Cădem ca frunzele... a toamnă

morţii coboară din lună sfioşi şi vor să se-încălzească-n cloaca lumii
ai fost şi ei ai lumii fii, dar n-au ştiut că vor muri
sfârşitul lunii suflă-n frunza moartă şi iarna bate-ncet la poartă

o cană cu vin fiert poate-ar ciocnii dar cine să-şi mai amintească
c-au fost şi ei dureri de-o zi şi fericire doar o clipă
pribegi trec şiruri triste printre noi prea ocupaţi să-i mai primim în casă

se moare-n ţara asta cu încrâncenare, mor ape şi păduri şi oameni şi copii
ne lăudăm c-o palmă de pământ ce gura le-o astupă
şi îi uităm cum se preling tăcute lumânări în recele mormânt

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăiesc în lumea asta trecătoare

o clipă mi-a fost casă
am adunat din ea
dureri, mâhniri şi amăgiri
eu nu mai vin mamă azi acasă
de ce să vin..
să beau la o pomană
o cană cu vin
a mea, a ta
sunt beat
şi ce
din argila asta
sa faceţi
doar ulcioare
mă voi ridica
o clipă
să va spun
tovărăşi aici este capăt de drum

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

22

Cu pieptul de bronz cu inima de piatră
cu gura de cristal
păşesc batjocoriţi sub pământ cu pământ
cu viaţă răsuflând început de final
Cine-au fost? Cine sunt?
Ce umbre de strigăt au fost puse-n cuvânt
când liberi mai plâng pronunţând râsul lor
ca şi cum nici n-au fost
nici nu sunt
şi nici să mai fie
din mormânt... nu mai vor!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarna de la sfârşitul lumii

Mama era iarna de la sfârşitul lumii
toată stătea pe câmp
copacii se albeau din tâmplele lui de ţărm nătâng
timp de un gând iar nu timp de cuvânt.
Se răcise mâncarea pe masă
casa noastră nu mai avea casă
tatăl meu era plecat pe câmp
mama era iarna de la sfârşitul lumii.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara mea

Ţară mea cu duh de pace, Ţara mea cu duh de dor
Aş striga să mă audă Ştefan Sfânt şi-al meu popor!
Putna, clopote-răsună şi Vrancioia vine iar,
Să-şi jerfeasca toţi feciorii, pentru-al ţării ei hotar!

Ţara mea plină de floare şi de verde frematand
Te aud în nopţi cu stele, cum jeleşte-al tău pământ
Cum pe câmpuri se jertfeşte grâul să mai dea un rod
Dar mişeii prinşi în roată, vor să-ţi cânte un prohod!

Ţara mea cu munţi de sare şi cu cerul luminos
La hotar ai scris cu sânge, peste chipul glorios
Şi-a pus sabia în teacă, să infloreaca iarăşi maci
Dar de-o vreme îngândurată te jerfesti, jeleşti şi taci...

Ţara mea cu râuri line şi cu nuferi prinşi de ape
Îţi doresc să ai lumină şi de toţi copii parte
Să-i aduci la vatra sfânta, unde focul este viu
România mea frumoasă, eu tot tânăra te ştiu!

Ţara mea cu doruri multe şi cu oameni mai săraci
O magie de se poate, te-aş ruga acum să faci,
Să te scrii pe harta lumii cu lumina cea mai sfântă
Îngerii să te vegheze, bucuria mea cuvântă!

Camelia Cristea

poezie de Camelia Cristea din Confluente literare, ianuarie 2020
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Revoluţia morţii

cimitirele vor să intre în greva foamei. nu mai suportă atâta aport de energie
şi se gândesc la pribegie. mai ales că până şi polii au început să migreze
lăsând acele busolelor de capul lor
dintr-o groapă o mumie râde la soare
e îmbălsămată cu platic, invelită în plastic
şi nu se supune nici unui proces de descompunere
doar copii mici mai ştiu ce-înseamnă să putrezesti fără mofturi
dar nici copii nu mai mor decât nenăscuţi
dacă apuci să ţipi nu mai scapi
eşti obligat să trăieşti
cu vaccinuri cu tot
moartea a decis să se revolte
cimitirele fac marşuri de susţinere
dar cuvintele zboară lăsând dâre roşii în urmă
rostul revolutiilor e să moară
rostul cimitirelor e să primească morţii
şi rostul morţilor e să putrezească
pentru a da naştere noului
dar pe undeva regulile au fost contestate
şi declarate neconstituţionale
apoi au fost ignorate
şi aruncate
sub munţi de gunoaie

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altfel de mamă

Noi cu toţii avem 3 mame:
una-i mamă pe Pământ,
una este Mamă-n Ceruri,
iar a treia e Natura,
ce ne-nvaţă ce-i frumosul
prin miros de albi nuferi
şi-n dulce zbor de fluturi..

Dar, noi fii nerecunoscători
uităm că ochii noştri
se vor oglindi mereu
în văi, munţi şi ape limpezi,
căci, Natura este mama...
Mama noastră... a tuturor.

Azi distrugem tot ce este mai frumos...
Florile şi iarba verde
se vor stinge fără rost,
căci, noi oameni
fără suflet
otrăvim natura vie,
negândindu-ne vreodată
cât de greu o să ne fie...

Fără roua dimineţii,
fără roze cu parfum îmbietor...
Doar izvoarele secate
şi copacii fără frunze,
ne vor aminti mereu
că natura a fost prezentă
şi a fost Mamă peste tot...
Tot ce-a fost viu şi frumos!

Lacrimi reci, de sânge, parcă
se preling acum din ramuri
şi Natura ne şopteşte,
printr-un suspin dureros..
Să o lăsăm să trăiască,
căci, de n-am mai avea Mamă....
Vom fi simpli muritori
într-un haos monoton..
Fără dulce aer proaspăt,
fără iarbă de mătase..
Şi cât vei vedea cu ochii
câmpiile vor fi pustii,
doar cu pâclă peste vii...

poezie de Daniela Fărtăiş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fii un luptător!

Copii-s mici, nu ştiu ce vor,
Dar pilde le dă mama lor.
Şi nu vrea ca al ei fecior
S-ajungă un om tânguitor.

Doar mama îi opreşte plânsul,
Şi-i zice: "Tu de mine-ascultă,
Ia viaţa-n piept, cu ea te luptă
Şi fii mereu învingător!

Nu vreau să creşti ca un nemernic,
Vreau s-ai un ţel hotărâtor.
Să fii ca mine, om puternic!
Ca să îmi fii de ajutor.

Dar nu-i tragedie mai mare,
Când oamenii, de tineri, mor.
Doamne, spune-mi, de ce mor oare?
Ştiu, omul c-o moarte-i dator!

Nu este om cel care plânge,
În viaţă toate trec. Dar dor!
Om este doar cel care-nvinge,
Şi eu te vreau învingător!

Fii printre cei ce vor să lupte,
Cei laşi sunt luaţi de val şi mor.
Ştiu, viaţa dură te ascute,
Dar vei sfârşi biruitor!"

poezie de Georgeta Nedelcu din Cenuşa unui suflet! (12 martie 1997)
Adăugat de Georgeta Nedelcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ştiam

Nascut am fost pe-acest Pământ
Cu-n rol necunoscut de sumbru,
Daca ştiam că-s oameni răi,
Pieream fără de urmă-n vânt.

În jurul meu doar semeni tâmpi
Făloşi, c-o mare aroganţă,
Dacă ştiam că sunt prea proşti,
Fugeam pe câmpi.

Le plac să-mpartă suferinţă
Să-şi vadă semenul plângând,
Daca ştiam că ei există,
Cerşeam credinţă.

Oferă vorbe otrăvite
Distrugătoare de destine
Să-şi poata ridica imperii,
Demult pierite.

Când vor pleca din astă lume,
Vor sta doar într-un sicriu
Nici nu ştiam că vor muri,
Fără de nume.

poezie de Alin Ojog
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iad şi rai

Ai fost lăsat o viaţă pe-un petec de pământ
Să-ţi faci pe el o casă şi mai apoi, mormânt.
Puterea cea divină un chip ţi-a dăruit
Şi-o moarte care-n umbră, mereu te-a însoţit.

Luptându-te cu vântul cel aprig şi viclean
Ai străbătut secunde şi ore, an de an
Strivind sub paşi o piatră care n-avea vreun rost
Dar n-ai gândit că poate şi ea suflet a fost.

Ştiai că sus e raiul şi vor pleca spre el
Acei care-aveau mărul, dar n-au muşcat din el
Ai mai sperat că totuşi iertare-avea să vie
De parcă toţi am fost doar sfinţi de meserie.

Născut dintr-o culoare prea bine definită
Rămas-ai doar o umbră în veac încremenită
Şi să nu-mi spui tu mie că-i fals al meu cuvânt
O fi raiul în ceruri, dar iadu-i pe pământ!

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Manuscrisele de la marea lume moartă

Din jurnalul unei tipe necunoscute
am scos taina: cum să colorăm iarba iarna.
Am senzaţia că v-am mai spus asta.
Continui să cred, că sfârşitul lumii a fost anul trecut
iar acum orbecăim într-o pungă de timp,
căutând altă lumină şi alt întuneric.
Noi rătăceam resemnaţi, intrările din noi.
Uneori, femeia erai chiar tu,
alteori erai doar o imagine, cu aceleaşi detalii.
Întunericul meticulos păşea în urma noastră,
ca un fachir pe cioburi de amfore demodate.
Pierzând simţul tactil,
o vreme pipăibilă şi bună
se scurgea, printre veşnicii înnoptate.
Din câte ştiu, n-aveau nici lună!
Aş fi putut să mă ridic şi să plec,
recunoscându-i lui Dumnezeu
zilele pline de bârfe şi minciuni...
dar afară e-o bătaie cu manuscrise
şi poemele grele făceau pagube mari,
în rândul poeţilor noştri buni,

dar departe de bunele edituri!

poezie de Cristi Poe
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost o vreme...

A fost o vreme in vietile noastre,
Cand inimile ne erau astre,
Si vietile ne erau nori de margean,
Iar acum, atat de banal, ne desparte-un ocean.

A fost o vreme si pentru noi,
Cand ne-aratam unul altuia goi,
Ne sarutam pe gura cu foc,
Si luam viata ca pe un joc.

A fost o vreme cand in ger si viscol taios,
Eram langa foc, ofrandele Zeului Eros,
A fost o vreme cand sub lună plina de Mai,
Eu te iubeam, tu ma iubeai.

A fost o vreme ce nu va mai fi,
Si va fi o vreme cand noi vom muri,
Iar sub astre vor mai ramane,
Doar poemele noastre.

Dar va fi o vreme si pentru noi,
Cand amintirile vor deveni strigoi,
Iar prezentul, iubirea mea, ni se va parea firesc.
Atat timp cat nu vei uita, ca eu
TE IUBESC!

poezie de Mihai Antonescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să mori din dragoste de oameni...

Să mori aşa deodată, este un lucru trist
Dacă ai ştii şi când, ai fii mai pesimist
Doar într-un singur fel, aş accepta să mor
Aş accepta din dragoste de oameni să mor

De ce aş fi de-acord să mor aşa-n zadar
Poate că, pare puţin cam prea bizar...
În astă lume şi eu am fost iubit
Cu ceva timp chiar înainte de-a fi zămislit

Eu am venit pe-acest pământ
În urma unui sfânt şi dulce legământ
Doi oameni care s-au iubit mereu
Da, au fost chiar ei, mama şi tatăl meu

Ce îmi doresc în astă lume şi azi şi mâine
Să stau la masă cu săracii şi să mănânc o pâine
Şi aş mai vrea în zilele ce-aduc atâta chin
Tot cu săracii să beau o cană cu vin...

De ce cu oamenii săraci, poţi să mai simţi plăcerea?
Nu de plăcere este vorba, aşa poţi să înţelegi durerea,
Durerea poţi s-o simţi numai la ei în casă...
Când nu au ce mai pune copiilor pe masă.
 
Când treceţi pe lângă casa de copii orfani
Nu ezitaţi să-i alintaţi şi să le daţi bani
Chiar dacă-n fiecare zi ne tot rugăm la sfinţi
Vom fi fără să vrem, în zilele ce vin, orfanii de părinţi

Să ajutăm bătrânii, să nu trăiască-n umilinţe
Lăsându-i să înţeleagă că pentru noi sunt fiinţe
Să le mai dăm motiv cu noi să mai trăiască
Chiar dacă într-o zi au să ne părăsească

Şi ar mai trebui să mergem în spitale
Să observăm, cu dragoste de oameni, cazuri reale
Să căutăm să sprijinim pe cei ce sunt în suferinţă
Să apelăm la ştiinţă, să nu uităm şi de credinţă
 
Revin şi spun, că nu mi-e teamă, să mor
Din dragoste de oameni pentru oameni
Să încercăm să ne unim doar în eforturi
Avem mame şi copii morţi în avorturi

Spuneţi-le celor ce luptă-n van
Pentru petrol şi gaz metan
Că nu mai vrem să ne încălzim
Şi nu mai vrem să tot murim

Nu ne interesează nici burse care cad
Nici conturi de miliardari ce scad
Suntem datori pentru copiii noştri
Să nu murim acum ca proştii
 

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevăr metafizic

Acest Pământ va trece, ştim prea bine,
Oameni şi flori şi ape vor pieri,
Doruri, speranţe, griji, dureri, suspine,
Ca ceaţa nopţii se vor risipi.

Soarele-n cer odată se va stinge,
Jelindu-şi raza trist şi ostenit,
Nicio privire nu-l va mai atinge,
Nu va mai fi nicicând un răsărit.

Tot Universul va intra-n repaos
Şi încet-încet se va dezintegra,
Dar peste umbra morţii, peste haos,
Iubirea pură veşnic va dura.

poezie de Octavian Cocoş (21 aprilie 2022)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu ştiu c-au fost puţine

Eu nu ştiu ce ţi-a fost... dar ştiu ce-a fost cu mine,
Poate-o poveste tristă... sau poate-un basm nebun!
Tu ştii c-au fost prea multe, eu ştiu c-au fost puţine
Acele vorbe-alese... şi-aş vrea şi-acum să-ţi spun...
Că visu-mi este-acelaşi... acelaşi vis din care
Trezire să nu-mi fie... dacă nu-mi eşti trezire!
Nu pot fără de ochii-ţi, ce-mi amintesc de-o mare,
Cu valuri verzi-albastre şi-un ţărm plin cu iubire...
Născută-n miez de timpuri, la jumătăţi de vieţi,
Un rug născut spre-a arde... şi-o singură vestală.
Au fost prin noi... şi frunze... şi toamne şi nămeţi,
Ne-au mai rămas memorii... şi-o ultimă petală...
Eu nu ştiu ce ţi-a fost... dar ştiu ce-a fost cu mine,
Tu ştii c-au fost prea multe, eu ştiu c-au fost puţine.

poezie de Ion Apostu
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nehotărât

odă cuvântului

of, cât eşti tu de frumos!
aş vrea să-i prind toate sensurile,
să-l plimb cu vârful limbii pe cerul gurii
să mă umplu de toate tainele ascunse printre litere
să-l ştiu stăpânii, să-l ştiu dresa, dar să-l las liber
să zburd odată cu el pe albe pagini
să îi fiu slugă şi stăpân
şi împreună să cucerim lumea
dar... visele rămân vise
el îşi vede de plutirea lui
eu mă mulţumesc
cu toate aceste scrijeliri
şi între noi se întinde abisul
necuvântărilor
îl las să mă uite, să mă tacă
pentru că cerul se sprijină pe umerii pământului
şi nu invers

cuvântului, rostire

ştiu că îţi cer mult, poate prea mult,
dar cine altul mă poate păstra aşa cum am fost
un suflet rătăcitor prin viaţă?

amintirile dor, umbrele mor,
viaţa se scurge-n pământ să-l adoarmă
cine de mine aminte-şi mai aduce?

m-am ascuns în carnea cuvântului
strivit cumva printre literele strânse laolaltă
dar cum altfel puteam să-mi iau urmele, lăsându-le la vedere?

unii oameni îşi privesc în ultima clipă avutul. pierdut.
alţii preferă să-i chinuie pe cei iubiţi, smulgându-le lacrimi de durere
mă scufund în tăcerea cuvântului şi-l rog simplu

să nu mă laşi pradă uitării

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-i iubim pe acei copii

Să nu uităm de acei copii
Cu sufletul frumos, dar firav
Ca puful de păpădii,
Să-i iubim pe acei copii!

Căci ei sunt singuri,
În lumea asta mare
Şi au nevoie de-o mângâiere,
De-o dulce sărutare.

Ei au inimile îndurerate,
Căci nu au nici soră, nici frate,
Nici tată sau mamă,
Nici nu ştiu cum îi cheamă!

Să nu uităm de acei copii,
Că sunt şi ei oameni,
Nu sunt stafii!
Să iubim aceşti îngeri vii.

poezie de Vladimir Potlog (24 noiembrie 2008)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare cu povestea sa...

nu ştiu cât pot fi de folos
dacă împart sfârşitul lumii
în două
păsările de cer
apa de matcă
iarba de pământ şi
oamenii de visele lor
sunt prea îndrăgostit de viaţă
ca să pot face asta
dar
nici nu vreau să dau
nimănui socoteală
şi mai mult decât atât
cine a iubit va mai iubi
iar povestea oamenilor va
începe întotdeauna
cu a fost odată...

nu ştiu cât pot să vă mai fiu de folos
timpul mi s-a topit printre oase
şi oscilez între două anotimpuri
dar ce mai contează dacă
fiecare poveste începe cu
a fost odată...

poezie de Teodor Dume din Cineva mi-a răpit moartea
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Verdictele

Nu-n toiul luptei în vremuri de război,
Nu-n forţa norocului şi-a întâmplării,
Îi descoperim pe cei cu-adevărat eroi
Sau îi vedem pe titanii ţării.

Asta se-ntâmplă doar pe timp de pace.
Pe oamenii mării, din nefericire,
Noi îi vedem – ne place, nu ne place –
Doar când vin acasă într-o scurtă învoire.

Ei ne-oferă, inopinat, câteva frumoase zile furate
Din daravelele lor de sânge şi de zbucium crunt;
Dar când se află lângă noi, aproape,
Nu ne putem da seama ce fel de oameni sunt.

Dacă numele lor vor străluci-n istorie pe veci
Agăţate de victorii câştigate sub nişte stele faste
Sau dacă mor anonimi înghiţiţi de-abisurile reci,
În lupta lor ei rămân ascunşi vederii noastre.

Sunt prea aproape de noi pentru-a fi măreţi,
Dar copii noştri vor înţelege când şi cum pe lume
Ne-a fost schimbată soarta, de ce fel de săgeţi
Şi, mai ales, de mâna cui anume.

Ei vor măsura meritul fiecărui ştiut sau neştiut erou,
Noi mulţumindu-ne să fim partea oarbă a privirii...
Însă ştim că trăim pe un pământ născut din nou
Împreună cu toţi salvatorii omenirii.

* Spre deosebire de războaiele din trecutul îndepărtat, purtate cu arme albe, unde eroii erau lesne detectaţi şi cunoscuţi, în războaiele moderne aceştia sunt eclipsaţi de sofisticatele arme moderne, devenind cumva neantizaţi, irelevanţi.

poezie clasică de Rudyard Kipling din din "Război pe mare, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Măcelarii tinereţilor

Scrijelesc în carne vie
Trei apeluri pentru viaţă.
Cine să le ia în seamă?
Prea era... de dimineaţă.

Dumnezeu e dus cu treabă
Să vegheze alţi pribegi,
Iar acei ce sunt chemaţi
Se încurcă. Printre legi.

N-o găsesc, sau n-au "căderea"
Pentru "vii" să intervină,
Deci aşteaptă, ori să moară,
Ori s-o cate pe lumină.

Trei apeluri disperate
Şi un suflet ce se teme,
Ce imploră îndurare,
Ce scânceşte, urlă, geme.

Ce era în mintea fetei,
Jertfă pe altarul sorţii,
Cum îşi reţinea durerea,
Cum lupta cu gheara morţii?

Schingiuită, maltratată,
Fără drept la vreun cuvânt
Şi cu buzele lipite
E ca frunza dusă-n vânt.

Un nebun la chip ca omul,
Dar cu suflet de catran,
Măcelar mârşav, feroce,
Mai hidos, din an în an,

Măcelar de tinereţe,
Alexandre şi Luize
Şi-a scos colţii şi-a lovit
Când instant, când... pe reprize.

"Bravi oşteni" ce apăraţi
Lumea, dar n-aţi fost în stare
Pe fetiţă s-o salvaţi,
Faceţi, azi, o faptă mare:

Nu-l legaţi, nu-l judecaţi,
Daţi-l triştilor părinţi
Să-l condamne pic cu pic,
Să-l scoată, încet, din minţi.

Daţi-l mamelor de prunci
Care ştiu să se răzbune
Şi la unu-unu-doi
Schingiuit şi-n van să sune.

Toţi ca el, neoameni sluţi,
Ce găsesc în prunci, plăceri,
Să se zbată în genunchi,
În şicane şi dureri.

(Măcelarului cumplit
Deie-i Dumnezeu cel sfânt
Liniştea pe care-o au
Fetele, de sub pământ.
Din mormânt? Din ce mormânt?
Le-a împrăştiat în zare,
Fără lumânări la cap,
Fără drept de-nmormântare.)

poezie de Eugenia Mihu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trautman: John, unde te duci?
Rambo: Nu ştiu.
Trautman: O să iei a doua Medalie de Onoare pentru asta. (Rambo se uită la prizonierii de război salvaţi.)
Rambo: Ar trebui să le-o dai lor. O merită mai mult ca mine.
Trautman: Locul tău nu e aici, de ce nu vii înapoi cu mine?
Rambo: Înapoi la ce? Prietenii mei au murit aici. Lasă-mă să mor aici.
Trautman: Războiul, tot ce s-a întâmplat aici poate că a fost greşit, dar la naiba, nu îţi urî ţara pentru asta.
Rambo: Să o urăsc? Aş muri pentru ea!
Trautman: Atunci, ce vrei?
Rambo: Vreau, ce vor ei şi oricine altcineva care a venit aici şi şi-a dat tot ce avea. Ca ţara noastră să ne iubească atât o iubim noi pe ea. Asta vreau.

replici din filmul artistic Rambo II, după Kevin Jarre
Adăugat de Nicoleta Mitrofan
Comentează! | Votează! | Copiază!