenon bătrânul -
- Nu mă va ajunge niciodată,
Pentru că eu mereu voi avea un avans
Faţă de lucrurile care nu gândesc.

Sau chiar dacă, brutal,
Va trece peste mine,
Întotdeauna se va găsi un om
Care să meargă în faţa lui
Plin de gânduri
Şi cu mâinile la spate.

Ca mine acum
În faţa monstrului negru
Care se apropie cu o viteză înspăimântătoare,
Şi care nu mă va ajunge
Niciodată.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintre toate lucrurile care sunt pe lume, unele depind de noi, iar altele nu. Cele care depind de noi sunt opiniile noastre, mişcările noastre, dorinţele, înclinaţiile şi aversiunile noastre – într-un cuvânt, toate acţiunile noastre.

Epictet în Manualul
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să zburăm... spre lumi imaginare

E vremea să te trezeşti, iubitule,
Soarele va răsări azi mai frumos
Şi toate veşniciile se vor etala minuţios
Nu există cercuri desprinse din destăinuiri
Suntem aproape de fiecare umbră din viaţă,
Pe care o putem acumula afectiv,
Nu cred că mai contează cine se va plimba prin faţa-ţi
Zboară odată cu mine prin norii depărtaţi
Nu te întrista căci viaţa se prelungeşte
Peste ale noastre timpuri se văd voaluri
Şi vom cunoaşte margini nebănuite ale unui suflet
Care va uimi prin limitarea sa în aceste lumi.
Nu voi cunoaşte lumi nebănuite
Şi nici nu voi adormi la marginea de drum,
Fără a mă bucura de un soare preacurat.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diluvii

s-a stârnit vântul de toamnă aducând cu el
vuietul dinspre oraş. forţele noastre au slăbit.

// tăcerea continuă într-o formă imuabilă, imposibil de detectat
atunci când creştem speranţele la loc//

e un drum părăsit pe care am apucat
spre o mare pe care o visăm uneori.

marinarii continuă să pescuiască ton/ pentru conservele noastre necesare supravieţuirii.

aici în dreapta e căsuţa noastră în care tot ce mai există e dragostea.
plasturii pentru nelinişti i-am pus pe gură.

aparatele pentru suportul vieţii le vom deconecta cândva,
dar nu azi.

azi stăm cu capetele noastre vii în bătaia vântului rece
şi privim peste dealuri. drumul se face din ce în ce mai abstract.
căsuţa noastră din ce în ce mai mică,
iar eu,

aş dormi toată ziua gândindu-mă la tine
aş visa o ploaie de paraşutişti acostând pe un ţărm
în timpul unui război
luptând ca să ne salveze dragostea.

doar soarele mai poate face asta. o extincţie din care să
nu mai putem ieşi decât goi / arşi
dar cu inimile curate & blânde.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În drumul meu spre Dumnezeu

Când voi pleca în călătoria
din care n-am să
mai mai întorc niciodată
o să-i las fetiţei mele
un bileţel
prin care o să o rog
să nu stingă lumina
din când în când
să măture prin casă şi prin curte
să-mi scoată de la curăţătorie
costumul negru pe care
l-am îmbrăcat
în ziua în care a murit mama
duminica
să dea de pomană săracilor
câte un cozonac şi câteva sarmale
pentru că şi mama
înainte de a pleca
mi-a lăsat cu limbă de moarte
să dau săracilor
câte un cozonac şi din sarmalele
ce le lăsase în oala de tuci
deasupra pe cuptor
a măturat casa şi curtea
apoi a plecat...

unii spun că s-a dus
să se întâlnească cu Dumnezeu
să-l întrebe de ce mi l-a luat pe tata

nu ştiu dacă în drumul meu
o voi întâlni pe mama dar
ştiu că acum
am anii
care mă vor face
să înţeleg de ce a plecat tata...

poezie de Teodor Dume (17 aprilie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

În drumul meu spre Dumnezeu

Când voi pleca în călătoria
din care n-am să
mai mai întorc niciodată
o să-i las fetiţei mele
un bileţel
prin care o să o rog
să nu stingă lumina
din când în când
să măture prin casă şi prin curte
să-mi scoată de la curăţătorie
costumul negru pe care
l-am îmbrăcat
în ziua în care a murit mama
duminica
să dea de pomană săracilor
câte un cozonac şi câteva sarmale
pentru că şi mama
înainte de a pleca
mi-a lăsat cu limbă de moarte
să dau săracilor
câte un cozonac şi din sarmalele
ce le lăsase în oala de tuci
deasupra pe cuptor
a măturat casa şi curtea
apoi a plecat...

unii spun că s-a dus
să se întâlnească cu Dumnezeu
să-l întrebe de ce mi l-a luat pe tata

nu ştiu dacă în drumul meu
o voi întâlni pe mama dar
ştiu că acum
am anii
care mă vor face
să înţeleg de ce a plecat tata...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

În drumul meu spre Dumnezeu...

când voi pleca în călătoria din care
n-am să mă mai întorc niciodată
o să-i las fetiţei mele
un bileţel
prin care o să o rog
să nu stingă lumina
din când în când
să măture prin casă şi prin curte
să-mi scoată de la curăţătorie
costumul negru pe care
l-am îmbrăcat
în ziua în care a murit mama
duminica
să dea de pomană săracilor
câte un cozonac şi câteva sarmale
pentru că şi mama
înainte de a pleca
mi-a lăsat cu limbă de moarte
să dau săracilor
câte un cozonac şi din sarmalele
ce le lăsase în oala de tuci
deasupra pe cuptor
a măturat casa şi curtea
apoi a plecat...

unii spun că s-a dus
să se întâlnească cu Dumnezeu
să-l întrebe de ce mi l-a luat pe tata

nu ştiu dacă în drumul meu
o voi întâlni pe mama dar
ştiu că acum
am anii
care mă vor face
să înţeleg de ce a plecat tata...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

În drumul meu spre Dumnezeu...

când voi pleca în călătoria din care
n-am să mă mai întorc niciodată
o să-i las fetiţei mele
un bileţel
prin care o să o rog
să nu stingă lumina
din când în când
să măture prin casă şi prin curte
să-mi scoată de la curăţătorie
costumul negru pe care
l-am îmbrăcat
în ziua în care a murit mama
duminica
să dea de pomană săracilor
câte un cozonac şi câteva sarmale
pentru că şi mama
înainte de a pleca
mi-a lăsat cu limbă de moarte
să dau săracilor
câte un cozonac şi din sarmalele
ce le lăsase în oala de tuci
de-asupra pe cuptor
a măturat casa şi curtea
apoi a plecat...

unii spun că s-a dus
să se întâlnească cu Dumnezeu
să-l întrebe de ce mi l-a luat pe tata

nu ştiu dacă în drumul meu
o voi întâlni pe mama dar
ştiu că acum
am anii care mă vor face
să înţeleg de ce a plecat tata...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea violetă

Ciorapii de sticlă sunt aici
ar fi loc şi pentru câţiva păianjeni
se aduc somptuoasele tăvi de dantelă
sânii în borcanele străvezii
şi în mâinile celor mai frumoase femei
meduzele dorm ca în craterul celui mai agitat vulcan

vom fi la timp la această întâlnire
vom trece prin noapte ca printr-o cutie cu fosfor
la această întâlnire la care ne asteaptă
umbrele noastre ca nişte pantofi uzaţi
fluturii de sugativa care ne vor suge sângele
toate mănuşile uitate toate pleoapele
pe care ne-a plăcut să le sărutăm
tot ce am găsit pentru niciodată
gurile care ne-au rămas lipite de sâni ca nişte inele
plantele care ne-au crescut pe faţă în timpul somnului
apa limpede din pahare
spânzuraţii cu mâinile de cretă

în aceste castele negre ne aşteaptă crepusculul
şi piepturile noastre se vor freca de tăcerile lui
piepturile noastre de vată şi de întuneric
ne aşteaptă cutia cu muzica a morţii
capetele de ceară ale femeilor
pe care nu le-am întâlnit încă
perdelele groase după care ne vom putea ucide în linişte
steaua pierdută a unei dimineţi
ne-aşteaptă privirea lucidă a somnambulilor

am dormit atât
încât am pierdut obiceiul imobilităţii.

poezie clasică de Gellu Naum
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În memoria corpului meu îmi imaginez toate gesturile, toate mişcările pe care le văd în jur. Braţele mele, gambele, picioarele sunt ca o bancă de date. Când dansez extrag ca dintr-un computer toate gesturile memorizate în cursul anilor şi le transform în artă.

citat din Mikhail Baryshnikov
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De aici poţi vedea deosebirea dintre sentimentele noastre: dacă el ar fi fost în locul meu, şi eu în al lui, cu toate că-l urăsc cu o ură care mi-a înveninat viaţa, niciodată n-aş fi ridicat mâna împotriva lui. Mă poţi privi cu neîncredere dacă-ţi place! Eu nu i-aş fi interzis niciodată s-o vadă, atâta vreme cât ea ar fi dorit acest lucru. Dar în clipa în care nu i-ar mai fi păsat de el, i-aş fi smuls inima lui Linton şi i-aş fi băut sângele! Până atunci însă - şi, dacă nu mă crezi, nu mă cunoşti - până atunci aş fi murit încetul cu încetul, fără să mă fi atins măcar de un fir de păr din capul lui!

Emily Bronte în La răscruce de vânturi
Adăugat de manuela
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adam şi Eva

(atâta zarvă în cer pentru o frunză uscată)

în singurătatea mea stă ascunsă
singurătatea ta care la rândul ei
ascunde o altă singurătate
şi tot aşa până ajungem la Dumnezeu
şi bucata lui de lut înmuiat cu apă
dar şi la credinţa lui că nu-i bine
să fiu singur şi flămând
de spaţii
drept pentru care
într-un moment de rătăcire
te-a creat pe tine
dintr-o coastă de-a mea
de atunci parcă şi mai tare doare
singurătatea

şi ne-a făcut mai uşori decât aerul
fără aripi fără un rost
culegători de lumină în rai
tot ţopăind din cracă în cracă
până într-o zi când degetele noastre
s-au atins
sufletele noastre s-au atins
Doamne, a început în cer o furtună
cum nu a mai fost
şi nici nu cred că va să mai fie
tu picurai din sâni viaţă amară
ne creşteau sub tălpi
stalagmite de sare

deja ne uram cu îndârjire
de moarte
când între eternitate
şi o îmbrăţişare nebună
ai ales să fim muritori...
mulţi nu ştiu că Dumnezeu
nu ne-a izgonit doar pe noi
ci şi mărul şi şarpele
şi restul lumii
cei care au privit pe fereastră la noi

poezie de Petru Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vara & noi

Trage cu dinţii
din inima mea instabilă şi nu-i pasă
că undeva, în căptuşeala aceea haotică,
ceva se dezaxează iremediabil; ăsta e el, cel mai drag
monstru, soarele de smoală
care se ridică în fiecare dimineaţă
din patul meu tot mai negru
şi tot mai puternic.

Vara, când
toată lumea se cere iubită, în nopţile cu teroare şi disconfort
termic, el, cu coşmarurile lui cronice, eu, cu
visele mele tehnicolore şi absurde,
nu ne vom atinge, nu ne vom apropia,
fiecare absorbit
în propria galaxie, pustie şi foarte stranie,
aşteptând o frânghie
care să ne ridice de acolo, din mijlocul
creierelor noastre
înfierbântate, făcute terci,

aşteptând
ceva
care să ne trezească cu forţa,
întorcându-ne la vieţile noastre
aproximativ normale, aproximativ ok,

vara, când toată lumea se cere
iubită, cu trupurile dezgolite
şi transpirate în mijlocul drumului,
noi, cei care ne iubim de atâta vreme
ne sufocăm
unul pe celălalt
în somn.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Incompatibilităţi

! felul meu de a fi
cu totul de neînţeles pentru tine!

roşu-cu-mov asemenea reţinerii acesteia
de a traversa noaptea prin locuri interzise
chit că între timp vor fi scoase de la promoţie
toate fructele prohibite

cosmos ieftin! univers derizoriu!
şi această economie exhibiţionistă
mercantil etalându-şi produsele în serie

şi ar mai fi...

frumuseţea mea de femeie rară
dată exteriorului după reguli proprii
care cu certitudine pe altul l-ar doborî
această vietate cu adn suspect
contravenind lotului
normelor sociale

această trecere aşa de puţin reală prin lumea
muşcătoare feroce din concretitudinea mărului
şi din pere... din dude... şi din corcoduşe... din toţi pomii existenţi încă
în stadiul de imaginaţie şi care musai trebuie să apară

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!