Încă o toamnă

&

depăşeşti bariera sunetului
o undă îţi penetrează oasele

cine mai poate să zboare astăzi în afară de păsări printre blocurile înalte şi gri

un blocaj pe autostradă e suficient
să te aducă cu picioarele pe pământ

şirurile de maşini în care fiecare
se uită la jumătatea sa şi câte o pasăre care se izbeşte de parbriz

e o toamnă întinsă ca o pânză de apă freatică
peste oraş

zbori şi tu întins ca în visele acelea ciudate şi frumoase

şi vezi

micuţele trupuri în agonie
drumurile ca nişte râuri roşii

satele în care au crescut bunicii noştri
în care au mâncat cea mai proaspătă pâine abia scoasă din cuptor

acum şirul de maşini porneşte încet

şi tu cobori în picaj

o frunză de toamnă desprinsă din cel mai înalt copac

aş vrea sa-ţi povestesc mai multe

dar deja e târziu / păsările negre au făcut un zid de apărare în jurul meu
am ajuns o pradă şi doar el mă mai poate salva.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Afară e sfârşit de toamnă

Afară e sfârşit de toamnă,
Copacii sunt goi.
Pământul îmi pare ca o vamă
Prin care trec lucruri mai vechi şi mai noi.

Afară e sfârşit de toamnă,
O frunză rătăcită bate în geam.
Şi tu citeşti o frumoasă poveste
Despre o prinţesă şi un sultan.

Afară e sfârşit de toamnă,
Norii pe cer să adună.
Eu mă întreb cam ironic:
O să plouă sau o să fie furtună?

Afară e sfârşit de toamnă,
Dar soarele tot mai încălzeşte
Pe un copil care aleargă după a sa mamă,
Pe o floare care îi mai zâmbeşte.

poezie de Vladimir Potlog (13 noiembrie 2017)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epidemie

iar această încredere falsă pe care o avem în
zilele scurte de iarnă / ca o respiraţie simplă şi vie

când suntem în cutia craniană a acestui oraş
care ne scuipă de pe trotuarele lui de parcă am fi

un ficat plin de alcool / o carne albă şi moale

din care nu mai curge sânge/ doar inerţie
în drumurile noastre înspre soare şi înapoi

permutarea a avut loc/ un loc gol umplut
cu maşini şi noi pe banchetele din spate

în visele noastre
marile corporaţii au dat faliment
oraşul salivează rugina pielii mele

// rămânem în urma fricilor noastre
ca nişte rozătoare care nu mai au ce să roadă//

.

totul se întâmplă într-o secundă în care nu ştim să ne mai minţim
migraţia noastră continuă înspre zonele de acces

în care suntem puri şi lipsiţi de voinţă
ca să putem merge mai departe

ne aşezăm pe scaunele înalte de bar / lumea îşi contractă plămânii
mângâindu-ne cu braţele sale lungi / screen shot / acum

un pătrat pe ecran în care încăpem toţi / o arhivă zip
care ne descarcă pe străzi în orice moment în care
părem că nu mai suntem vii - noi şi o epidemie de frică ce urcă
pe coapsele oraşului spre gurile noastre deschise

aşteptând hrana.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Desprindere de toamnă

A mai venit o toamnă-n viaţa mea
Şi-a mai căzut o frunză peste mine
Mă simt mormânt, şi parcă n-aş mai vrea
Să mai albesc în iarna care vine

Iar au plecat şi berzele şi cucii
Şi m-au lăsat mai singur ca lumina
Prin codru nu mai mişună haiducii
Şi-n beznă mi-a rămas pe veci retina.

Mă simt aşa de frunză şi de ram
Încât mă rup de mine şi rămân
O frunză doar din cel care eram
Şi-un ram din cea ce m-a ţinut la sân.

poezie de Marius Robu din Carte de bucăţi (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ropes

&

zăpada ca o frânghie care îşi continuă
drumul până în momentul în care
întâlneşte frica noastră la fel de albă.

purtăm în noi elicoptere care survolează oraşul şi câmpurile.
desenăm copii morţi pe pereţi/ pe drumurile oraşului

ca şi cum noi am fost nişte copii morţi cândva
şi acum am înviat.
...................................................................................................
cine ne va mai mângâia,
cine ne va mai vindeca de bolile abstracte ale neştiinţei
noastre,
cine ne va mai hrăni cu lumină şi întuneric pentru perpetuarea speciei noastre.
.....................................................................................................
şi atât rămâne

imaginea noastră în zăpadă la fel ca o hologramă din jurul unei găuri negre.
suntem atât de aproape de ea încât am încremenit
dar
aşa am fost tot timpul - copii morţi - noi şi frica noastră împăturită
într-un sicriu mic, alb
care nici nu se mai observă.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călătorul purta o haină de catifea cafenie, cu un guler înalt de pânză, negru vărgat, ridicat în jurul gâtului. Şuviţele de păr negru şi des, care izbuteau să se strecoare pe dedesubtul feşelor sau printre bandajele aplicate cruciş, apăreau ici şi colo, ca nişte coarne ciudate, dându-i înfăţişarea cea mai bizară pe care şi-o poate închipui o minte omenească.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înger, Îngeraşul meu

Îmi caut Îngeraşul,
care venea când îl chemam
la îndemnul bunicii...
Nu-l mai găsesc!
Nu vrea
sau nu mai poate să mai vină...
Poate nu vrea de mine să mai ştie?!
Înger, Îngeraşul meu...
Nu vineeee... Nu vine!
Am crescut şi...
Îngeru' am pierdut...
Şi roz nu mai e viaţa.
E luptă şi e chin.
Cărarea ei nu-i aşternută cu petale
Şi nici bunica nu mai e...
încet să mă îndemne:
Înger, Îngeraşul meu...
De ce-am crescut?!
Şi mai ales de ce în inimă
cu lacăt greu nu l-am închis,
ca-n vreme de restrişte
să îl slobod şi să îl chem?
Înger, Îngeraşul meu...

poezie de Maria Grosu
Adăugat de Nicoleta Ilade
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intuneric

E lungă noaptea, dar eu nu ştiu
Inspectez acum fantasmele agăţate în copaci
Pocnete surde şi reci au vibrat în mine aorta
Un lung fior... E doar poezie
E seara care aduce liniştea necesară
Pentru mine şi Ea,..., e liniştea care trebuie
Nu se poate, de ce apar maşini?
Nu există maşini, nu există blocuri
Nu există pietre, nu există nici bani
Există doar pomii şi păsările nopţii
Există doar spiritul verde al apei
Cu liane mieroase încolăcite de după gât
Eu ştiu, în această călătorie imaginară
Câte vietăţi sunt acolo unde nu-mi imaginez
Fiecare copac e un uriaş paşnic
Fiecare vuiet e un strigăt ancestral
Am găsit cheia, dar nu am voie să o ştiu
Esenţa e în spatele tuturor lucrurilor
Cel mai albastru tril de privighetoare
Cei mai strălucitori ochi de bufniţă veselă
Şi acolo, în pustietatea imaginii
Eu sunt mult prea bătrân ca să mai visez
Eu am riduri groase de trei centimetri
Şi o durere acută în zona pectorală
Zilele trec, dar eu nu trebuie să ştiu
Peste tot sunt doar spirale ruginite
Unele se desfac, altele alunecă-n pământ
Toate consignaţiile au fost inundate de viermi
Şi toate măturile de vrăjitoare au fost luate
La administraţie. Aiurea!
Puterea nopţii este mult mai mare...

poezie de Leonard Sandor
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intersecţii de vorbe

Nu sunt atât de romantică, moşule, tâmplă albă, vecinule,
care nu ştii cum duc zi de zi scrisorile dimineaţa la poştă,
cât plângeam pentru ele,
de fapt,
nu am mai modelat de mult timp pe oale din lut,
roata putredă e încă acolo,
ştiţi,
am învăţat pe de rost cum se ajunge cu mâinile,
cum se răscoleşte brazda, cu degetele, şi lut era destul
făcut din pământ şi din apă şi încă din tot felul de rămăşiţe vegetale adunate în timp,
roata mă chemase pe nume,
ştia cine sunt,
că împrumutasem numele Elisabetei,
nişte păsări frumoase mi-au spus
şi iubitul meu aşa să fi zis:
Lisabeth,
poate pe-o roată s-a făcut mai ales dreptatea Domnului,
bărbatul şi femeia, crescând de copilaşi din mâinile Lui de foarte departe
zbenguindu-se
doi
şiragurilor de ani
crescând aşa
până la adolescenţă,

De asta să îi spun eu femeii mele iubite,
probabil Dumnezeu nu ne lasă niciodată din mână,
şi toţi ne întoarcem la El
mai e un fapt,
aşa cum astăzi am uitat să îmi scot roata şi luturile
se făcuse târziu,
aşa
mi-am şi spus,
privind pe femeia aceea tare iubită,
ea nu mai crede în Dumnezeu ci Îl caută departe, în Mantre, ori pe frunte de munte ea se clatină,
poate Dumnezeu nu există, îşi zice,
peste ea se deschide răul ca o uşă care nu se mai închide,
ori ce pasăre verde se loveşte pe pomi,
ce să îi zic,
eu, bărbatul care întotdeauna i-am ghicit paşii/ picioarele/
ce să îi mai spun,
că totul e o mare iluzie, că e un mare lut, ce să-i spun?

Un câmp foarte moale
şi
peste el
albăstrele
sunt mici şi dulci le-ai pune pe limbă
să vezi cine le-a făcut, din dragoste/ din apă dulce/ şi sare
punându-le cu gingăşie acolo unde trebuie
ca să crească,
să vezi
unde e izvorul care le-a hrănit, şi din care mi-am umplut cofele acelea, demult,
apa era foarte rece şi era sigur iarnă,
ochii mei nu mai văd decât albăstrelele,
leagăn peste ele
albăstrelele se leagănă boarea le mângâie,
atâtea albăstrele, fosta mea dragoste, care te-ai dus, şi te-ai dus,
apa
e acolo, turnată pe ele dinspre tot felul de nori drăguţaşi;

O să mă hrănesc cu mere din coşul acela şi cu puţină pâine
până vii tu
m-a învăţat o bătrână că merele cu pâine sunt hrană bună când eşti supărat
până vii tu
oamenii au secrete, în petale de flori care se ating unele pe altele, pe hârtie
din care se fac multe cărţi
din care se fac pomii
stelele
noaptea
din care se face marea şi spuma de mare
în ele;

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La plimbare

Toţi aricii stau ghem în jurul tău şi aşteaptă
să croşetezi pădurea din ei
un loc
întins
în care lupilor le cresc
din urlet crengi
şi încolţesc păsări din luminişul plin de capcane.
Trupul meu se zbate în maşina de scris trupuri.
Din pâine se aud
paşi. Încă ne mai colindă lustra neştearsă.
În urma ta e toamnă. Cad foi şi cărţi şi ziare
şi cosaşi
iar bucuria-i mare când de la geam îi laşi
sărind în foşnet de hârtie
să plece la plimbare...

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt note şi bemoli

= în solfegii =

Cu tine am zăcut, noaptea trecută, sub flori
fiori mult prea roşii
şi
feciori
erau stelele, deasupra; stelele păzesc, iar noi le iubeam mult;
sunt - peste tot - triluri nevăzute de nimeni;
şi neînţelese;

Iar noaptea era clară şi frumoasă, ca petalele care ne acopereau
şi cum mai cântau solfegii pe pielea ta
nota sol, apoi balamucul simfoniei care cădea peste noi,
poc. ni se spărgeau
sunetele
pe la urechi
!!! asurzeau semafoarele şi porumbeii
De ce nu porţi ochelari, altfel, nu o să vezi toate maşinile care curg pe străzile crengilor lumii...
ochii tăi de cafea creşteau de undeva dintre luminişuri şi dintre basme
înmugurea, acolo, femeia, între flori. era fericită.
unde, sub pături de flori, lămâiţa femeii, era floarea ei,
violetele înflorite doar pentru petalele albe, de la intrarea în bloc,
s-a-f-a-c-u-t-d-i-m-i-n-e-a-ţ-ă-d-e-m-u-l-t
un poştaş prea năuc uită să îmi lase factura pentru electricitate şi timbrele cu păsări ucise, de la iubit,
şi
florile de câmp, timbrele cu apa Borsec, care zemuiesc, de prea multă sodoare lăsată,
dar, poate, sunt multe fecioriţe la dreapta Tatălui, şi multe erori.

Pe stradă trecea o maşină, pe la ora 5 dimineaţa,
mă uitam ca un tont,
la zebra cu galben şi negru
! multe castane pe jos...
florile copacilor erau moarte demult, era toamnă,
acum rămăseseră doar castanele, care mă priveau cu ochi mari, pătate şi rozacee;

De ce să fie nevoie de maşini şi de pisici negre?
culoare neagră, în lume,
de ce să fie nevoie de ea?
de ce mor oamenii, călcaţi de maşini şi de troleibuze
de ce nu se păzesc, oamenii şi câinii stradali, şi unde sunt îngerii, oare, cu părul de aur?
fântâni,
dădeau apa pe dinafară.
şi luceafărul îmi părea o fecioară, sau, poate, un ulcior cu apă, purtat de un bărbat, pe căpătâi
probabil ghinionul o să mă urmărească şi o să mă omoare
înainte de vreme;

Îmi luam figurinele, toţi soldaţii de plumb şi păpuşile galbene din mâini,
şi le aruncam după Dumnezeu:
Unde eşti, Părinte,
unde îmi e tinereţea şi vinul matur, unde îmi este maturitatea,
de ce strigă ceasurile,
ce strigă,
unde îmi e iubitul, şi de ce urlă luceafărul, înainte ca oamenii
să plece la lucru, la ora 5 dimineaţa,
din viaţa trecută,
poate doar am visat acele petale,
şi nu le las acum să se odihnească,

lebedele sunt moarte
demult...
e toamnă peste ele
e toamnă
şi noi de mult am murit.
pe jos sunt castanele care ne privesc, la ora şase, cu ochi mari,
de sub schit, castanele văd până în oraş, cu ochi căprui, aţintiţi.
iar orhideele îmi spuneau, de prin orienturi,
să las odată cerurile şi să nu le mai strig,

pe stradă treceau oamenii
care se treziseră la 5.30 şi începeau lucrul la 7 dimineaţa
de ce nu pot şi eu, soarta ţine spre mine
un cuţitaş
care nu pătrunde, de fapt, până spre trezirea cea mare şi straşnică
iar în plinătatea petalelor
e demult toamnă
da, îl cunosc pe Nea Tănase,
da, şi pe Gelu,
şi pe Mirela, o ştiu
ne privesc castanele şi frunzele care se leagănă

de ce sunt înmărmurită în ore şi de ce toate ceasurile din casă trec în sângele meu,
la ora 3 dimineaţa,
ziua bună începe cu o maşină leneşă, de care te loveşti, fără să vrei şi fără să vrea nimeni

apoi, numai petale, şi un basm care nu se mai sfârşeşte
în straşnica neiertare,

care ne cuprinde pe toţi.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec

petrecerea lumii, dragii mei,
se desfăşoară altundeva
decât unde credeţi voi, altundeva,
decât în lumea aceasta contextuală
care poate fi prinsă pe peliculă,
poate, în lumea umbrelor
de multe ori, mă întreb,
de ce oamenii se antrenează
printre ţinte nedefinite,
printre ploi acide, goi,
alteori, de ce nu au vocaţia veşniciei?
fericirea este iluzorie, dragii mei,
şi eu sunt de mână cu tinereţea mea
pictez bizoni albi şi magici
în grădina paradisului pierdut
care seamănă cu grotele de la Altamira,
sau păsări roz flamingo cu gâturi
ca felinare, roşii, luminoase,
printre gheizere sulfuroase
într-una din zile, am sădit
un răsad de tuberoze, vracii azteci,
după lăsarea întunericului
nu le mai furau mirosul,
într-alta, am scris o istorie a spiritului
cu înţelesuri adânci în fiinţe
şi în semnificaţiile fiinţei
eu intru în fiinţă, ori de câte ori vreau,
dar nu în cea desăvărşită
când iubesc, intru în iubire
dar nu în cea desăvârşită
şi nu mai mă văd din adâncuri
fiindcă am devenit umbră
şi am văzut în jurul meu doar umbre
eu, mijlocitoare, între umbrele de pe pământ
şi umbrele care nu mai sunt
eu- propria-mi umbră.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îţi mai aduci aminte, Doamnă?

Motto: "Îţi mai aduci aminte, Doamnă?
Era târziu şi era toamnă..."

Eram iubiţi şi eram tineri,
păsări de pradă în cupidonice trăiri,
zgomot şi furie
în patul cu petale reci de trandafiri,
lacrimi şi melancolie
în pagini reci şi galbene de amintiri,
cuvinte seci şi tulburi
rostite mecanic,
ca gheaţa din priviri,
eu n-am cerut să vin
şi n-am cerut să plec,
m-ai ademenit sălbatic,
m-ai ispitit senin,
scăldat în roua dimineţii,
trupuri dezgolite,
baie de lacrimi,
imagini estompate,
se scurg încet
amare anotimpuri,
mai am în sac himera,
hrana cea de zi cu zi,
şi-mi amintesc nostalgic,
era ca ieri, distinsă Doamnă,
sezon târziu,
era aşa o rece toamnă!

poezie de Ion Ţoanţă din "Templul Devenirii Noastre", (2014)
Adăugat de Lucia mandache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Care lucru pe lume este cel mai lung şi cel mai scurt, cel mai iute şi cel mai încet, cel ce se poate împărţi mai mult şi cel mai întins, fără care nimic nu se poate face, care înghite tot ce-i mic şi dă viaţă la tot ce-i mare?

Voltaire în Naivul, Capitolul XXI (Ghicitorile)
Adăugat de Eli Gîlcescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Symposion

în jurul tău,
adesea fără s-o ştii,
stau asemenea cavalerilor mesei rotunde
cuvinte întrupate în nevăzute trupuri.
adesea fără să-ţi imaginezi măcar
stau în jurul tău şi acelea pe care
n-ai dori vreodată să le vezi luând chip,
cuvinte precum dulăii abia, abia ţinuţi în lanţ.
desigur, să nu ne înşelăm,
cavalerii, masa rotundă şi dulăii şi lanţurile
nu-s plăsmuiri, ci fiinţe cât se poate de vii,
unele calde, altele crude –
noi însă, mai iute ori mai leneş,
păşim spre ele zi de zi.
ai auzit, poate ţi-am spus deja,
şi de culorile acelor cuvinte
rămase pe catifeaua auzului
cum se prind ciulini de aur în lâna mieilor,
cum ai pune în cupa cu vin gânduri şi nori –
cât de mult le iubesc pe acestea!
şi nimeni n-ar vrea să le uite.
ştii, când inima vrea să facă festin,
o bucurie a întâlnirilor
ca-n Banchetul marelui Aristocles,
trimit poezia să mai prindă din ele,
să le-aducă drept oaspeţi încă mai nobili
decât cavalerii mesei rotunde.
niciun festin nu-l poate uita pe vreunul afară
când inima vrea să se-mbete
de iubirea pe care moartea
n-o poate fura.

poezie de Alexandru Mărchidan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şofatul aproape că a ajuns a doua natură a mea. Am o pasiune enormă pentru maşini, iar acum a ajuns o necesitate. Plăcerea mea este să conduc maşini puternice, cum e cazul ML-ului, şi să merg cu ele încet. E un lucru extrem, extrem de plăcut, să mergi pe un cal, care poate alerga cu 250 pe oră, cu 60, 70, 90 km/h.

citat din Marcel Iureş
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

România e blestemată de Dumnezeu să fie veşnic nefericită pentru că are speranţe mai mari decât ar trebui. E ca o femeie frumoasă care vrea să fie cea mai frumoasă din lume şi nu poate, pentru că în jurul ei sunt multe femei şi mai frumoase şi nu poate să accepte.

citat din Stela Popescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intimă

Îţi mai aduci aminte, doamnă?
Era târziu şi era toamnă,
Şi frunzele se-nfioreau,
Şi tremurau în vântul serii
Ca nişte fluturi chinuiţi,
Ca nişte fluturi rătăciţi
Din ţările durerii.

Ţi-aduci aminte iar de seara
Şi-amurgu-acela violet,
Când toamna şi-acorda încet,
Pe frunza galbenă — chitara?
Pe lac, ce-n lună s-argintase,
Încet o lebădă trecea,
Şi pata-i albă se pierdea
În seara care se lăsase...

Şi-atunci, doar inimă şi vise,
Ne-am dus ca lebăda şi noi,
Călcând nisipul plin de foi
Sub ceaţa care-l umezise.
Aşa născut, în plină toamnă,
Amorul meu ce-nmugurea
Sub foi ce toamna-ngălbenea...
Îţi mai aduci aminte, doamnă?

poezie celebră de Cincinat Pavelescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeile au fost tratate până acum de bărbaţi ca nişte păsări rătăcite din drum, care au coborât din înalturi până la ei: ele treceau drept fiinţe mai delicate, mai vulnerabile, mai sălbatice, mai ciudate, mai fermecătoare, mai inimoase decât bărbaţii -, dar care trebuie închise în colivii pentru a nu-şi lua zborul.

Friedrich Nietzsche în Dincolo de bine şi de rău
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Acum însă, spune-mi, ce altceva mai eşti, în afară de astronom şef, elev al domnului profesor Manea, preferatul domnului director, matematician, proiectantul navei şi unul dintre constructorii ei?
Lucian: Chiar te interesează, sau de ce mă întrebi?
Lia: Din simplă curiozitate, dar dacă nu vrei să-mi spui, n-am să insist.
Lucian: Nu sunt decât matematician. Care ţi-e verdictul?
Lia: Matematician? Asta ştiam deja. Dar ce altceva?
Lucian: Matematician şi nimic altceva, cel puţin deocamdată, din câte ştiu. De ce ar trebui să mai fiu şi altceva? Nu înţeleg... Ce altceva ai vrea să mai fiu?
Lia: Nu ce-aş vrea eu să mai fii; ce altceva mai eşti în realitate?
Lucian: Nimic. Poate doar un Don Juan, nu-i aşa? Sau poate un Casanova?
Lia: Nu-i nevoie să-mi aminteşti de impresia pe care o am despre tine, nu crezi?!
Lucian: Şi ce se întâmplă dacă sunt numai matematician? Nu e oare de ajuns?
Lia: Ba da, poate e suficient. Credeam doar că ai mai fi şi altceva.
Lucian: Regret, altceva nu mai sunt, decât doar Enka Lucian, dacă-ţi convine.
Lia: Păi, tocmai asta nu-mi prea convine mie, că eşti chiar acel Enka Lucian a cărui faimă este de mult recunoscută în întreg Institutul şi nu se limitează doar la Institutul nostru, însă se pare că n-am ce face. N-am de ales; sunt nevoită să accept ideea că-mi vei fi coleg. Mă întreb numai la ce oare e nevoie de un matematician într-o misiune spaţială importantă?
Lucian: Nu se ştie niciodată. Poate că totuşi e nevoie şi de un matematician ca mine, oi fi şi eu bun la ceva, poate că vă voi fi de folos vreodată, mă mai pricep şi la multe alte mărunţişuri, nu doar la calcule matematice.
Lia: Mărunţişuri? Cine are nevoie de mărunţişuri?
Lucian: Într-adevăr, oare cine?! Oricum, în spaţiu, uneori e nevoie şi de matematică, printre altele.
Lia: Probabil...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peroane

gara se făcea din ce în ce mai mică
un obiect pus în faţa camerei de filmat depărtându-se

oamenii se mişcau mai încet / acele ceasului se mişcau mai încet

în spate oraşul se transforma într-o iluzie

de acolo de unde veneam eu / de sub cerul ca un arc electric

desprinderile păreau uşoare / dar nu era aşa

ştiam că trebuie să plec undeva

să-mi ascut durerea ca pe o bucată de creion

cu care am scris pe pereţii gării // limpezimea se pierde încetul cu încetul//

paşii pe asfaltul gros

până la eliminare doar câteva secunde / în timp ce trenul se apropie

atunci am simţit nebunia

calvarul

inima îmi devenea din ce în ce mai mică

odată cu trecerea în slow motion a timpului / camera de filmat care mă privea

le întorceam zâmbete false oamneilor care şi ei mă priveau

le cunoşteam bine soarta deşi ei nu ştiau

aveau să se întoarcă şi ei în oraşele lor pline de fabrici dezafectate

cu amintirea drumurilor care te leagă cu picioarele de pământ

ca un paratrăsnet prin care se scurge fluidul electric al zilei

//

apoi a venit noaptea şi dintr-odată nu am mai rămas decât eu şi trenul

în căldura sufocantă am întins braţele şi camera s-a oprit din filmat

m-am desprins/ am zâmbit morţii senin şi am plecat mai departe /
în visul meu în care oraşul era din ce în ce mai frumos şi strălucitor
în visul meu în care te sărutam pe gură şi eram vie / mă gândeam la o pasăre scăpată din cuşcă

o pasăre pe care o găseşti zbătându-se pe trotuar / te uiţi la ea şi inima ţi se strânge

simţi bătăile aripile ei pe şira spinării / acelaşi arc electric care se descarcă în tine /

şi din tine pleacă mai departe / nimeni nu ştie unde.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!