Poem ucis

astăzi am adunat de pe caldarâm al nu ştiu câtelea animal strivit sfârtecat însângerat aplatizat risipit sub roţile feroce care se grăbesc să ajungă mai devreme cu zece secunde la destinaţia lor anonimă insignifiantă şi blestemată
ochii lui adică ce mai rămăsese din ochi mă priveau acoperiţi de pâcla albă a morţii aşteptând să îl vindec să îl fac din nou întreg sprinten şi cald cum era înainte
am aşezat trupul adică ce mai rămăsese din trup în pământul la fel de rece ca şi el sub o tufă de lămâiţă unde am mai îngropat atâtea necuvântătoare lăsate în urmă pe şosele de asasinii lor
o pătură de frunze roşiatice îl va încălzi de acum iar mai apoi o plapumă de zăpadă albăstrie
la primăvară oasele mici vor înmuguri după care se vor deschide sub forma unor flori de culoarea fildeşului al căror parfum dumnezeiesc se va înălţa în serile de vară
deasupra străzii pe care a agonizat părăsit şi înfricoşat
deasupra ferestrei de unde călăul lui va privi asfinţitul bându-şi berea
deasupra parcurilor prin care fiinţe bipede se vor plimba agale decretând că viaţa e frumoasă şi trebuie trăită.

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Florile de primăvară

am nevoie de masă trombocitară / corpul meu văzut
de deasupra norilor pare că se subţiază încet

în poveştile lui andersen a încetat să ningă semn că ceva e greşit pe lumea asta

//sunt singură în această primăvară cu picioarele amputate//

am nevoile de flori de primăvară care să iasă de sub pământul gras
să mă învelească într-o plapumă în care nimic nu e ce pare a fi

dependenţele noastre s-au accentuat
ne apar elementele rare în vise/ visul ia foc

visele noastre de argon, xenon, neon şi mai ales heliu

am nevoie de sânge curat pur / ca să privesc din nou florile de primăvară
cum îşi lasă capetele în jos/ în bătaia vântului solar

las cutterul din mână sa cadă pe parchet

// sunt singură în această primăvară cu mâinile amputate//

dar mă mişc liber

când deodată în poveştile lui andersen începe să ningă din nou/ mă cheamă jojo şi am nevoie de florile de primăvară pe care să mi le prind în păr / când mă vor duce în racla de cleştar / înspre o pădure frumoasă / să mă conserv

mă numesc jojo si privesc seara cum oamenii ies din azile şi unii din morminte/ de aici de la fereastra mea /cu toate florile de primăvară ce le poartă oamenii bolnavi în mâini / încă nu a venit primăvara.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Metrou

metrou cimitir al inocenţei mele
tu m-ai învăţat să privesc fix înainte
ca un mecanism eficient şi lugubru
cu ochi de ceramică
să nu întorc capul să nu zâmbesc
să nu respir să nu cred să nu sper
să nu mă amăgesc
între două staţii
îmi rememorez întreaga viaţă
încercând să nu ating din greşeală
vreun trup străin
ghemuit în el însuşi precum un arici
poate că uşile
nu se vor mai deschide niciodată
şi vom dispărea cu toţii
în catacombele oraşului
purtaţi în vintre
de un anaconda feroce
care ne-a minţit
că ne va duce la job

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Risipit în vorbe

după ce te-ai risipit în vorbe
şi paşi care nu se mai văd,
a venit timpul să înveţi
lecţia tăcerii

iată, ai aici toate răspunsurile
de care are nevoie un om
la care va trebui să găseşti până mâine,
cele mai adecvate întrebări

deschid insectarul vechi
şi mângâi cu privirea
fluturii sacrificaţi inutil

le adresez în gând cuvinte de dragoste,
trec mâinile pe deasupra lor
şi atunci ei se desprind neverosimil
de paginile morţii,

încep să bată din aripi
iar îngerii le deschid o fereastră
prin care dispar bucuroşi în cer

poezie de Ion Untaru (2009)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adam şi Eva

Poate că aşa a început totul
îţi înmoi degetele în culoarea roşu
aşa s-a făcut
iar pasărea învaţă să zboare chiar şi cu sânge şiroindu-i din trup
pe
cărărui vechi de brumă
chiar şi pe picioarele tale care merg în neştire ca să caute
mănăstiri curate
şi
bătăia veche de toacă
acum când a rămas doar o tăcere adâncă şi galbenă de s-au prăbuşit toate
cu pumnalul pe o bordură ca şi cum s-ar fi rănit toate ale lumii acesteia
poate doar pasărea să mai ştie
pe unde a trecut prin ce leagăne şi-a lăsat duhul
ori pe unde s-a despărţit pe lângă ce fântâni de lume
să mai treacă
hrăneşte naibii pasărea aceasta altfel
se vor opri ceasurile
după inima ei
acum
liniştită
mai sunt doar câteva cărărui de smochini şi de brumă amestecate în timpurile-acestea
probabil ar trebui să îţi scriu despre bărbat şi femeie
cum s-au întâlnit când era răcoare şi bine în poala pădurii
de unde atâta Adam de unde ar fi Eva pe care o strânge la piept după stânci
ţinându-i sânul cu mâinile crămpoţindu-l cu mâinile mâinile mâinile coapsa jupa dezvelitura ei netedă
dumnezeu a uitat culoarea în pasăre şi nu îi mai dă drumul vreodată
stă cu ghiarele-n ei
pentru că şi el este pasăre şi are un ochi în spatele capului şi cu ochiul acela nu lasă
e
doar
calea
îngerilor
care aşteaptă în spatele furiei care priveşte de departe perechea
va mai curge mult sânge până se va despărţi bărbat de femeie, din pasăre
ca să alerge din nou
întâmpla-se-va din nou atunci atingerea bărbatului
ţinându-i din nou poala rochiei ridicând-o deasupra capului să se dezgolească odată sfârşitului
bărbatul
femeia
ţinându-şi sufletul în mâini fiecăruia
p
â
n
ă
la Eden.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reveni în sală şi porni spre locul ei. Îl privi fără să vrea; el se afla în primul rând, cu urmele acelea de ruj tot acolo, pe obraji... "Don Juan..." se gândi ea, dar nu-i mai făcu nici un fel de semne. Îşi retrăsese, în sfârşit, acuzaţiile la adresa lui, deci el putea fi liniştit – nu va fi sancţionat! Dar, în mod ciudat, după această acţiune, era şi ea mult mai liniştită... De ce nu procedase astfel de la început? Sau şi mai bine, de ce nu renunţase la acea reclamaţie?! Ah, de n-ar fi scris-o deloc; sau măcar de-ar fi rupt-o după ce-o scrisese, înainte de a o depune... Oricum, tot era bine şi mai târziu, decât deloc. Vor pleca deci în misiune, iar ei vor fi totuşi colegi. Cum se va înţelege oare cu el? Iar ceilalţi cum o vor mai privi, cu excepţia Mariei, care se arătase foarte amabilă, prietenoasă? O vor considera ei vreun soi de ciudăţenie?! Rămânea de văzut... Acum era foarte curioasă să afle totuşi care va fi decizia Comisiei, pentru că va exista o decizie...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se observă că după Gemenii, urmează următoarele constelaţii zodiacale: Cancerul, Leul, Fecioara, Cumpăna, iar apoi vom vorbi de Scorpionul. Se mai observă că Gemenii pot să ajungă la o mare înălţime deasupra orizontului nostru; apoi linia eclipticei, care trece prin constelaţiile zodiacale, se lasă din ce în ce mai jos în Cancer, mai jos în Leul, până când ajunge jos de tot în Scorpionul şi apoi în Săgetătorul, care se ridică prea puţin deasupra orizontului nostru.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumini şi nelumini

Nu ştiu dacă trebuie să mai spunem ceva
poate ar trebui să tăcem ani infiniţi începând de astăzi
infinitul, ştii. încape şi într-o ghindă.
Molecular
şi mai
jos
de atom
În raţii multiple.
Apoi, cum să nu-l ţină în apa în care mă joc acum cu picioarele, nepăsătoare şi liberă
infinituri sunt peste tot, îmi spui tu
şi al tău este foarte frumos şi adânc sub un ochi de demult care încă priveşte
dintr-o religie veche
probabil acel ochi să mă păzească şi pe mine - îţi zic
şi mă întorc fericită în mare, să mă joc din nou, cu picioarele obosite în ea.

E o mare frumoasă,
bate soarele cu mâinile lui pline de afini şi de afine în ea.
Şi nimic nu
pare să mă doară mai tare văzându-mă de jos sau de sus
odată cu păsările care trec pe deasupra ca nişte evantaie
ale Domnului.
Doamne, de departe se iscă furtuna de noapte şi cu carul cel mare să mă ia la dânsu-n lumină, şi n-o să te mai găsesc nicăieri... dinspre o chilie care pe nicăieri nu pare să existe
pe care doar am visat-o
plină
de ceară şi ceruri, unde bat încă stele, dacă trupul meu nu e de fapt decât o statuie frumoasă, de lemn.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum, când va sfârşi scrisoarea, va şti că mâinile care au scris-o nu vor mai rupe-o şi nici ochii nu vor mai vedea-o, pentru că mâine, pe vremea aceasta, corpul lui va fi îngropat în pământ sau va atârna undeva, iar mintea lui, care îşi dă seamă de toate acestea, mâine nu va mai naşte nici un gând, ci va fi o grămăjoară de creieri morţi; năpădiţi de sânge închegat…

citat celebru din romanul Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu
Adăugat de Tudosa Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna neprivită

cu cât te iubeam mai tare
cu atât mă scufundam mai adânc în
fluturatul ierbii
şi aşa cum stăteai tu ca o nălucă voluptoasă
ca o stafie neveşmântată
în scaunul
acela pregătit din frunze proaspăt visate
mai rămânea totdeauna un pic din toamnă
şi pentru a doua zi
să te mai cotropesc odată în cer
apoi pe un rug,
apoi în sinea mea

şi tot aşa
rotund ca o pasăre
mă stingeam prefăcându-mă umbră prelungă
la picioarele tale
fără cap fiindcă îmi rămăsese
deasupra apei
ca să mă uit la seceta timpului
pe trup
ca să mă cert cu tine pe partea cui
să atârne dragostea ca o piatră

ca să văd
din câţi ochi mai rămâne toamna
neprivită

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dana Scully: Printre lucrurile lui Halverson, am găsit o carte pentru copii cu legende norvegiene. Din câte pot să-mi dau seama, imaginile arată sfârşitul lumii – nu într-o neaşteptată furtună de foc şi distrugere, aşa cum ne învaţă Biblia, ci într-o pătură de zăpadă care se aşterne treptat. Mai întâi luna şi stelele se vor pierde într-o ceaţă albă şi densă, apoi râurile, lacurile şi mările vor îngheţa. Iar la final un lup pe nume Skoll îşi va deschide fălcile şi va mânca soarele, condamnând lumea la o noapte veşnică. Cred că aud lupul la uşă.

replică din filmul serial Dosarele X
Adăugat de Diana Frone, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Henry Phipps

Am fost inspectorul şcolii duminicale,
Preşedintele momâie-al fabricii de vagoane
Şi al celei de conserve,
Lucrând în beneficiul lui Thomas Rhodes şi al clicii de bancheri.
Fiul meu, casierul băncii,
S-a căsătorit cu fiica lui Rhodes.
Îmi petreceam zilele săptămânii făcând bani,
Iar duminicile la biserică, în rugăciune.
Eram o componentă-n maşinăria lucrurilor, aşa cum sunt ele:
Din bani, din stăpân şi om, albiţi
În vopseaua credinţei creştine.
Şi, apoi:

Banca a dat faliment.
M-am uitat la acea maşină sfărâmată –
La roţile dinţate care se blocaseră,
La pinioanele rupte, la şuruburile îndoite;
Doar banda transportoare de suflete mai era bună de refolosit
Într-un nou sistem devorator de vieţi,
Pe care ziarele, judecătorii şi magicienii banului
Îl vor proiecta şi construi iaraşi.

Am fost deposedat până la os; dar acum stau pe Stânca Vârstelor
Şi văd întregul proces, nu mai sunt doar o marionetă,
Şi ştiu că " Cei drepţi vor moşteni pământul,
Iar anii celor răi vor fi împuţinaţi."
Iată, într-o zi, doctorul Meyers a descoperit
Că aveam cancer la ficat –
Aşa am aflat că, de fapt,
Nu fusesem niciodată o grijă particulară a lui Dumnezeu.

Vedeţi, chiar stând pe o culme,
Ridicat deasupra ceţurilor,
Întru totul pregătit
Pentru o cuprinzătoare şi strălucitoare viaţă în lume,
Forţele eterne
M-au înlăturat cu un bobârnac.

* epitaf din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER, CORESI, ediţie 2020

poezie de Edgar Lee Masters din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER, ed. CORESI, 2020, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autodafé

Îmi vor spune "nebună"
când le voi arăta
cu degetul spre locul, cât un bob topit de Lumină,
pe care-Şi odihneşte fruntea Dumnezeu.
Speriaţi,
dând naibii logica pe frică,
vor arde aerul de deasupra Pământului întreg,
vor otrăvi apele prin care curge Viaţă spre viaţa lor meschină
şi vor rupe cu dinţii carnea caldă, pulsând încă,
dinăuntrul pieptului meu.

poezie de Mădălina Grama Toma din Cuvinte în dreptul inimii (2006)
Adăugat de Mădălina Grama Toma
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să călătorim într-o casă americană nou-nouţă

Sunt uşi
care se vor eliberate
din balamale pentru
a zbura împreuna cu norii.

Sunt geamuri
care se vor
scoase din ramele lor
pentru a alerga
împreună cu căprioarele prin
iarba unor imaşuri fără hotar.

Sunt ziduri
care vor să se înalţe
cu munţii
prin crepusculul străveziu
al zorilor.

Sunt pardosele
care vor să să-şi transfere
substanţa în
flori sau în copaci.

Sunt acoperişuri
care vor să călătorească,
graţioase,
cu stelele pe
orbite de întuneric.

poezie de Richard Brautigan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul ploii spre asfinţit

fantomele de zi la braţ
cu arătările nopţii
s-au aşezat lângă mine tiptil
şi patul scârţâia groaznic,
iar mâna mi-a rămas încremenită
în mângâierea lor
în ochi mi-au crescut deodată priviri infirme
firave abia ce mai pâlpâiau
mioape aduceri aminte
după cum am aflat mai târziu
ochii mei sunt ferestrele cerului
prin care ne vom arunca la asfinţit

la fel am mai aflat
cum au fost îngropaţi copacii
copac în copac
apoi zece câte zece în alt copac
până a rămas un singur copac
căruia i-am dat foc spre înserat

îngerii lumină
au tot licărit în noapte
ca nişte stele căzătoare
şi se tot prăbuşeau unul după altul
încât nici nu ne mai pasă

ploaia creşte adânc în noi oceane
pe care încă mai plutesc mesaje
de pe vasul cu care ne întoarcem din timp
şi care la rândul său
habar nu avea unde urma
să se înece

hei, ştiu o uşă cu vedere la soare!

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate că mă veţi pune să repet

despre toate fricile
pe care le-am cules când eram copil
vă voi spune că le-am strivit
cum roşiile în putina de lângă fântână
sita bătută de mâna tatei a ruginit
numai fricile mele se urcă
pe scara din porumbar
stau agăţate de grinzi
şi zâmbesc fericite
că nimeni nu le mai atinge
acum nu mai cred în nimic
Dumnezeul lor un fel de marionetă
cârpe şi sfori de second hand
într-o zi se vor rupe
şi fricile mele vor cădea pe podeaua
unde şoarecii se plimbă în voie
mari şi cenuşii
din găuri ochi iscoditori
mereu mi-a fost frică de şoareci
acum le iert păcatul de a roade
acum fricile mele sunt un deliciu
pe care-l las
preţ devorării

nici nu mai ştiu să repet despre
ce am trăit cândva

poezie de Ana Sofian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-ai înălţat...

te-ai înălţat mult prea devreme
lăsând aici pe cei ce ţi-au fost dragi
nu vor avea de ce să te blesteme
cu ei de astăzi pâinea n-o să mai împarţi

şi bani vor fi de-acum mai mulţi
să-şi ia câte ceva în casă
vor fi şi mai sătui şi mai spălaţi
căci au scăpat de-o gură-n plus la masă

doar nopţile când vor veni
şi zâmbetul pe chip o să le-aşeze
în visul lor vei coborî să îi mângâi
iar ei de dor să te îmbrăţişeze

blestemată soartă fără de noroc
ce zborul ai înfrânt cu perfidie
din viaţă ai făcut un straniu joc
din lacrimi scurse neînţeleasă bucurie

poezie de George Ioniţă
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Liniştea deasupra copacilor

liniştea o găseşti undeva deasupra copacilor
acolo pluteşte şi eternul dor
acolo asculţi în tihnă cântecul izvoarelor
veşnicia de bronz a clopotelor
şi mai auzi uneori cuvintele de rămas bun
ale părinţilor care nu te mai aşteaptă
de o vreme în pridvor

deasupra copacilor înverziţi
se adună visurile oamenilor
care nu mai au lacrimi să-şi crească copiii
care nu mai au sânge să moară pentru ţară
care nu mai au ţărână să-şi învie strămoşii
şi să-şi îngroape morţii

doar infinitul mai poartă pe aripi
absolute
stigmatul nemuririi lor

liniştea este atât de aproape
de ziduri
este undeva deasupra copacilor
a vremurilor
freamătă doar în piatra vechilor fântâni
în oasele caselor
în porţi de mănăstiri

câteodată coboară pe ape în suspine
şi se preface în umbre de sfinţi
în şoapte de mamă
şi în dor
de părinţi

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De martie

În ziua aceasta de opt pielea ta miroase a fragi şi cu miere
sânul tău este
un
măr
mic
şi
mai
mult
lampa ascunsă de pe trup; lampa ta;
am întors iarăşi ceasul de deasupra dormezei
şi l-am potrivit după cum mi-au crescut oasele alături de tine
astăzi nu cred că ţi-a văzut nimeni genunchii
poate doar o iconiţă cu Ioan în piei rupte şi orologiul de deasupra dormezei
eşti femeia mea
te-aş dansa prin odaie, covrig, cu genunchii la gură
îmi pari acuşic un înger domestic frumos, care plânge de îi cad toate oasele,
îţi
mai beau puţin vin de vineri/ de sâmbătă
pentru că e martie şi martie poartă cu ea o spadă de flori cu care se joacă în fereastră
din loc în loc sunt spaţii rotunde/ fereastra respiră din plămânii ei ciuruiţi
şi tu
zdrenţuită şi-n zdrenţe de apă/ după cum se topeşte zăpada/ veşmintele tale prea strâmte
şi
tristă
şi
cu
pielea
lăptoasă
e prea multă zăpadă - iar eu nu te-am iubit niciodată destul
amândoi, draga mea, suntem un genunche frumos şi căzut din lumină, gemenis,
vin
să te sărut pe genunchi.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi moartea nu se va înstăpâni

Şi moartea nu se va înstăpâni.
Goi, morţii vor fi totuna
Cu omul în vânt şi când apune luna;
Când alese-s oasele curate, toate oasele-s curate,
Iar lor le vor sclipi stele la picioare şi la coate.
Deşi-şi pierd minţile, se vor vindeca de căpiere,
Deşi iubiţii pier, iubirea-n veci nu piere;
Şi moartea nu se va înstăpâni.

Şi moartea nu se va înstăpâni.
Cei care zac înfăşuraţi în valurile mării
Nu vor muri uitaţi în volbura de ape;
Până când tendoanele cedează, pe patul de tortură-ntinşi,
Sau traşi pe roată – ei nu vor putea fi-nvinşi;
Credinţa-n mâinile lor în două se va frânge,*
Răutatea unicornului le va cutreiera prin sânge;
Deşi-n bucăţi sfâşiaţi, ei nu vor plesni;
Şi moartea nu se va înstăpâni.

Şi moartea nu se va înstăpâni.
Nu vor mai auzi ţipetele pescăruşilor,
Nici tunetele valurilor spărgându-se de ţărm, bubuitoare;
Unde respira-n vânt o floare, se prea poate ca altă floare
Să nu-şi mai ridice-n rafalele ploii capul niciodată;
Deşi poate-s nebuni şi morţi ca nişte scoabe,
Se vor reînălţa prin margarete, noi podoabe;
Vor răzbi-n soare, până când soarele se va prăbuşi,
Şi moartea nu se va înstăpâni.

*Trimitere la momentele Mântuitorului de îndoială şi omenească teamă cu privire la voinţa lui Dumnezeu:

După Cina cea de Taină, Isus a mers pentru a se ruga în Grădina Ghetsimani.
Acolo, ştiind că urmează să fie crucificat, s-a adresat apostolilor (care trebuiau să rămână treji, de veghe, dar n-au rămas): "privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită; căci deşi duhul e osârduitor, trupul rămâne neputincios."

"Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: ‘Eli, Eli, Lama Sabactani?' "
Adică: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce ce M-ai părăsit?"

poezie de Dylan Thomas, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Fericiţi cei ce-s cutezători
Că a lor este victoria
În plaiurile cele sfinte.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia
În dalbe ceruri se vor mângâia.
Fericiţi cei blânzi, că aceia
Vor moşteni întreg pământul.
Fericiţi cei care flămânzesc
Şi însetează după ştiinţă,
Că aceia se vor sătura
Şi niciodată n-or mai răbda.
Fericiţi care muncesc,
Pământul făcându-l grădină,
Căci vor culege roadele
În Grădinile Cerurilor.
Fericiţi vor fi şi cei milostivi
Că aceia se vor mântui.
Fericiţi cei curaţi în suflet
Că s-or hrăni doar cu lumină.
Fericiţi făcătorii de pace,
Că Fii cerului se vor chema.
Fericiţi cei prigoniţi pentru
Dreptate, că al lor este Raiul.

poezie de Herto Valus din Textul Belaginelor (Cartea Secretă)
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!