Încep frunzele să cadă

Să vezi cum frunza se-nroşeşte,
atunci când pui mâna pe-o frunză de tei.
Pluteşti, te uiţi şi apoi gândeşte,
că ar fi construită de nişte zei.

Zilele trec şi dragostea de natură creşte,
când relaţia se leagă cât mai firesc
şi nimeni nu poate să conteste
că e concepută de tatăl ceresc.

Vreau să văd soarele că străluceşte,
cu frunzele să fim cât mai atenţi,
când frunza cade şi se răsuceşte,
purtată de vânt şi de curenţi.

Frumos de mână, mergem la plimbare,
iar soarele-i martor la tot ce-am vorbit,
timpul şi vântul mai face-o schimbare
şi vine din nou cu ceva deosebit.

poezie de Eugenia Calancea (18 august 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre frunză

Oare frunza se gândeşte
când e mică şi când creşte,
ce rol are ea de-i verde
şi de unde se hrăneşte?

Oare stând prinsă de-o creangă
câte-o dată se întreabă,
dacă timpul ce-l petrece
e doar cald şi când e rece?

Oare frunza are simţuri
şi se sperie de vânturi,
ştie frunza când e noapte
şi de ce plouă în rate?

Ştie frunza sau nu ştie
când e vremea ei târzie,
când e toamnă, oare ştie
şi bătrână şi pustie?

Ştie frunza când e ruptă
şi când moare ca o frunză,
când căzută ruginită
e călcată şi e frântă?

Sau când doare poate ştie
sau când vântul o adie,
sau când este ruginie,
ştie frunza... cine ştie?

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

(Ne)firesc

Bate vântul, frunza pică,
E firesc, la o adică,
Şi la fel e de firesc
Faptul că îmbătrânesc.

Nefiresc din cale-afară,
E că timpul nostru zboară
Ca o frunză tremurând
În al toamnei vânt, oricând,

Nu doar toamna, ca frunzişul,
Ci şi când e secerişul,
Când zăpezile, firesc,
Se pornesc sau se topesc...

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata frumoasă-n grădină...

Venirea fetei frumoase în grădină,
face ca trandafirii să se înroşească de ruşine,
atunci când văd buzele ei frumoase,
la fel şi frunzele crinului devin palide şi ividioase
când o văd păşind agale prin alei.
Soarele cu puterea lui luminează violetele
şi ea le schimbă culoarea cu virtutea ei,
iar respiraţia ei dulce şi mirosul parfumat al florilor
încălzesc pământul cu o căldură vie,
iar ploaia vine veselă şi udă florile şi culturile,
atunci când o lacrimă cade din ochii ei frumoşi,
transformându-se în duşuri pentru natură.

poezie de Eugenia Calancea (20 noiembrie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-i dor de linişte-n visurile mele

Aş vrea când mă trezesc să fie ca în vis,
Să-mi pot continua gândul fugar,
Să fim din nou cu sufletul larg deschis
Şi dragostea noastră să bâzâie-n noapte ca un bondar.

Aş vrea să mă cauţi şi frumos să-mi scrii,
Cuvinte tandre, pe care le voi citi-n tăcerea nopţii,
Să mă gândesc la timpul frumos atunci când tu o să vii,
Nu vreau să fie un vis de-al meu lăsat mereu în mâna sorţii.

Aş vrea ca viaţa să nu-mi mai joace feste,
Să nu fie un joc urât care a-nceput iară,
Am şi eu un suflet şi visări celeste,
Uneori gândesc ca un copil ce fuge iar afară.

Precum zilele mai seamănă-ntre ele
Şi cum nepăsarea este-n lumea toată,
Uneori mi-i dor de linişte-n visurile mele
Şi dragostea naivă trece ca o fată.

poezie de Eugenia Calancea (30 octombrie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vânt turbat

Sunt clipe în viaţă când sufletul
Ca frunza în pom se odihneste
Vânt puternic strânge cu corsetul
Se adună usor dansează pluteşte

O adiere îl trezeste, îl poartă-n vânt
O zi două, trei, îl lasă şi poposeste
Din frunză, din vânt, se aude un cânt
Apoi mai aprig şi frumos se iubeşte

Cântă copacul, tu stai la o rădăcină
O viaţă tu ai dirijat, eşti un bărbat
Se leagănă în vânt frunza ce suspină
Nu eşti bărbat, eşti vântul turbat

Domol te-ai aşezat pe câmpul curat
Frunza singură să se învârtească
Vântule turbat, o vioară te-a alungat
Sufletul să hotărască, el să iubească.

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe o frunză cât o ţară

Pe o frunză cât o ţară
Creşte mare o omidă,
Ronţăind dulce hotar
Vrea cu aripi s-o cuprindă.

Fluture duios devine,
Zboară ţanţoş pe sub nori,
Peste zări, în altă ţară
Uitând fraţi, uitând surori.

Şi cum frunza-i cât o ţară
Şi ţara e cât o frunză,
Dorul devine amar:
Un descânt de buburuză.

Timpul ronţăie la toate
Ca omida din poveste,
De tânjeşti în zbor să fii
Frunza cade, nu mai este!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sper în prezentul luminos

Frica îmi vine când se lasă seara,
Când stau afară amintirile curg ca ceara,
Iar întunericul infernal
Mă face să tremur ca în final,
Amintirile frumoase a clopotelor trecute,
Le văd în zare şi sunt tăcute,
Dar timpul nu are dus şi întors,
Ca şi parfumul fără de miros.
Văd chipul tău când zorii se ivesc
Şi-aud din nou glasul tău firesc,
Simt inima ta parcă în mâna mea,
Aş vrea să strig, dar nu m-aude nimenea.
Cred că durerea mă străpunge
Şi-n gândul meu îmi zic, ajunge.
Revin din nou la realitate
Şi văd în jur multă răutate,
Dar eu repet o bună rugăciune,
Că să mai scap de astă amărăciune.
Prezentul vreau să fie luminos,
Că vreau să am un vis mult mai frumos.
Trecutul să rămână spălăcit
Şi totul să-mi pară învechit.
Toate visele sunt de la Dumnezeu
Şi noi visăm din timp mereu.

poezie de Eugenia Calancea (20 iunie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nostalgii de toamnă

Mergând desculţ-acum prin iarbă
Aş vrea ca soarele să fiarbă,
E cam târziu, dar timpul mai încearcă,
Să ne mai cuprindă cu căldură oleacă.

Vezi frunzele ce cad din mesteceni
Şi-ţi aminteşti de "Ce te legeni",
Stai şi asculţi un cântecel sublim
Şi corzile sufletului răscolim.

Dansezi apoi peste struguri de soi,
Atunci când petrecerea e-n toi,
Eşti curcubeu şi soarele e la asfinţit,
Ai vrea să fie vară la nesfârşit.

Nu vreau să pleci vară de lângă mine,
Aura ta caldă să fie şi azi şi mâine,
Să mă-nconjori cu căldura ta,
Cu copacii, florile şi mireasma ta.

Mai vreau să stau ca scoica la soare,
Să simt apa mării la picioare,
Dar vine din nou toamna rodiroare,
Ce pentru noi e ca o sărbătoare.

poezie de Eugenia Calancea (24 august 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Opriţi această frunză

Atunci cand cade frunza pornita sa rastoarne
Intreaga roata a lumii si fiecare pom
O simt ca mi se rupe din sange si din carne
Si mi se face mila de lume si de om.

Si mi se face mila de mine si de tine
Si frunza care cade ma-nebuneste iar
Si –apoi de-atatea lacrimi imi e putin mai bine
Si mi se desfrunzeste pe trup un calendar.

Si nu se mai intampla nimic din cele sfinte
Doar frunza care cade in dulce hodoronc
Si nu mai am putere si nu mai am cuvinte
Si fiecare fibra rasuna ca un gong.

Opriti pe creanga frunza, destul cu-atata toamna,
Destul cu-atata ceata si oameni neciteti
Opriti aceasta frunza de foc ce ma condamna
Sa stiu masura scurtei mele vieti.

poezie celebră de Adrian Păunescu din "Manifest pentru mileniul trei", vol II, ed. Eminescu, Bucuresti, 1986
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În miezul toamnei

Cade o frunză în ultimul ei zbor,
nucile cad coapte şi castanele brune,
pline cu boabe de apă şi brume,
se-ascultă un zumzet al ciorilor cor
ş-ai vrea să fii şi tu într-un zbor.
Aş vrea să mai număr prieteni în stol,
când toţi sunt veseli şi iar se adună,
ar creşte şi nalba şi chiar mătrăgună,
pe urmele căldurii stinse domol,
frunza dansează şi-mi cântă şoptit,
o pătrunzătoare şi scurtă sonată,
bine că vara întreagă a fost răsfăţată,
de soarele dulce şi că ne-a mulţumit.

poezie de Eugenia Calancea (5 octombrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să zbor din nou spre soare

Mă uit pe cer şi văd viaţa ca pe-o alinare,
Aş vrea să zbor din nou spre soare,
Dar nu vreau să las suflete dragi pe pamant,
Că dorul vine ca o adiere de vânt.
Tu eşti o fiinţă dulce, blândă, frumoasă,
Pentru tine nu plec nici macar de la masă.
Uneori inima mea se zbate tare în piept,
Şi simt că sufletul meu ajunge în deşert,
Atunci văd la tine noi sentimente
Şi ca niciodată îmi faci complimente,
Dar gândul meu e din nou la tine soare,
Vreau să fac un zbor când iar mă doare.

poezie de Eugenia Calancea (19 ianuarie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunza plopului

Frunza plopului, fireşte,
Nu se tânguie în van...
La nelinişti se gândeşte
Şi la vântul năzdrăvan.

Dacă stă ca un strejer,
Vrea să vadă main departe,
Când mai vine vânt şi ger,
Pe cărări de miazănoapte...

Şi se zbate ca un dor,
Argintat de vis şi cale,
Ca un cântec călător,
Dinspre imnuri ancestrale...

poezie de Gheorghe Ion Păun din Ora unirii (2005)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uşoară, cât de uşoară...

Atunci când ridici cerul cu mâinile,
că te-ai blocat şi vrei o gură de aer.
Ca atunci când erai copil
şi visele aveau panglici de argint.
Ca atunci când tragi hârtia portocalie
şi care zboară ca un zmeu,
sau ca o rachetă fără greutate
şi apoi cade ca cenuşa albă.
Cum ar fi şi cântecul unei fete
care s-a născut să ne încânte
şi tu eşti acolo fermecat,
uitându-te la ochii ei.
Ca iarba de sub picioarele tale,
care e udă de la roua,
dintr-o noapte de vară târzie.
Uşoară, cât de uşor
e un dans sub apă.
Uşoară, cât de uşoară
este o pânză de lenjerie.
Ca în ziua în care ţi-a zâmbit
prima dată şi ai sperat
că ai fost primul dintr-un milion.
Ca atunci când fiul tău adoarme
şi tu îl vezi ca pe cel mai scump din lume.
Oare cât de uşoară e viaţa!

poezie de Eugenia Calancea (7 septembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ciclul vieţii

Omu-i frunză frunza-i om
Trece vremea si se duce
Timpu îl pune la răscruce
Omul nu mai este om
Frunza nu mai este-n pom
Fericit tu vrei omule să fii
Viata multe îţi va daruii
Ea îţi da mereu un semn
De tot ce ntalnesti sa nu te temi
Viaţa ce o trăieşte un om
O frunză agăţată-n pom
O primăvară veselă se iveşte
Si tot pământul după o iarna
Se-ncălzeşte la viaţă ne trezeste
Si mugurul se arată in luna lui april
Zâmbet pe chipul vesel de copil
Acum in luna caldă de april
Apare frunza verde n pom
Inveseleste orice suflet din om
Iubeşti soarele si vântul zăpăcit
Si fetele ce stau la umbră de nuc răstignit
Aduc prânzul omul la plug
Iar vara frunza i fericită si omul si ea
Iubeste viaţa si este iubită
De multe ori se scutură de vânt
Se apleacă până la pământ
Si toamna apare printre nori
Atinge frunza cu stropi grei si ploi
Suiera un nebun de vânt
Se scutură si frunza verde zace
Căzută galbenă pe pământ
Trece grăbit timpu-n zbor
Frunza galbenă-i sfărâmata de picior
Si vine primăvara blândă luminoasă
O alta frunză mai frumoasă
Un om se duce o frunză cade
E o rotaţie a ciclului divin
Un mugur nou apare-n primăvară
Un prunc se naste devine bărbat
Un ciclu al naturii repetat
Este de mii de ani lumină neîncetat
Nu poate fi schimbat
Cu toate că de mult
omul a încercat
Dar bunul Dumnezeu ne-a iertat de acest mare păcat
Ciclul vieţii nu poate fi schimbat!

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când viaţa lor de viaţa ta se leagă

Când viaţa lor de viaţa ta se leagă
şi când priveşti spre ei, te vezi pe tine,
mai mult de-atât nu eşti, şi nu-ţi convine
că ochii văd în sinea-ţi lumea-ntreagă.

Priveşti în jos, în sus, şi ţi-e ruşine
ca unui dumnezeu lipsit de vlagă,
şi-ai vrea să uiţi că vântul îi propagă
spre mintea ta retrasă-n vizuine.

Din glas dement se-ascunde-n timbru dorul
ca frunza verde-n toamnele barbare,
şi-arunci în ei durerea cu piciorul

deşi îi simţi, îi crezi, şi-atunci te doare,
cum taurul răpune matadorul
şi-odat' cu el şi animalul moare.

sonet de Ionuţ Popa (14 noiembrie 2009)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răsăritul

Văd în zare răsăritul
ce-nroşeşte orizontul,
unduirile măiestre,
îmi fac zările albastre,
soarele-l cuprind cu mâna
că nu se mai vede luna.
Cer frumos e dimineaţa,
când nu te cuprinde ceaţa
ş-uite aşa e ziua mea,
vreau să-mi spui şi tu ceva,
că te vreau la mine-n gând,
într-un dor de vise arzând,
închipuindu-mi chipul tău blând
şi eu să-ţi pot şopti în gând.
Vreau timpul să se oprească-n loc,
poate că eu azi am noroc,
să te cuprind cu zarea
şi s-ascult cum răsună marea.

poezie de Eugenia Calancea (10 august 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-arunc în mare...

Ochii mei licăresc mai mult,
din nou viaţa grea eu o ascult,
nu mai vreau nici un gând,
că mă face ca totul să vând.

Să vând visele, speranţele,
să-mi vând şi frumuseţile,
s-ascult vrăjitoarele cu vrăjile
şi demonii cu dezmăţurile.

Din nou m-arunc în mare
şi văd stânca rece şi tare,
aş vrea din nou la înălţime,
dar nimeni nu mă ţine.

Acum totul din nou mă doare,
şi privesc stelele în zare,
iar acum năframa-mi cade
şi văd viaţa mea cum scade.

poezie de Eugenia Calancea (17 noiembrie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştie tot pământul

Adie vântul,
Soarele străluce,
Pe mine gândul
Spre tine mă duce.

Adie vântul,
Pomii au înflorit,
Ştie tot pământul
Cât noi ne-am iubit.

Vreau pe-o adiere
Să ajung departe,
De-a ta mângâiere
Să am iarăşi parte.

Vreau să fiu o rază
Să îţi ating chipul,
Iar tu a mea oază
Ce opreşte timpul.

Vreau din nou iubirea,
A noastre inimi pure,
Vreau să-ţi văd privirea,
Iubirea ta să-mi jure.

poezie de Răzvan Isac (17 martie 2015)
Adăugat de Răzvan Isac
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se leagănă frunza de nuc

Se leagănă frunza de nuc,
Norii negri se duc.
Se leagănă frunza de soc
Şi răsare steaua cea cu noroc.

Se leagănă frunza de plop
Şi lumea îmi pare un strop.
Se leagănă frunza de tei
Şi stropul se odihneşte în ochii tăi.

Bate vântul tot mai lin,
Se leagănă floarea de crin.
Se leagănă aşa uşor
Şi-mi aduce aminte de al meu dor.

poezie de Vladimir Potlog (23 iulie 2016)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privesc în splendoarea nopţii

Privesc cerul şi e linişte-n amurg,
Iar soarele se vede-n oglinda unei ape,
M-apropii de lac cât mai aproape,
Ş-ascult în tăcere izvoarele cum curg.

Privesc splendoarea, dar soarele a adormit,
Apoi ascult păsări cu simfonii ambientale,
Ce vin din cele patru puncte cardinale,
Iar eu înregistrez şi ţi le trimit.

Eu intru din nou în melancolii,
Iar brazii-şi leagănă crengile din păcate,
Florile-şi închid petalele înmiresmate
Şi vântul bate într-un dans de veselii.

În lumina lunii se vede-un nor înaripat,
Ce cuprinde cerul fără teamă,
Se-aude-n depărtare ceva ce vrea să geamă,
Plângând iubirea-n lung şi-n lat.

Şi noaptea a trecut c-un gând ce-a mai rămas,
C-o linişte-n sufletul nou de primăvară,
Ş-apoi vine albastru pur şi ne-nfăşoară,
Ş-ajung la casa veche cu ultimul pas.

poezie de Eugenia Calancea (14 martie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!