Bătrân în genunchi

E bătrân, înfrigurat, cu haine vechi, dar cu o floare-n mână,
aşezat în genunchi în faţa uşii închise de la biserica din sat,
e obosit, dar îşi spune rugăciunea-n şoaptă,
atrăgând privirile uimite sau scărbite ale unor trecători.
Unii au milă şi-i dau bătrânului bani, iar alţii trec nestingheriţi,
dar bătrânul se roagă şi plânge,
că e singur şi neajutorat
soţia lui murise cu mulţi ani în urmă,
dar urmează o minune soarele încălzeşte uşor atmosfera
şi cineva vine şi-l ia pe bătrân,
ducându-l într-un loc feeric plin de bucurie şi iubire,
unde amintirile se mai pierd din când în când
şi floarea înfloreşte, iar petalele ei cresc în culorile zilei.

poezie de Eugenia Calancea (23 octombrie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteaptă-mă că sunt bătrân

aşteaptă-mă că sunt bătrân
când doi copaci ne mai rămân
şi păsările s-au ascuns
să le-mpărţim într-un apus
sau doar în gând

s-aştepţi când toamna e în toi
când plouă-n lumea de apoi
iar eu te chem în visul meu
dar nu ştiu cum, te pierd mereu
prin norii goi

aşteaptă-mă într-un pustiu
mereu ajung, dar prea târziu
când nimeni nu mai e în prag
şi pleci cu tot ce mi-e mai drag
şi nu mai vii

aşteaptă-mă că plec curând
trec inorogii pe pământ
mă poartă spre un alt tărâm
aşteaptă-mă că sunt bătrân
sunt prea bătrân

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul poet

Pe o bancă veche,
Stă un bătrân poet.
Cu o carte în mână
Şi cu inima bătându-i tot mai încet.
Fulgi de gheaţă cad
Peste părul lui cărunt,
Ca peste un obiect uitat
Acolo de cineva, de mult.
Cu ochi trişti, dar de o blândeţe rară,
El citeşte cu glas dulce despre o frumoasă ţară.
Şi vocea lui răsună peste iarna grea,
Şi nimeni nu-l înţelege că lui îi este dor de ţara sa.
Toţi trec fără să-l ia în seamă
Dar el citeşte cu glas domol despre a sa mamă.
Despre un dor nemărginit,
Despre Vatra de unde a pornit.
Dar glasul lui să aude tot mai încet
Şi vântul mai tare bate, a obosit bătrânul poet,
Dar nu se încumetă să închidă a sa carte.

poezie de Vladimir Potlog (14 februarie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aici

Aici, eu supt-am lapte în ziua cea dintâi,
Aici, strămoşii mei au lutul căpătâi,
Aici, copilăria mi-e undeva rămasă
În pomii din grădină, în liniştea din casă.

În nucul cel bătrân, în apa din fântână,
În ochii mamei mele, pe faţa ei bătrână,
Aici, îmi e iubirea de oameni şi de sat,
De care niciodată nu m-am înstrăinat.

Aici şi cerul parcă e altfel, mai senin,
Iar luna blânda-i rază o tremură divin,
Se scaldă mii de stele în depărtări de ape,
Dar pentru mine, aici, le simt că-mi sunt aproape.

Aici este câmpia ce naşte mereu pâine,
Speranţa zilei de azi şi-n zilele de mâine,
Aici e vraja vieţii şi mă îmbăt de soare,
Ca nici într-un alt loc în marea mea mişcare.

Aici e neamul meu, de veacuri şi bătrân
Şi unde gândul meu îmi spune să rămân.

poezie de Petre Gigea-Gorun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Natura noastră

Soarele ne sărută iară,
Astăzi pentru puţin timp,
Norii, vor din nou să piară,
Albastrul cerului cel scump.

Picături fine uşor apar,
Dar ploaia nu vrea să vină,
Ea trebuie, dar e-n zadar,
Că vine din nou ca o balerină.

Se simte parfumul de liliac,
Ce-a stat adormit în tufe iar
Şi seceta revine ca un maniac,
Ce face ca totul să fie un nou amar.

Ne simţim că nisipul în clepsidră,
Dar vai de noi când se întoarce,
Capul nostru înoată ca o vidră,
Gândul că natura se pierde nu ne dă pace.

poezie de Eugenia Calancea (8 aprilie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un bătrân împovărat de ani. Şi de bătrân ce era, privirea i se tulburase, auzul îi slăbise şi-i tremurau genunchii la orice mişcare. Când şedea la masă să mănânce, abia mai putea să ţină lingura în mână: vărsa ciorba pe masă, iar uneori îi scăpau chiar bucăturile din gură.

începutul de la Bunicul şi nepotul de Fraţii Grimm
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timp pierdut cu oameni nepotriviţi

Tu ce faci astăzi, când nu ştii ce să crezi,
Dar ce vei face mâine, când nu va mai fi la fel.
Ce loc mai are dreptatea, într-o lume nedreaptă,
Când timpul joacă ultimele cărţi,
Iar cei slabi primesc "pedeapsă".
Nu au comis crime, ci au "săgetat" cu iubire,
Nu au furat bogăţii, ci au "îmbogăţit" locuri pustii,
Au dat viaţă la ruine.
Au pus dragostea, mai presus de tot,
Cei nu-i cunosc preţul, o aruncă în foc.
E ca un joc de ruletă,
Unde cel ce câştigă, ia şi ultima monedă.
Am adus puţin din mine şi mă vinzi pe nimic,
Nu ţi-am trimis sentimentele într-un cont, ca şi bani lichizi,
Dar faci negoţ cu ele, ca şi cum ar putea fi răscumpărate.
Ce loc mai are dragostea,
când pentru mulţi, are termen de valabilitate.
Ce loc să-ţi mai ofer,
Când te-am aşezat lângă mine,
Din complet, acum e vid,
Nici timpul nu mai trece la fel,
În elipsă de tine.

poezie de Diana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soarta bătrânului

Pe un bătrân de îl asculţi
Adesea-ţi vine să suspini:
Nevoie are el de mulţi,
Dar ce păcat, de el, puţini!

epigramă de Mihai Haivas din Haşmişuri umoristice (2010)
Adăugat de Mihai Haivas
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un om bătrân

În colţul îndepărtat al cafenelei
stă un om în vârstă, cu capul aplecat –
singur, în faţa lui un ziar

Iar în banalitatea jalnică a bătrâneţii
el se gândeşte la cât de puţin s-a bucurat de anii
când era în putere, arătos şi plin de farmec.

Ştie că acum este foarte bătrân: vede, simte asta.
Şi, totuşi, parcă mai ieri era tânăr.
Timpul a trecut atât de repede, atât de repede.

Se gândeşte cum Bunul Simţ l-a tras pe sfoară,
cum, prosteşte, a crezut întotdeauna
în acele vorbe înşelătoare: "Mâine. Ai destul timp."

Rememorează cum şi-a înfrânat elanul, desfătările
la care a renunţat. Fiecare şansă pe care-a pierdut-o
îi ia acum în râs prudenţa.

Dar atâtea amintirii, atâtea gânduri
îi dau bătrânului o stare de ameţeală. Aţipeşte
cu capul pe masa cafenelei.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-i pe primul loc în viaţă?

Mulţi îmi cer să dau povaţă
Ce-i pe primul loc în viaţă;
Vor să le spun clar, tranşant,
Ce e cel mai important.

Unii spun că-i dragostea,
Ea pe primul loc să stea;
Însă, când îmbătrâneşti,
Nu mai poţi ca să iubeşti.

Alţii pun pe primul loc
Să ai din belşug noroc;
Dar norocu-i nestatornic
Şi la alţii pleacă zornic.

Unii, cum fac bogătanii,
Pun pe primul loc doar banii;
Dar ei griji ţi-aduc şi ură,
Şi vin hoţii şi ţi-i fură.

Poţi să ai noroc cu carul,
Bani să-ţi crape buzunarul,
Să iubeşti, ca Don Juan,
Sute de femei pe an,

Tu ascultă-aici la mine
Ia aminte şi reţine:
Geaba bani, noroc, de toate,
Dacă nu ai sănătate!

poezie de George Budoi din Sănătatea şi boala în aforisme, epigrame, pamflete şi satire (28 mai 2018)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet Toamnă caldă

O nouă zi caldă iar s-arată
Nu vrem încă să vină vijelia
Ne pregătim s-avem tăria
Când frigul şi zăpada vin îndată.

Soarele încălzeşte şi azi câmpia
Razele lui toamna le cerşeşte
Grădina cu flori te copleşeşte
Şi parcă aud din nou ciocârlia.

Natura cu căldură ni-e dragă
Alergăm repede prin iarba umedă
Ca roadele toamnei să se culeagă.

Acum oamenii porumbul adună
Dar ziua e scurtă şi noaptea vine
Speram s-avem şi iarna bună.

poezie de Eugenia Calancea (5 noiembrie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Medicul

La miez de noapte când oamenii dorm
Somnul lor dulce şi uşor,
Tu te îmbraci în haină de înger
Şi acorzi primul ajutor
La un suflet care de durere plânge.

Tu n-ai aripi, nu ai coborât din rai.
Nu eşti sfânt ca sfinţii care dorm în biserică,
Dar mâini de aur ai şi un medicament pentru orice durere.

Şi apoi cu sufletul împăcat, când soarele apune,
Te întorci la casa ta în oraş sau sat,
Obosit, dar şi mulţumit că ai mai salvat
Un om pe această lume.

poezie de Vladimir Potlog (17 iunie 2020)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trup cu nume

Sunt singur şi în jur e-atata lume,
Dar Doamne cât de singur pot să fiu!
În trupul meu ce poartă al meu nume,
M-am rătăcit şi cine sunt nu ştiu.

Sunt foarte mulţi acei ce-mi dau bineţe,
La fel şi foarte mulţi ce nu îmi dau
Şi stau în bucurie sau tristeţe,
Atunci când doar cu mine, eu mai stau.

Încerc să mă cunosc pe dinlăuntru,
De eu n-o fac, un altul n-o va face,
Mă-ntreb de sunt iubire sau sunt sumbru,
Atunci când sufletul în mine tace.

Sunt singur înlăuntru-n ăsta lume,
Dar am să mă împart atât cât pot,
Să dau bucăţi din trupul meu cu nume,
Acelor ce iubire nu mai pot.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sacagiul

Tot trecea pe drum agale,
Dar satul părea pustiu,
Om sărman, trudit de cale,
Un biet bătrân sacagiu.

Pe uliţe cu hârtoape,
Mândrul fiu de arnăut
Striga cu glas stins aproape:
- Apă bună de băut!

Rar îl auzea vreo babă,
Vr'un copil ce se juca,
Il opreau, luau în grabă
Apă rece din saca.

Erau mulţumiţi sătenii,
O fântână era-n sat
Şi lăsau la rubedenii
Bani pentru acest bărbat.

Unii-i dau îmbrăcăminte,
Alţii făină, mălai,
Murături, încălţăminte:
- Primesc tot ce poţi să-mi dai!

Dar de-un timp se pierdu rostul,
Iar satul încremeni,
Când de Crăciun ţineau postul
Sacagiul nu veni.

Au aflat la ceas de seară,
Şi tare s-au mai mâhnit,
Au plâns pentru-ntâia oară
Că bătrânul a murit.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din an în an

Din an în an sosesc la noi
La geam cu Moş Ajun,
E ger cumplit şi drumu-i greu
Dar e-obicei străbun.

E sărbătoare şi e joc
În casa ta acum
Mai sunt bordeie fără foc
Dar vine un an mai bun.

E veselie şi e cânt
În casa ta acum,
Dar nu uita când eşti voios,
Române, să fii bun!

Veniţi, veniţi de sărbători
Veniţi, veniţi cântând
Să fie rodnic Anul Nou
Şi pace pe pământ!

Să fie pruncii sănătoşi,
Să crească năzdrăvani,
Voi oameni buni şi trecători
Mulţi ani, mulţi ani, mulţi ani!

folclor românesc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi totuşi... e-o minune

E-o minune răsăritul unei dimineţi,
Bucurie li-i ochilor tăi vii lumina,
Dar inima ce-şi salută drag minunea
Va bate-n cânt nou nemuritoare-i vieţi.

E-o minune Universul, pot unii a spune,
Dar a opri o lacrimă să nu mai curgă,
Rugându-te să-ţi vezi speranţa cum alungă
Durerea inimii tale, aceasta-i o minune.

E-o minune s-aduci copii pe lume,
Dar a lua din suferinţa lor nu poţi;
Şi-ntr-ale vieţii greutăţi, ei vor simţi
Că doar imbrăţişarea ta e o minune.

E-o minune acea bucurie, de-a trăi
În Adevăr, dar cine şi unde-o mai vede?
Cu ochii sufletului în toate vezi IUBIRE,
E o minune vie, ce-n veci nu va muri.

E-o minune cerul în irişi să-nflorească
Albastrul, de dorul unei clipe de etern,
Dar a ierta c-un zâmbet trădarea unui prieten
Şi-al iubi, acea minune e... dumnezeiască!

poezie de Gabriela Docuţă (24 decembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unii şi alţii

Unii vor iubire, alţii vor putere,
Unii doar un umăr pentru-o mângâiere,
Unii casă mare şi maşină nouă,
Alţii doar o umbră unde să nu-i plouă,
Unii să audă, alţii să vorbească,
Unii doar o clipă cerul să privească,
Unii o moşie mare şi bogată,
Unii-ar vrea o mamă, alţii-ar vrea un tată,
Unii haine scumpe şi pantofi mai mulţi,
Alţii vor picioare şi-ar umbla desculţi,
Unii vor un munte, alţii vor o mare,
Unii doar să aibă cele necesare,
Unii vor avere, faimă, bogăţii,
Alţii sănătate pentru-ai lor copii,
Unii vor să aibă propriul răsărit,
Alţii doar să uite ceea ce-au iubit...

Pelerini prin lume între nu şi da,
Fiecare suflet are rana sa!
Nu tot cel ce râde este fericit,
Cum nici cel ce plânge totul a sfârşit!
Luptă pentru tine, uşurează-ţi chinul,
Iar de nu se poate să-ţi accepţi destinul;
Fii cu gânduri bune şi să crezi mereu:
Când nu vine nimeni, vine Dumnezeu!

poezie de Licuţia Pântia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da, eşti bătrân...

Da, eşti bătrân... Şi totuşi gustă
priveliştea – atâta câtă-ncape
în ochii tăi cu ostenite pleoape –
E drept, îţi este zarea mai îngustă,
dar ţi-e şi cerul mai aproape.

Da, eşti bătrân... Şi totuşi cântă
gura fetiţei care te sărută,
cum ai cântat şi-ai sărutat o sută,
bătrânule poet.
E drept că sângele mai greu se înfierbântă,
dar se şi răcoreşte mai încet.

Da, eşti bătrân... Şi totuşi oare
nimica nu-ţi mai poartă lira-n pântec?
Ţi-a odrăslit şi cel din urmă cântec?
Ţi-a spus durerea până-n vârf şi până-n fund?
E drept, ţi-e mâna mai tremurătoare,
dar freamătă şi struna mai rotund.

Da, eşti bătrân... Şi totuşi, du-te
pe vechiul drum, la crâşma de-altădată.
Iubeşte, crede, cântă şi te-mbată
la nesfârşit, de la-nceput.
E drept, iluziile se pierd mai iute,
dar ai şi mai puţine de pierdut.

poezie clasică de Marcel Breslaşu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea

Aş vrea să prind un tren
Care nu se vede
Pe tine te strâng la pieptul meu
Iar soarele să ne zâmbească.
E totul sterp în lumea asta
Pământul este plin cu flori
Iar noi mai stăm uitându-ne la soare.
Dincolo de nori
Din când în când
Mai adie vântul
Dar eu nu mai stau cu tine la o şuetă
Brăzdându-ţi faţa cu săruturi.
În suflet ţi-am strâns iubirea,
Dar tu...
Ai coborât din cer, precum o mică stea
Iar eu... Am plâns... privindu-te.

poezie de Lucian Drând Luce din O petală de iubire
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost, n-a fost, unii zic c-a fost. Într-o colibă, la malul mării, trăia bătrânul Cadâr. Era un bătrân de treabă, dar veşnic amărât. Şi cum să nu fie, dacă baba îi murise şi nu-i lăsase urmaşi? Cadâr era tot mai gârbov şi, pe seară, când se aşeza cu picioarele încrucişate sub el, nu avea pe nimeni să-l ajute să se scoale, sprijinindu-l de subsuori. Greu îi venea lui Cadâr să se ridice de jos şi trist îşi fuma luleaua, privind jocul valurilor.

citat clasic din povestirea Povestea fericirii de Vladimir Colin (1958)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine dă, lui îşi dă...

Lângă un sătuc de munte, în hăţişuri nepătrunse,
Un bătrân, adus de spate, un bordei mic îşi făcuse
Sub un fag cu umbră deasă, din pământ şi din nuiele,
Petrecând în sărăcie, între flori şi păsărele.
Făr‘ de nici-o mângâiere, far‘ de nici-un ajutor,
Rezemat în nişte cârje, sprijinea al său picior.
Chinuit aşa, sărmanul, îşi ducea al vieţii fir,
Până când l-o duce lumea din bordei, la cimitir.

Uneori, pleca bătrânul către satu-n sărbătoare,
Gârbovit, cu tolba-n spate, să cerşească demâncare,

Arătându-şi trist durerea prin zicala lui de pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

Îl ştia de mult tot satul şi, la orice sărbătoare,
Cei cu inima miloasă îi da-n tolbă demâncare.
El, atunci, cu voce slabă, mulţumea, zicând cu pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

Ani în şir trecu de-a rândul, mulţi din vremea lui muriră,
Însă pe el îndurarea Domnului îl sprijiniră.
Şi din când în când bătrânul către sat pleca, sărmanul,
Far-aşi mai schimba cojocul, cârja, tolba şi sumanul.

Înaintea lui sătenii îi ieşeau cu darul lor,
Ori de câte ori bătrânul le cerea un ajutor.
După ce îşi lua darul, tuturor zicea cu pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

De-al bătrânului des strigăt, deranjată mult, se pare,
Într-o zi, o gospodină, doamnă cu un nume mare,
Vru s-aducă la tăcere glasul ăstui cerşetor,
Ce bătea de multă vreme pe la poarta tuturor.

Repede făcu o pâine din faina cea mai albă,
Plămădită cu otravă, şi la copt a pus-o-n grabă.
Cum îi dete-această pâine, zise-n inima ei moartă:
– De acuma, ştiu eu bine, că n-o să mai vii la poartă!

Cerşetorul primi darul, îl privi cu bucurie,
Dar, frumoasă fiind pâinea, se gândeşte s-o mai ţie.
Şi-i repetă şi stăpânei vorba lui, cu multă pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

După ce colindă satul, se întoarce la bordei
Şi,-obosit, se odihneşte pe un scăunel de tei.
Dar nu se-odihneşte bine, că se-arată pe cărare,
Un fecior voinic şi-un câine, venind de la vânătoare.
Obosit şi mort de foame, şi uitând că-i de neam mare,
Când sosiră la colibă, tânărul cu voce tare,
Nemâncat de-o zi întreagă, strigă-n culmea disperării:
– Moşule, de nu te superi, n-ai ceva de-ale mâncării?
Căci tot rătăcesc de-aseară prin zăvoi, cu al meu câine,
Şi nu am gustat nimica, nici măcar un colţ de pâine.
Ştiu că uneori, pe cale, oamenii, cu multă milă,
Îţi mai pun ceva în tolbă, ba şi cei ce-o fac în silă.
– Cum să nu? răspunde dânsul, chiar acum am fost în sat,
Şi chiar mama dumitale pâine asta, ea mi-a dat.
Ia-o toată şi-o mănâncă; potoleşte-ţi foamea-n pace;
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

După ce mâncară pâinea, mulţumindu-i, a plecat
Spre căsuţa boierească, ce sclipea la ei în sat.
Ajungând acasă fiul, maică-sa-l îmbrăţişează,
Dar deodată rău îi vine şi la faţă se-ntristează.

– Ce-i cu tine? Mama-ntreabă, spune iute ce-ai mâncat?
Însă el cu vocea slabă, îi răspunde înecat:
– Doar atât mâncat-am, maică, pâinea albă şi frumoasă
Ce mi-a dat-o cerşetorul, ce-a trecut pe-aici, pe-acasă!

Un fior de groază mare, mamei, inima-i cuprinde,
Care-şi vede fiul dulce, cum, murind, pe pat se-ntinde.
Ţipă, urlă de durere, conştiinţa nu-i dă pace,
Vrea să-l scoale iar la viaţă, dar nimic nu poate face.
În durere-şi vede fapta cea mârşavă şi debilă
Şi îşi ia acum răsplata pentru gestul fără milă.
În urechi îi sună glasul moşului, trecând în pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Diaspora Pro Romania
Comentează! | Votează! | Copiază!