Homo viator

el intra
într-o lume deposedată
ca un automat îşi verifica ora
să nu bată la ochi
îşi trecea degetele
prin centrul deraiat

mima
5 noiembrie a. c.
prezenţa în faţa cinema-ului desfiinţat
apropierea Crăciunuui
fantastica împăcare cu sine
cu marele rest

cu... Ea!

îşi binecuvânta
geamantanul îndesat
sipetul argintiu
vraful de filosofi
telefoanele continue
facebook-ul voice changer-ul
cele 2 plus 5 plus încă 7 plus încă 9....
adrese.... "personale" cu parole cu tot...
încurca... cineva îi tot spărgea contul!!
îi furase chiar şi numele grandios
circumstanţial îşi schimba opiniile
despre adicţii

adâncit când oblic mai mult paralel
pescuia exotic în frac pe malurile pictorului impresionist
căruia nici prin cap nu-i trecuse vreodată că un cineva
avea să-i umple peisajul
cu-n gol adevărat

îşi cumpăra casă la curte
cu mansardă şi acoperiş în 2 ape
cultiva gardenii se-ntreba de ce nu fac
seminţele iarbă?!

avea să renunţe la banca din faţă
poate şi la ploaia de vară
la ropotele albe ale narciselor
în furişarea lor către om

ce-i drept
începuse să-i placă suspect de mult
Nietzsche...

traversa

el era

singur!

singur de tot!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa era mama mea

Mama se scula de noapte,
Ne cosea hăinuţe rupte,
Ne fierbea în oală lapte,
Treburi termina prin curte.

Apoi, lua la umăr sapa,
Bocceluţa cu mâncare,
În cofă îşi punea apa
Şi pleca în câmp să are.

Îşi purta paşii pe brazdă,
Prin pământul răscolit,
Avea grijă să nu cadă
Până dă în asfinţit.

În miezul zilei se-odihnea.
Ştergea fruntea de sudoare.
Mânca acolo, ce avea.
În câmp. Sub arşiţa de soare.

Ducea calul să-l adape.
Să-i răcorească sufletul.
Apoi începea să sape,
Potolindu-şi umbletul.

Tot aşa muncea în viaţă.
Alerga pe câmpuri vara,
De cum da în dimineaţă.
De cu zori şi până seara.

Cu truda câmpului în spate,
În curte, calul dehăma.
Ne lua pe fiecare-n parte
Şi cu grijă ne-ntreba:

- Oare, v-a ajuns lăpticul?
Era prima grijă a ei.
Îşi lua din cap baticul,
Ne săruta oe toţi trei.

Apoi, ne băga în casă,
Ne pregătea mâncare bună,
Ne-aşeza cu drag la masă
Şi ne spunea:-Poftă bună!

Când ne aşeza în pat
Ne închina perna întâi.
Uita mama de oftat
Când ne veghea la căpătâi.

Aşa era mama mea.
Ea făcea din noapte zi.
Prea puţin se odihnea.
Muncea mult pentru copii.

poezie de Dumitru Delcă (29 decembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când cineva îşi calcă propriile reguli de funcţionare îşi rupe conştient uşa de la casă pe care poate intra oricine, cu orice obiceiuri şi învăţături...

Sanda Tulics în Calea înţeleaptă
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot mai aproape

te iubesc!
şi orizontul cădea în inele,
pământul arunca ploaia în nori.
nici oameni, nici cai, nici roţi,
doar şuier de frunze
şi-un rest de zi în cădere.
o azvârlire rotită-nainte,
genunchi rotunzi în orizont opac,
hotar dungat cuprins de ceaţă
şi un tot prea departe, un tot prea durut.
cuvinte pierdute în iarbă,
ochi lungiţi sfărmând altare,
albastra zi îşi scufunda urmele
prin spaţiul cu păsări de lut.
în vene a intrat neîmpăcată uitarea,
o neplecare depusă pe tălpi,
adânc deschis şi-un leşin de cuvinte goale
pierdute-n semicerc,
miros pieritor de icoane.
şi tot mai aproape destinul îşi cară povara.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Idolatrie (3)

nu-mi mai fac semnul crucii dimineţile
a devenit un gest reflex să-mi trec prin păr mâna
mă scutur de ale tale/ fac tot posibilul
să exclud calea de întoarcere

azi toamna şi-a pierdut intimitatea
mult prea stridentă lumina gutuilor galbene
crizanteme îşi rătăcesc visul
în văzul neiertător al cosmosului

şi nu mă pot privi în icoane/ mă sperii şi fug
dihanie ieşindă în afara timpului... fără de urme...
fără de lume... fără habitat

când diabolic dantela rochiei îmi sabotează feminitatea
îmi întorc spatele/ amputez amintirile... încă o zi să mai apuc

mersul se sparge în oglinzi diforme
bunăoară noaptea aceasta ineficient învelind o rană
mă amestec în colţii pădurii cu trunchiuri mute
şi ochii îşi beau luminile: nu se satură!

oprită la picioarele scării
nu sunt deloc o altă Phoenix:

nicio vedenie/ nicio umbră/ niciun fluture.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum se aflau deja faţă în faţă. Lucian îşi păstră calmul. Nu spuse nimic; nici nu ştia ce. Războinica îl înconjură, cercetându-l cu multă atenţie; nu mai văzuse nicicând o asemenea "arătare", ca el... Asta exprima expresia întipărită pe chipul ei tânăr, plăcut privirii, după cum constată el. Şi deşi era războinică, musculoasă, avea ceva din farmecul şi graţia specific feminină. Lucian respiră calm, fără să se agite. Nu scoase nici un sunet, nu făcu nici o mişcare; se ştia încă în deplină siguranţă, monitorizat din nava albastră, de cei doi roboţi. Şi după ce femeia se sătură să-l tot cerceteze, se apropie mai mult. Întinse mâna albă spre el, să-l atingă; se simţi ciudat, când unul dintre degetele ei atinse mâneca hainei albastre a uniformei; ea îşi retrase grabnic mâna.

citat din romanul Proxima, Partea a-V-a: "Pe drumul de întoarcere" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Agonie

oamenii ăştia subetajaţi plimbându-se
în cămaşă de forţă... într-o lesă
prin faţa ferestrelor prăbuşite
dintr-o inimă

cu amintiri parţiale şi spasme
bâiguie prin albul tristeţilor de magnoliu

această rămânere în tăcere ca-ntr-un surghiun
din care numai iubirea te scoate

ei pun un fel de afişe
automat îşi conectează
golul tâmplelor
la surzenia mută
a cuvântului

nu îndrăznesc
să aprindă lumina
nici s-o stingă
pentru totdeauna

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mintea primeşte mai mult decât oferă, inima are scopul doar de a da şi de a fi generoasă faţă de tot cosmosul. Când vom intra în amorţeala simţămintelor, sufletul dacă nu îşi îndeplineşte adevăratul scop în acest plan existenţial se va pietrifica şi va avea parte de tot spectrul emoţiilor mai puţin fericite.

aforism de Cînepă Ştefan din Dumnezeu este lumina conştiinţei noastre, Fiecare pas al vieţii
Adăugat de cinepa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scăpătat

A băut astăzi, iar, atâta apă... multă,
De la izvor, la Lac şi de la o cişmea
Fără stăpân; "nu se contorizează încă"...
Şi a pregătit răspuns, de întrebă cineva?!...

Că n-ar spune oricum din crudul adevăr,
Ce nimeni nu l-ar crede -el, cu atâta şcoală-
Că nu mănâncă mult; din când în când un măr,
Cu multă apă, multă... I s-a prescris, de boală!?

Îngândurat răspunde la câte-o cunoştinţă,
Cu un salut sfios, melanj cu jovial,
Din ce mai are nerv şi tonus, din putinţă...
Că vrea încă să pară tot bine, cerebral!

Noroc că-i vară acum, ce-l costă mai puţin
Şi seara poate bea un ceai din multe plante;
Tot natural, nu dulce, chiar dacă-i de pelin...
Căci zahăr s-a scumpit şi-i mult ceair pe pante!

Va trece nouă zi, ca şi-altele să-ntrame,
Vreodată, peste ani, când câştig ar avea,
Din ce-a pierdut prin furturi şi va uita de foame,
Doar cu noroc... Că hoţii plătesc; parchet, curtea!

Îşi spune-n sinea lui că-i încă sănătos
Şi-şi ia zilnica doză de doi litri, lichide,
Chiar peste şi se miră că nu-i aşa burtos...
Doar parcă-i mai mult os şi mâinile livide!?

Nedumerit, se întoarce pe strada cu cişmea
Şi apoi şi pe la Lac... şi aici se fac lucrări
Să-nchidă curs de ape, modern acces, cu cheia
Şi numai după plată... Primaru' a vrut schimbări!?!

E-n binele la toţi; nu se mai udă curţi
Şi Europa cere civilizat, bunăstare...
De mâine ce va face? De-ar şti nişte corupţi,
Ca un ban să le dea!?!... Da-i ruşinos!... Şi n-are!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (8 iunie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Galaxiile s-au născut în zarzări

când dumnezeu încă visa cum să continue cerul
iar îngerii supuneau fiecărei stele un suflet
o strâmbă cotropire desena legături imposibile
încă înainte de a se hotărî cum să coboare cuvintele
prin gând sau prin inimă
chiar înainte de a se fi inventat coasa vieţilor
ceva ce semăna cu nemurirea se juca de-a iarba verde
sub căpătâiul creatorului
raiul
încă nu avea nume
nici nu ştiu dacă se chema într-adevăr aşa
cine să hotărască în lipsa evei
cum se împart petalele egal
între albine şi fluturi

când sunt sub narcoticul acestor lumi înmiresmate
îmi place să deschid ochii când mă priveşti mirată

universul este o livadă în care fluturii îşi fac de cap
în timp ce dumnezeu tot botează duminici

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilului poţi să-i spui tot, tot; întotdeauna m-a uimit cât de puţin cei mari, taţii şi chiar mamele, îşi cunosc copiii. Copiilor nu trebuie să le ascunzi nimic sub pretextul că sunt încă mici şi e prea devreme pentru ei să ştie ceva. Ce idee tristă şi nefericită! Şi ce bine îşi dau seama copiii că părinţii lor îi cred prea mici şi prea neştiutori, când ei, în realitate, înţeleg totul. Adultul nu ştie că, până şi în chestiunea cea mai dificilă, copilul îi poate da un sfat util.

Dostoievski în Idiotul (1868)
Adăugat de Iorgu Ioan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şcolăriţa

ea îşi luase un carneţel
unul galben cu irizaţii de fluture
îşi aranjase rochia înainte de a se aşeza
reţinuse perspectiva de ansamblu
nu omisese nici "detaliul acela"

oamenii veneau cârduri-cârduri
cu privirile înfipte în câte ceva
ca la armată ca la înmormântare ca la nuntă

erau oameni vechi trudind să mascheze
mucegaiul dâra de vopsea prelingându-se
odată cu ploaia mocănească de toamnă
resemnându-se! lăsându-se dezveliţi

erau oameni noi
mirosind a scutece. a biscuiţi cu mere
a proaspăt cumpărat sau a proaspăt tipărit
trudeau să-şi mascheze inocenţa
amestecul acela subtil de iarbă cu lapte
adn-ul trufaş care odată şi-odată
avea el să-i coboare
în vizuina oamenilor vechi

literele se înmuiau în sânge
purtau la eliberare ţipăt de nou-născut
în traiectoria lor prin eter ca printr-un suflet
când lină când izbindu-se de zidurile vii
învăţau să se maturizeze repede
asemenea unor copii ai junglei
care musai trebuiau
să supravieţuiască

o vreme.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O toamnă de vis

Toamna e mult apreciată-n scris,
zâmbeşti şi te simţi ca într-un vis,
la fel şi culorile ei precum ţi-a promis
te pot face să fii convins.
O fată îşi schimbă rochiile din seară în zi,
la fel şi toamna îşi schimbă culorile precum vezi,
dar peisajul este pentru a te linişti
şi indiferent de vreme, va fi sau nu va fi.
Când toamna e prezentă, orele petrec,
şi foşnetul frunzelor uscate, am să le încerc,
să fac să răsune codrul-n liniştea mută
şi inima să-mi bată ca după o luptă.
Vreau toamnei să-i ofer ceva, dar n-am nimic în schimb,
cu tine sub clar de lună aş vrea doar să mă plimb,
sunt sigură că doresc ceva ce nu pot avea
şi sper încă la o-mbrăţişare caldă din inima ta.

poezie de Eugenia Calancea (2 septembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primul ministru stătea singur în biroul său şi parcurgea un memoriu lung, fără să reţină nici un cuvânt din ceea ce citea. Aştepta să primească un telefon de la preşedintele unei ţări îndepărtate, se întreba când avea să sune nenorocitul ăla şi în acelaşi timp, încerca să îşi reprime amintirea neplăcută a unei săptămâni grele şi obositoare care tocmai trecuse. Drept urmare, îi era imposibil să se mai poată gândi la altceva. Se străduia să se concentreze asupra textului şi atunci îi apărea şi mai clar în faţa ochilor chipul sfidător al unuia dintre adversarii lui politici. Respectivul apăruse mai devreme la ştiri şi nu numai că enumerase toate nenorocirile care avuseseră loc în săptămâna aia (de parcă le-a fi putut uita cineva), ci explicase în amănunt că guvernul era de vină pentru tot ceea ce se întâmplase.

J.K. Rowling în Harry Potter şi Prinţul Semipur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul se zideşte sau se distruge singur, prin el însuşi. În arsenalul gândirii lui, el îşi făureşte armele prin care singur se distruge. Dar el îşi creează de asemenea uneltele cu ajutorul cărora îşi zideşte lăcaşuri cereşti de bucurie, de forţă şi de pace. Printr-o bună alegere şi o bună folosire a gândurilor sale, el poate atinge perfecţiunea divină

citat din Baird Spalding
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre oameni şi visuri erau prea multe de spus. Începuse să-i citească printre rândurile anoste, pe cei împovăraţi de umbra singurătăţii. Nu era greu de rostit amalgamul acelor gânduri trenante, legate cu panglica tăcerii într-un buchet înmiresmat de vară apusă. Câtă lumină purta cu sine un zâmbet firav într-o fărâmă de suflet? Pesemne tot atâtea stele îşi frângeau esenţa în adâncuri de albastru învolburat. Tot atâtea frunze îi gâdilau tălpile goale, ludic, purtând în foşnetul proaspăt, bucăţică ruptă din amintiri. Pe toate le chema în sine, sorbindu-le cu poftă extazul până la ultima răsuflare de clipă. Cel mai mult îmi plăcea să o caut pe chipuri. Se lipea lasciv, molcom şi viclean de privirile hoinare.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În gol

viaţa continua să se deruleze
de mult se difuzase episodul final
nu mai simţeam nici măcar oboseala
exasperarea de a repeta una şi aceeaşi temă

repetiţia dilua simţurile
sentimentul primejdiei
o mână uriaşă frământa vocile
amesteca trupurile

de aceea poate narcisele îşi pierduseră
apartenenţa la clasa filelor albe
portocalii înfloreau inodor
într-un manual alterat
de trecerea degetelor şi a timpului

văzută dintr-un tablou
viaţa era cântecul monoton la flaşnetă
într-o după-amiază nenumită
în care deposedaţi de tragic

oamenii

ieşiseră la o promenadă

ne dezbrăcam eul ca pe haină
ieşeam insidios... ieşeam...
figurine alterizate aglomeram străzile
cu paşi în reluare care nu scriau
mai nimic

poate doar
această iluzie fărâmiţată
în care ultimele rămăşiţe
ale bateriei universale
ne făceau să părem
încă o vreme
vii.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fă mai mult decât ţi se cere. Care este distanţa dintre cineva care îşi împlineşte consistent ţelurile şi cineva care îşi risipeşte viaţa şi carieră doar urmându-le? Mai mult de o milă.

citat din Gary Ryan Blair
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

In absentia

florile continuau să crească
şi tramvaiele îşi păstrau acelaşi aer
de normalitate... altfel...
ne îmbrăcam sport... mai mult clasic
din când în când alternam
cu câte o iluzie
ne făceam că este
realitate

între timp

mai multe sensuri
îşi schimbau habitatul
ne trezeam departe
într-un pod de palmă
nedezamorsat

! într-un final o să vină o ploaie
mi-ai spus tu... mi se pare...

deodată am început să alerg

câmpul se umpluse cu păpădii
! nu ştia omul cât aur ar fi putut să aducă

în faţa noastră
îngerul gol
testându-şi goliciunea
în suflete risipite
când ne-am aruncat
edenul
şi Dumnezeu
nu ne-a mai aflat

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minimul motiv

mă apropiasem
simţisem un gard viu tremurând
ca şi cum o pasăre ca şi cum om

o magnolie îşi dăruise petalele
vântului... privirii de artist
dumnezeului ascuns
aşteptându-şi constant
ofrandele ancestrale

au trecut mai multe secunde
cine ştie?! poate o viaţă
căutam detaliile acelea apte
să garanteze continuitatea
cum ar fi o problemă spinoasă acaparatoare
o iluzie... un joc nesfârşit de-a-uitatelea

din nou mă apropiam
simţeam
vietate bolnavă
nu se ştie dacă agonisindu-şi rana
de prin vecinătăţi... dintr-un sine

sirena sunase deja... pentru a câta oară?
mai toţi cunoscuţii alergaseră
îşi puseseră la adăpost cele 2 mâini 2 picioare...
bruma de sensuri cu care poate o stare de asediu să te lase
aproape fericiţi improvizau posibila oră viitoare
încă erau capabili să înfieze licurici
să legene somnul cu monştri al vinovatului

făceau dulceaţă de vişine îşi recondiţionau hainele... sentimentele... iertau... băteau din palme se salvau chiar dacă... chiar dacă

şi tu...

şi noi

2 vietăţi agonice
nemaivând
minimul motiv
să se adăpostească

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nopţile căpătaseră o dimensiune meditativă şi o aură misterioasă. Voia să renunţe la tot ce se câştigă, de regulă, prin perseverenţă şi încredere neclintită în forţele proprii: studii, visuri, la cariera elitistă pe care şi-o setase încă din anii adolescenţei, chiar şi la arta care îi bucura şi îi înnobila deseori sufletul în vâltoarea vieţii. Poate că nu avea talent, iar ideile sclipitoare nu îi luminaseră încă existenţa. Avea vreun rost să mai aştepte sau era necesară o accelerată schimbare de 180 de grade, o subită "metanoia"? Îşi simţea pe obrajii trandafirii câteva lacrimi calde; se rostogoleau agale ca nişte diamante în mâna fermecată a unui maestru bijutier dintr-o sală de muzeu cu antichităţi. Pe ecranul minţii sale se întrezăreau 2 cuvinte: Avioane şi Emirate...

Michelle Rosenberg în Povestea Divei cu ochi de ciocolată
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!