Încă o toamnă
&
depășești bariera sunetului
o undă îți penetrează oasele
cine mai poate să zboare astăzi în afară de păsări printre blocurile înalte și gri
un blocaj pe autostradă e suficient
să te aducă cu picioarele pe pământ
șirurile de mașini în care fiecare
se uită la jumătatea sa și câte o pasăre care se izbește de parbriz
e o toamnă întinsă ca o pânză de apă freatică
peste oraș
zbori și tu întins ca în visele acelea ciudate și frumoase
și vezi
micuțele trupuri în agonie
drumurile ca niște râuri roșii
satele în care au crescut bunicii noștri
în care au mâncat cea mai proaspătă pâine abia scoasă din cuptor
acum șirul de mașini pornește încet
și tu cobori în picaj
o frunză de toamnă desprinsă din cel mai înalt copac
aș vrea sa-ți povestesc mai multe
dar deja e târziu / păsările negre au făcut un zid de apărare în jurul meu
am ajuns o pradă și doar el mă mai poate salva.
poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre păsări
- poezii despre înălțime
- poezii despre superlative
- poezii despre zbor
- poezii despre visare
- poezii despre toamnă
- poezii despre sunet
- poezii despre sat
- poezii despre râuri
Citate similare
Afară e sfârșit de toamnă
Afară e sfârșit de toamnă,
Copacii sunt goi.
Pământul îmi pare ca o vamă
Prin care trec lucruri mai vechi și mai noi.
Afară e sfârșit de toamnă,
O frunză rătăcită bate în geam.
Și tu citești o frumoasă poveste
Despre o prințesă și un sultan.
Afară e sfârșit de toamnă,
Norii pe cer să adună.
Eu mă întreb cam ironic:
O să plouă sau o să fie furtună?
Afară e sfârșit de toamnă,
Dar soarele tot mai încălzește
Pe un copil care aleargă după a sa mamă,
Pe o floare care îi mai zâmbește.
poezie de Vladimir Potlog (13 noiembrie 2017)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre zâmbet
- poezii despre vamă
- poezii despre sfârșit
- poezii despre ploaie
- poezii despre nori
- poezii despre mamă
- poezii despre lectură
- poezii despre frunze
Epidemie
iar această încredere falsă pe care o avem în
zilele scurte de iarnă / ca o respirație simplă și vie
când suntem în cutia craniană a acestui oraș
care ne scuipă de pe trotuarele lui de parcă am fi
un ficat plin de alcool / o carne albă și moale
din care nu mai curge sânge/ doar inerție
în drumurile noastre înspre soare și înapoi
permutarea a avut loc/ un loc gol umplut
cu mașini și noi pe banchetele din spate
în visele noastre
marile corporații au dat faliment
orașul salivează rugina pielii mele
// rămânem în urma fricilor noastre
ca niște rozătoare care nu mai au ce să roadă//
.
totul se întâmplă într-o secundă în care nu știm să ne mai mințim
migrația noastră continuă înspre zonele de acces
în care suntem puri și lipsiți de voință
ca să putem merge mai departe
ne așezăm pe scaunele înalte de bar / lumea își contractă plămânii
mângâindu-ne cu brațele sale lungi / screen shot / acum
un pătrat pe ecran în care încăpem toți / o arhivă zip
care ne descarcă pe străzi în orice moment în care
părem că nu mai suntem vii - noi și o epidemie de frică ce urcă
pe coapsele orașului spre gurile noastre deschise
așteptând hrana.
poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre oraș, poezii despre timp, poezii despre frică, poezii despre încredere, poezii despre zile, poezii despre sânge sau poezii despre secunde
Desprindere de toamnă
A mai venit o toamnă-n viața mea
Și-a mai căzut o frunză peste mine
Mă simt mormânt, și parcă n-aș mai vrea
Să mai albesc în iarna care vine
Iar au plecat și berzele și cucii
Și m-au lăsat mai singur ca lumina
Prin codru nu mai mișună haiducii
Și-n beznă mi-a rămas pe veci retina.
Mă simt așa de frunză și de ram
Încât mă rup de mine și rămân
O frunză doar din cel care eram
Și-un ram din cea ce m-a ținut la sân.
poezie de Marius Robu din Carte de bucăți (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Spune-ți părerea!
Vezi și poezii despre lumină, poezii despre viață, poezii despre păduri, poezii despre iarnă, poezii despre haiducie, poezii despre crengi sau poezii despre alb
Ropes
&
zăpada ca o frânghie care își continuă
drumul până în momentul în care
întâlnește frica noastră la fel de albă.
purtăm în noi elicoptere care survolează orașul și câmpurile.
desenăm copii morți pe pereți/ pe drumurile orașului
ca și cum noi am fost niște copii morți cândva
și acum am înviat.
...................................................................................................
cine ne va mai mângâia,
cine ne va mai vindeca de bolile abstracte ale neștiinței
noastre,
cine ne va mai hrăni cu lumină și întuneric pentru perpetuarea speciei noastre.
.....................................................................................................
și atât rămâne
imaginea noastră în zăpadă la fel ca o hologramă din jurul unei găuri negre.
suntem atât de aproape de ea încât am încremenit
dar
așa am fost tot timpul - copii morți - noi și frica noastră împăturită
într-un sicriu mic, alb
care nici nu se mai observă.
poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre zăpadă, poezii despre moarte, poezii despre întuneric, poezii despre negru sau poezii despre medicină
Călătorul purta o haină de catifea cafenie, cu un guler înalt de pânză, negru vărgat, ridicat în jurul gâtului. Șuvițele de păr negru și des, care izbuteau să se strecoare pe dedesubtul feșelor sau printre bandajele aplicate cruciș, apăreau ici și colo, ca niște coarne ciudate, dându-i înfățișarea cea mai bizară pe care și-o poate închipui o minte omenească.
H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre înălțime, citate despre vestimentație, citate despre superlative, citate despre păr negru, citate despre păr sau citate despre negru
Înger, Îngerașul meu
Îmi caut Îngerașul,
care venea când îl chemam
la îndemnul bunicii...
Nu-l mai găsesc!
Nu vrea
sau nu mai poate să mai vină...
Poate nu vrea de mine să mai știe?!
Înger, Îngerașul meu...
Nu vineeee... Nu vine!
Am crescut și...
Îngeru' am pierdut...
Și roz nu mai e viața.
E luptă și e chin.
Cărarea ei nu-i așternută cu petale
Și nici bunica nu mai e...
încet să mă îndemne:
Înger, Îngerașul meu...
De ce-am crescut?!
Și mai ales de ce în inimă
cu lacăt greu nu l-am închis,
ca-n vreme de restriște
să îl slobod și să îl chem?
Înger, Îngerașul meu...
poezie de Maria Grosu
Adăugat de Nicoleta Ilade
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre îngeri, poezii despre vinovăție, poezii despre roz, poezii despre inimă sau poezii despre creștere
Intuneric
E lungă noaptea, dar eu nu știu
Inspectez acum fantasmele agățate în copaci
Pocnete surde și reci au vibrat în mine aorta
Un lung fior... E doar poezie
E seara care aduce liniștea necesară
Pentru mine și Ea,..., e liniștea care trebuie
Nu se poate, de ce apar mașini?
Nu există mașini, nu există blocuri
Nu există pietre, nu există nici bani
Există doar pomii și păsările nopții
Există doar spiritul verde al apei
Cu liane mieroase încolăcite de după gât
Eu știu, în această călătorie imaginară
Câte vietăți sunt acolo unde nu-mi imaginez
Fiecare copac e un uriaș pașnic
Fiecare vuiet e un strigăt ancestral
Am găsit cheia, dar nu am voie să o știu
Esența e în spatele tuturor lucrurilor
Cel mai albastru tril de privighetoare
Cei mai strălucitori ochi de bufniță veselă
Și acolo, în pustietatea imaginii
Eu sunt mult prea bătrân ca să mai visez
Eu am riduri groase de trei centimetri
Și o durere acută în zona pectorală
Zilele trec, dar eu nu trebuie să știu
Peste tot sunt doar spirale ruginite
Unele se desfac, altele alunecă-n pământ
Toate consignațiile au fost inundate de viermi
Și toate măturile de vrăjitoare au fost luate
La administrație. Aiurea!
Puterea nopții este mult mai mare...
poezie de Leonard Sandor
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre copaci, poezii despre noapte, poezii despre imaginație, poezii despre viermi, poezii despre verde sau poezii despre seară
Intersecții de vorbe
Nu sunt atât de romantică, moșule, tâmplă albă, vecinule,
care nu știi cum duc zi de zi scrisorile dimineața la poștă,
cât plângeam pentru ele,
de fapt,
nu am mai modelat de mult timp pe oale din lut,
roata putredă e încă acolo,
știți,
am învățat pe de rost cum se ajunge cu mâinile,
cum se răscolește brazda, cu degetele, și lut era destul
făcut din pământ și din apă și încă din tot felul de rămășițe vegetale adunate în timp,
roata mă chemase pe nume,
știa cine sunt,
că împrumutasem numele Elisabetei,
niște păsări frumoase mi-au spus
și iubitul meu așa să fi zis:
Lisabeth,
poate pe-o roată s-a făcut mai ales dreptatea Domnului,
bărbatul și femeia, crescând de copilași din mâinile Lui de foarte departe
zbenguindu-se
doi
șiragurilor de ani
crescând așa
până la adolescență,
De asta să îi spun eu femeii mele iubite,
probabil Dumnezeu nu ne lasă niciodată din mână,
și toți ne întoarcem la El
mai e un fapt,
așa cum astăzi am uitat să îmi scot roata și luturile
se făcuse târziu,
așa
mi-am și spus,
privind pe femeia aceea tare iubită,
ea nu mai crede în Dumnezeu ci Îl caută departe, în Mantre, ori pe frunte de munte ea se clatină,
poate Dumnezeu nu există, își zice,
peste ea se deschide răul ca o ușă care nu se mai închide,
ori ce pasăre verde se lovește pe pomi,
ce să îi zic,
eu, bărbatul care întotdeauna i-am ghicit pașii/ picioarele/
ce să îi mai spun,
că totul e o mare iluzie, că e un mare lut, ce să-i spun?
Un câmp foarte moale
și
peste el
albăstrele
sunt mici și dulci le-ai pune pe limbă
să vezi cine le-a făcut, din dragoste/ din apă dulce/ și sare
punându-le cu gingășie acolo unde trebuie
ca să crească,
să vezi
unde e izvorul care le-a hrănit, și din care mi-am umplut cofele acelea, demult,
apa era foarte rece și era sigur iarnă,
ochii mei nu mai văd decât albăstrelele,
leagăn peste ele
albăstrelele se leagănă boarea le mângâie,
atâtea albăstrele, fosta mea dragoste, care te-ai dus, și te-ai dus,
apa
e acolo, turnată pe ele dinspre tot felul de nori drăguțași;
O să mă hrănesc cu mere din coșul acela și cu puțină pâine
până vii tu
m-a învățat o bătrână că merele cu pâine sunt hrană bună când ești supărat
până vii tu
oamenii au secrete, în petale de flori care se ating unele pe altele, pe hârtie
din care se fac multe cărți
din care se fac pomii
stelele
noaptea
din care se face marea și spuma de mare
în ele;
poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre iubire, poezii despre mere, poezii despre femei, poezii despre apă, poezii despre albăstrele, poezii despre femei și bărbați, Ne poți propune o poezie de dragoste? sau Ai o scrisoare de dragoste frumoasă?
La plimbare
Toți aricii stau ghem în jurul tău și așteaptă
să croșetezi pădurea din ei
un loc
întins
în care lupilor le cresc
din urlet crengi
și încolțesc păsări din luminișul plin de capcane.
Trupul meu se zbate în mașina de scris trupuri.
Din pâine se aud
pași. Încă ne mai colindă lustra neștearsă.
În urma ta e toamnă. Cad foi și cărți și ziare
și cosași
iar bucuria-i mare când de la geam îi lași
sărind în foșnet de hârtie
să plece la plimbare...
poezie de Alin Ghiorghieș
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre pâine, poezii despre plimbare, poezii despre mașina de scris, poezii despre lupi, poezii despre jurnalism sau poezii despre hârtie
Sunt note și bemoli
= în solfegii =
Cu tine am zăcut, noaptea trecută, sub flori
fiori mult prea roșii
și
feciori
erau stelele, deasupra; stelele păzesc, iar noi le iubeam mult;
sunt - peste tot - triluri nevăzute de nimeni;
și neînțelese;
Iar noaptea era clară și frumoasă, ca petalele care ne acopereau
și cum mai cântau solfegii pe pielea ta
nota sol, apoi balamucul simfoniei care cădea peste noi,
poc. ni se spărgeau
sunetele
pe la urechi
!!! asurzeau semafoarele și porumbeii
De ce nu porți ochelari, altfel, nu o să vezi toate mașinile care curg pe străzile crengilor lumii...
ochii tăi de cafea creșteau de undeva dintre luminișuri și dintre basme
înmugurea, acolo, femeia, între flori. era fericită.
unde, sub pături de flori, lămâița femeii, era floarea ei,
violetele înflorite doar pentru petalele albe, de la intrarea în bloc,
s-a-f-a-c-u-t-d-i-m-i-n-e-a-ț-ă-d-e-m-u-l-t
un poștaș prea năuc uită să îmi lase factura pentru electricitate și timbrele cu păsări ucise, de la iubit,
și
florile de câmp, timbrele cu apa Borsec, care zemuiesc, de prea multă sodoare lăsată,
dar, poate, sunt multe feciorițe la dreapta Tatălui, și multe erori.
Pe stradă trecea o mașină, pe la ora 5 dimineața,
mă uitam ca un tont,
la zebra cu galben și negru
! multe castane pe jos...
florile copacilor erau moarte demult, era toamnă,
acum rămăseseră doar castanele, care mă priveau cu ochi mari, pătate și rozacee;
De ce să fie nevoie de mașini și de pisici negre?
culoare neagră, în lume,
de ce să fie nevoie de ea?
de ce mor oamenii, călcați de mașini și de troleibuze
de ce nu se păzesc, oamenii și câinii stradali, și unde sunt îngerii, oare, cu părul de aur?
fântâni,
dădeau apa pe dinafară.
și luceafărul îmi părea o fecioară, sau, poate, un ulcior cu apă, purtat de un bărbat, pe căpătâi
probabil ghinionul o să mă urmărească și o să mă omoare
înainte de vreme;
Îmi luam figurinele, toți soldații de plumb și păpușile galbene din mâini,
și le aruncam după Dumnezeu:
Unde ești, Părinte,
unde îmi e tinerețea și vinul matur, unde îmi este maturitatea,
de ce strigă ceasurile,
ce strigă,
unde îmi e iubitul, și de ce urlă luceafărul, înainte ca oamenii
să plece la lucru, la ora 5 dimineața,
din viața trecută,
poate doar am visat acele petale,
și nu le las acum să se odihnească,
lebedele sunt moarte
demult...
e toamnă peste ele
e toamnă
și noi de mult am murit.
pe jos sunt castanele care ne privesc, la ora șase, cu ochi mari,
de sub schit, castanele văd până în oraș, cu ochi căprui, ațintiți.
iar orhideele îmi spuneau, de prin orienturi,
să las odată cerurile și să nu le mai strig,
pe stradă treceau oamenii
care se treziseră la 5.30 și începeau lucrul la 7 dimineața
de ce nu pot și eu, soarta ține spre mine
un cuțitaș
care nu pătrunde, de fapt, până spre trezirea cea mare și strașnică
iar în plinătatea petalelor
e demult toamnă
da, îl cunosc pe Nea Tănase,
da, și pe Gelu,
și pe Mirela, o știu
ne privesc castanele și frunzele care se leagănă
de ce sunt înmărmurită în ore și de ce toate ceasurile din casă trec în sângele meu,
la ora 3 dimineața,
ziua bună începe cu o mașină leneșă, de care te lovești, fără să vrei și fără să vrea nimeni
apoi, numai petale, și un basm care nu se mai sfârșește
în strașnica neiertare,
care ne cuprinde pe toți.
poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre flori, poezii despre ore, poezii despre maturitate sau poezii despre galben
Cântec
petrecerea lumii, dragii mei,
se desfășoară altundeva
decât unde credeți voi, altundeva,
decât în lumea aceasta contextuală
care poate fi prinsă pe peliculă,
poate, în lumea umbrelor
de multe ori, mă întreb,
de ce oamenii se antrenează
printre ținte nedefinite,
printre ploi acide, goi,
alteori, de ce nu au vocația veșniciei?
fericirea este iluzorie, dragii mei,
și eu sunt de mână cu tinerețea mea
pictez bizoni albi și magici
în grădina paradisului pierdut
care seamănă cu grotele de la Altamira,
sau păsări roz flamingo cu gâturi
ca felinare, roșii, luminoase,
printre gheizere sulfuroase
într-una din zile, am sădit
un răsad de tuberoze, vracii azteci,
după lăsarea întunericului
nu le mai furau mirosul,
într-alta, am scris o istorie a spiritului
cu înțelesuri adânci în ființe
și în semnificațiile ființei
eu intru în ființă, ori de câte ori vreau,
dar nu în cea desăvărșită
când iubesc, intru în iubire
dar nu în cea desăvârșită
și nu mai mă văd din adâncuri
fiindcă am devenit umbră
și am văzut în jurul meu doar umbre
eu, mijlocitoare, între umbrele de pe pământ
și umbrele care nu mai sunt
eu- propria-mi umbră.
poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre tuberoze, poezii despre tinerețe, poezii despre roșu sau poezii despre rai
Îți mai aduci aminte, Doamnă?
Motto: "Îți mai aduci aminte, Doamnă?
Era târziu și era toamnă..."
Eram iubiți și eram tineri,
păsări de pradă în cupidonice trăiri,
zgomot și furie
în patul cu petale reci de trandafiri,
lacrimi și melancolie
în pagini reci și galbene de amintiri,
cuvinte seci și tulburi
rostite mecanic,
ca gheața din priviri,
eu n-am cerut să vin
și n-am cerut să plec,
m-ai ademenit sălbatic,
m-ai ispitit senin,
scăldat în roua dimineții,
trupuri dezgolite,
baie de lacrimi,
imagini estompate,
se scurg încet
amare anotimpuri,
mai am în sac himera,
hrana cea de zi cu zi,
și-mi amintesc nostalgic,
era ca ieri, distinsă Doamnă,
sezon târziu,
era așa o rece toamnă!
poezie de Ion Țoanță din "Templul Devenirii Noastre", (2014)
Adăugat de Lucia mandache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre trecut, poezii despre trandafiri, poezii despre rouă, poezii despre melancolie sau poezii despre imagine
Care lucru pe lume este cel mai lung și cel mai scurt, cel mai iute și cel mai încet, cel ce se poate împărți mai mult și cel mai întins, fără care nimic nu se poate face, care înghite tot ce-i mic și dă viață la tot ce-i mare?
Voltaire în Naivul, Capitolul XXI (Ghicitorile)
Adăugat de Eli Gîlcescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre viață sau citate de Voltaire despre viață
Symposion
în jurul tău,
adesea fără s-o știi,
stau asemenea cavalerilor mesei rotunde
cuvinte întrupate în nevăzute trupuri.
adesea fără să-ți imaginezi măcar
stau în jurul tău și acelea pe care
n-ai dori vreodată să le vezi luând chip,
cuvinte precum dulăii abia, abia ținuți în lanț.
desigur, să nu ne înșelăm,
cavalerii, masa rotundă și dulăii și lanțurile
nu-s plăsmuiri, ci ființe cât se poate de vii,
unele calde, altele crude
noi însă, mai iute ori mai leneș,
pășim spre ele zi de zi.
ai auzit, poate ți-am spus deja,
și de culorile acelor cuvinte
rămase pe catifeaua auzului
cum se prind ciulini de aur în lâna mieilor,
cum ai pune în cupa cu vin gânduri și nori
cât de mult le iubesc pe acestea!
și nimeni n-ar vrea să le uite.
știi, când inima vrea să facă festin,
o bucurie a întâlnirilor
ca-n Banchetul marelui Aristocles,
trimit poezia să mai prindă din ele,
să le-aducă drept oaspeți încă mai nobili
decât cavalerii mesei rotunde.
niciun festin nu-l poate uita pe vreunul afară
când inima vrea să se-mbete
de iubirea pe care moartea
n-o poate fura.
poezie de Alexandru Mărchidan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre poezie, poezii despre oi, poezii despre lână sau poezii despre lene
Șofatul aproape că a ajuns a doua natură a mea. Am o pasiune enormă pentru mașini, iar acum a ajuns o necesitate. Plăcerea mea este să conduc mașini puternice, cum e cazul ML-ului, și să merg cu ele încet. E un lucru extrem, extrem de plăcut, să mergi pe un cal, care poate alerga cu 250 pe oră, cu 60, 70, 90 km/h.
citat din Marcel Iureș
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre timp, citate despre plăcere, citate despre ore, citate despre natură sau citate despre cai
România e blestemată de Dumnezeu să fie veșnic nefericită pentru că are speranțe mai mari decât ar trebui. E ca o femeie frumoasă care vrea să fie cea mai frumoasă din lume și nu poate, pentru că în jurul ei sunt multe femei și mai frumoase și nu poate să accepte.
citat din Stela Popescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre frumusețe, citate despre femei, citate despre religie, citate despre nefericire, citate despre femei frumoase, citate despre România sau citate despre Dumnezeu
Intimă
Îți mai aduci aminte, doamnă?
Era târziu și era toamnă,
Și frunzele se-nfioreau,
Și tremurau în vântul serii
Ca niște fluturi chinuiți,
Ca niște fluturi rătăciți
Din țările durerii.
Ți-aduci aminte iar de seara
Și-amurgu-acela violet,
Când toamna și-acorda încet,
Pe frunza galbenă chitara?
Pe lac, ce-n lună s-argintase,
Încet o lebădă trecea,
Și pata-i albă se pierdea
În seara care se lăsase...
Și-atunci, doar inimă și vise,
Ne-am dus ca lebăda și noi,
Călcând nisipul plin de foi
Sub ceața care-l umezise.
Așa născut, în plină toamnă,
Amorul meu ce-nmugurea
Sub foi ce toamna-ngălbenea...
Îți mai aduci aminte, doamnă?
poezie celebră de Cincinat Pavelescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre lebede, poezii despre țări, poezii despre vânt sau poezii despre nisip
Femeile au fost tratate până acum de bărbați ca niște păsări rătăcite din drum, care au coborât din înalturi până la ei: ele treceau drept ființe mai delicate, mai vulnerabile, mai sălbatice, mai ciudate, mai fermecătoare, mai inimoase decât bărbații -, dar care trebuie închise în colivii pentru a nu-și lua zborul.
Friedrich Nietzsche în Dincolo de bine și de rău
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre bărbați, citate de Friedrich Nietzsche despre bărbați, citate despre femei și bărbați, citate de Friedrich Nietzsche despre femei și bărbați, citate despre zbor, citate despre păsări, citate de Friedrich Nietzsche despre femei sau citate despre delicatețe
Lia: Acum însă, spune-mi, ce altceva mai ești, în afară de astronom șef, elev al domnului profesor Manea, preferatul domnului director, matematician, proiectantul navei și unul dintre constructorii ei?
Lucian: Chiar te interesează, sau de ce mă întrebi?
Lia: Din simplă curiozitate, dar dacă nu vrei să-mi spui, n-am să insist.
Lucian: Nu sunt decât matematician. Care ți-e verdictul?
Lia: Matematician? Asta știam deja. Dar ce altceva?
Lucian: Matematician și nimic altceva, cel puțin deocamdată, din câte știu. De ce ar trebui să mai fiu și altceva? Nu înțeleg... Ce altceva ai vrea să mai fiu?
Lia: Nu ce-aș vrea eu să mai fii; ce altceva mai ești în realitate?
Lucian: Nimic. Poate doar un Don Juan, nu-i așa? Sau poate un Casanova?
Lia: Nu-i nevoie să-mi amintești de impresia pe care o am despre tine, nu crezi?!
Lucian: Și ce se întâmplă dacă sunt numai matematician? Nu e oare de ajuns?
Lia: Ba da, poate e suficient. Credeam doar că ai mai fi și altceva.
Lucian: Regret, altceva nu mai sunt, decât doar Enka Lucian, dacă-ți convine.
Lia: Păi, tocmai asta nu-mi prea convine mie, că ești chiar acel Enka Lucian a cărui faimă este de mult recunoscută în întreg Institutul și nu se limitează doar la Institutul nostru, însă se pare că n-am ce face. N-am de ales; sunt nevoită să accept ideea că-mi vei fi coleg. Mă întreb numai la ce oare e nevoie de un matematician într-o misiune spațială importantă?
Lucian: Nu se știe niciodată. Poate că totuși e nevoie și de un matematician ca mine, oi fi și eu bun la ceva, poate că vă voi fi de folos vreodată, mă mai pricep și la multe alte mărunțișuri, nu doar la calcule matematice.
Lia: Mărunțișuri? Cine are nevoie de mărunțișuri?
Lucian: Într-adevăr, oare cine?! Oricum, în spațiu, uneori e nevoie și de matematică, printre altele.
Lia: Probabil...
replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre matematică, citate despre șefi, citate despre realitate, citate despre profesori, citate despre limite, citate despre elevi, citate despre educație, citate despre construcții sau citate despre celebritate
Peroane
gara se făcea din ce în ce mai mică
un obiect pus în fața camerei de filmat depărtându-se
oamenii se mișcau mai încet / acele ceasului se mișcau mai încet
în spate orașul se transforma într-o iluzie
de acolo de unde veneam eu / de sub cerul ca un arc electric
desprinderile păreau ușoare / dar nu era așa
știam că trebuie să plec undeva
să-mi ascut durerea ca pe o bucată de creion
cu care am scris pe pereții gării // limpezimea se pierde încetul cu încetul//
pașii pe asfaltul gros
până la eliminare doar câteva secunde / în timp ce trenul se apropie
atunci am simțit nebunia
calvarul
inima îmi devenea din ce în ce mai mică
odată cu trecerea în slow motion a timpului / camera de filmat care mă privea
le întorceam zâmbete false oamneilor care și ei mă priveau
le cunoșteam bine soarta deși ei nu știau
aveau să se întoarcă și ei în orașele lor pline de fabrici dezafectate
cu amintirea drumurilor care te leagă cu picioarele de pământ
ca un paratrăsnet prin care se scurge fluidul electric al zilei
//
apoi a venit noaptea și dintr-odată nu am mai rămas decât eu și trenul
în căldura sufocantă am întins brațele și camera s-a oprit din filmat
m-am desprins/ am zâmbit morții senin și am plecat mai departe /
în visul meu în care orașul era din ce în ce mai frumos și strălucitor
în visul meu în care te sărutam pe gură și eram vie / mă gândeam la o pasăre scăpată din cușcă
o pasăre pe care o găsești zbătându-se pe trotuar / te uiți la ea și inima ți se strânge
simți bătăile aripile ei pe șira spinării / același arc electric care se descarcă în tine /
și din tine pleacă mai departe / nimeni nu știe unde.
poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre gări, poezii despre trenuri sau poezii despre picioare