#

ai scris o mulţime de poeme pentru sacha
şi niciunul n-a fost despre sacha.
toate au fost despre cum trebuie să fie

distrugerea slăbiciunilor,
atingerea valvelor inimii, pentru ca aceasta
sa nu se oprească.
înghiţirea comprimatelor cu eliberare prelungită ca şi
mâine să fie o zi frumoasă.

ai scris cu un creion mecanic prin care
la fiecare apăsare ai mai crescut cu
un milimetru,

la fiecare apăsare,
ai absorbit cu tifon
sângele,

care a curs prin venele oraşului,
acest cadavru ce nu apucă
niciodată să se răcească.

la fiecare apăsare,
ai acoperit,

şi sângele tău,
şi sângele lui sacha.

dar oraşul nu ştie nimic despre toate astea.
va rămâne la fel, cu toate luminile lui străvezii, aşteptându-ne,
exact ca un animal însetat de sânge.

un animal care o să treacă în viteză pe o autostradă din care
ştie de la început că nimic
nu va mai ieşi viu.

iar tu o să fii mereu acolo
pe partea cealaltă, cu valvele inimii deschise,
ca o ambulanţă care-şi deschide brusc uşile.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ce fel roşim adesea când suntem trişti. Se întâmplă adesea să nu pălim când suntem trişti, ci dimpotrivă, să ne înroşim. Faptul acesta trebuie atribuit celorlalte pasiuni care se asociază cu tristeţea, cum sunt iubirea sau dorinţa, iar uneori şi ura. Căci aceste pasiuni, încălzind sau agitând sângele, care vine din ficat, din intestine şi din alte părţi interne, împing sângele spre inimă şi de acolo, prin artera cea mare, spre venele feţei, fără ca tristeţea, care strânge din toate părţile orificiile inimii, să poată împiedica aceasta. Dar, chiar dacă este moderată, tristeţea împiedică lesne sângele ajuns în venele feţei să coboare spre inimă, în timp ce iubirea, dorinţa sau ura împing spre faţă alt sânge din părţile interioare. Iată, pentru ce acest sânge, fiind oprit în jurul feţei o face roşie, deoarece culoarea sângelui este cu atât mai vizibilă cu cât el curge mai puţin repede, precum şi fiindcă astfel se poate aduna în venele feţei mai mult ca atunci când orificiile inimii sunt mai deschise, lucru care se întâmplă mai ales când ne este ruşine, aceasta fiind compusă din iubire de sine şi dintr-o dorinţă puternică de a evita dezonoarea, ceea ce face ca sângele din părţile interne să vine spre inimă, iar apoi prin artere spre faţă.

citat celebru din Descartes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mereu te-am făcut să crezi că eşti altul

şi te-am înlocuit pe tine cu tine
pe cel ce îl ştiam
cu cel ce îl visam
aveam un fel de teamă
să nu pierd ţărâna de care mă legasem
şi când nu puteam să îmi stăpânesc verticalitatea
plecam
acolo unde a început totul
la marginea lumii

ştiu ce vei spune
că povestea noastră e îngrămădită într-un trecut banal
că tu ai fost cum ai fost
pentru că nu am însemnat nimic
şi că ai dormit în fiecare noapte visându-ţi femeile
dar eu ştiu că nu e aşa

mereu am inventat oameni care m-au iubit
să mă poţi crede măcar o secundă
mereu am pozat zâmbete largi
cât să îţi imaginezi distanţa
dintre noi
cum se întâmplă şi acum
când îmi laşi un răspuns rece
şi aştepţi să scriu un poem
despre tine

mmm
despre tine am scris mii de poeme
pentru că îţi ştiu fiecare neajuns
al inimii

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sângele re

când am scris despre sângele re
vărsat în războaie de apă
rare
au fost monumentele-n care şi ea
calota de bronz a planetei să nu se topea
scă – eu să nu
mai aud despre jertfa de bine să fi
e sângele comun mai de preţ ca rubinele –
clare
îmi sunt acum puterile noastre
căţărate pe ziduri de apă, de a...

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imnul şarpelui

Şarpele în grădină
Dacă n-a fost Dumnezeu
Atunci a fost zborul
Şi energia din sângele lui Adam.

Sângele din trupul lui Adam
Care s-a strecurat în Eva
Era elementul nemuritor
Despre care Adam a jurat c-a fost iubire.

Sângele din trupul Evei
Care i s-a scurs din pântec –
Înnodat pe cruce
Nu avea nume.

Nimic altceva nu s-a întâmplat.
Din iubirea care nu poate muri
Se revarsă milioane de chipuri
Şi epiderma agoniei

Pentru a atârna... o coajă goală.
Suferinţa încă
Nu întunecă grădina,
Nici cântecul şarpelui.

poezie de Ted Hughes din Cioara. Din viaţa şi cântecele ciorii, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atâţia ani

atâţia ani făcuţi din dorinţe care mai de care
mai incontrolabile la fel ca lunile pustii pe care le-ai
admirat pe fereastra fumurie

dorindu-ţi să fii acolo

atât de departe încât sângele tău să se prefacă în praf
atât de aproape de tine încât să nu mai poţi respira

liniştea e până la urma cel mai apropiat aliat al tău
vezi soarele înghiţind pământul
ca un monstru din basme

dar toate astea sunt un balast pentru a spune că

tu şi sângele şi respiraţia ta

sunt absolut întâmplătoare

acum o ţigară pe jumătate stinsă într-un pahar de whisky

ai nevoie de contrabalans
de trupul toamnei ca o eşarfă să te învăluie
de o luptă pe care să o duci încontinuu

acolo pe lună nu exista a e r nu exista nici greutatea aceasta imensă de pe pământ

rămân acolo imaginându-mi cum ar fi

un zbor de pasăre neagră stârnind praful/ imaginându-mi un alt vis în care să cad

atâţia ani în care roboţii au biruit şi ne-am trezit cu inimile pline de silicon

sau orice alt material care rezistă la rupere.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

The blue girl

/ ai visat îngeri
moartea era acolo sus
tu erai
acolo sus cu ei în braţe /

frunze negre printre fulgi albi
doruri care se amortizează încet

as vrea să plec într-un vagon
unde să cânte o singură vioară
albastră / un cântec despre iarnă

despre cum geamurile îmi menţin cu forţa
respiraţia înăuntru

afară e o iarnă cumplită
iar dorul creşte / cerşeşte eliberare
ca un deţinut despe care nu ştiu nimic

dar care stă singur in celula lui
şi ceva mă doare sigur

mă doare până la singurele oase pe care le mai am
până la tot sângele care se împrăştie pe podeaua vagonului

rămâi aici / rămâi în tăcere/ în frig/ în boala noastră
autistă / care ne-a prefăcut în doi fumători de vise

iar fumul se desparte de noi
odată cu aburii locomotivei

ce continuă să şerpuiască printre creste / fii tu inima mea/ albul muntelui care nu se sfârşeşte

/ fii tu boala care îmi acoperă inima cu frunze negre
rămase după o explozie nucleară / fii tu cenuşa care să acopere toată
zăpada/ eu sunt deţinutul închis în celulă
nu cunosc moartea / nu cunosc viaţa/

cunosc gratiile prin care văd trenurile mărşăluind
şi care nu se mai opresc/ nu se opresc niciodată pentru că

am visat îngeri
moartea era acolo sus
eu eram
acolo sus cu ei în braţe.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

No happy-end stories

Oamenii nu pierd nimic
Niciodată
Nici măcar atunci când se gândesc
La toate lucrurile pe care nu le-au spus
Şi nu le-au făcut.
No happy-end stories ar trebui să fie scris
Pe cartea aceea pe care o ţii sub pe pernă
Şi pe care o deschizi într-o noapte ploioasă de primăvară.

Tu eşti realitatea care îmi frânge fiecare os al minţii.

Realitatea tangibilă, plină de sens.

Nu cred în minuni.

Poate pentru că într-o viaţă
Nu înfloreşti destul cât să îţi permiţi să-ţi amâni fericirea
Până la acel mâine improbabil.

Tot ceea ce trăim se plăteşte în rate
Până în ziua în care nu-ţi mai permiţi
Şi-ncepi să scrii fiecare vers despre învierea de fiecare zi.

poezie de Nataşa Roman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astăzi, mărturisesc cu mai multă uşurinţă că nu ştiu adevărul despre o mulţime de lucruri, dar mai ales că nu este important pentru mine să am o părere despre toate. Că fiecare nuanţă a adevărului, fiecare reflexie pe care o pot percepe cu mintea sau cu sufletul este un adevăr în sine, nu un fir care trebuie neapărat brodat în amăgitoarea ţesătură a cunoaşterii.

Silvia Velea în Memoriile păsării Phoenix (2020)
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

am făcut şi pentru tine ceva
şi pentru tine
un mic gest
cu palma
cu degetele
cu batista
cu stiloul
am creionat apropieri
am donat sângele meu de poet
am scris pentru tine
fiecare idee
ţi-am dăruit-o
m-am bucurat să iei un pic
din puţinul dumnezeiesc
am mângâiat distanţele
să nu mai doară
şi am scris despre tine frumos
chiar dacă eu nu m-am ales
decât cu singurătatea asta
despre care
Garcia Marquez
ar scrie încă un roman
de nobel

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Pe acolo pe unde zboară ea, în înălţimea Cerului...
nu sunt linii marcate...
Şi uneori îşi pierde cărarea.
Se ghidează salbatec
dupa liniile de zbor ale păsărilor... după focul stelelor... după florile anotimpurilor...
Şi îşi întreabă inima cu teamă şi cu mirare...
"Sângele tău n-are vreo ştire despre nevăzutul drum...?"
Simte că la capăt de drum neştiut, dar pe urme de calda Lumina... e Acasă
Străinul nestrăin o cheamă, mergând pe cale, înaintea-i...

Vântul o ridică şi marea înspumată geme...
Însă pe toate le lasă în urmă fără şovăială,
pentru a urma această putere rătăcitoare...
Căci străinul o cheamă, îl aude cum merge pe cale... înaintea-i,
spre Acasă...

Ea ştie. Numele lui a fost chemat sub cerul fiecărei dimineţi... în rugi fierbinţi...
Acum mugurele înfloreşte
doreşte Soare şi rouă...
iar floarea deschisă strigă spre lumina care o eliberează...

Sfarmă lanţurile, inima mea, şi zboară...

Doamne, pictează o icoană după viaţa mea... cu toate dorurile... cu toate drumurile... cu toate zborurile... cu fiecare vis... cu fiecare suspin... şi scald-o în lacrimi mântuitoare...
O icoană izbucnind din sufletul meu...
în care Tu ţi-ai aşezat
focul şi iubirea...
Adevărul... Iubirea şi pacea.

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Perfecte

Mă voi lăsa de scris despre muieri,
Că-s acuzat că-i tema predilectă
A unei opere ce-ar fi perfectă,
De-ar fi şi despre pomii fructiferi,

Despre albine, despre cai de rasă,
Despre pământ şi despre univers;
Voi scrie despre stat şi despre mers,
Iar despre ţară, cât e de frumoasă...

Voi scrie despre ape, despre munţi
Şi despre holde strânse în grânare,
Voi face peste ape curgătoare,
Din versuri, sumedenie de punţi,

Pe care voi dori trecut să fiu,
Ca recompensă pentru fiecare
Poem compus pe teme novatoare,
La cele despre care nu mai scriu

Şi care învechitu-s-au ca vinul,
Tot aşteptând un gol să-şi facă plinul.

poezie de Marius Robu din Luceafărul de dimineaţă (27 mai 2015)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşi nu a fost născut vreodată, personajul mistic, fiul lui Dumnezeu, care a fost IIsus, a murit pentru că odată ce ai descoperit Adevărul, el va ucide toate minţile acestui pământ, şi atunci fiecare minte în parte, va face tot ce poate pentru a ucide Adevărul. Iar Mahamaya este tărâmul minţii, nu e împărăţia lui IIsus din lumea cealaltă, din viaţa veşnică fără formă, din şi despre care vorbesc toţi marii Realizaţi.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşadar vorbeşti despre reîncarnare, alte lumi, evoluţie accelerată, despre Dumnezeu, etc. etc., Dar de unde ştii toate astea? De la minte, nu-i aşa? Păi cum de mintea ta ştie toate astea, lucruri atât de măreţe pentru ego, dar nu ştie câte gaze ai tras în somnul de azi-noapte?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici un alt om nu ştie nimic despre dragostea altuia. Este întotdeauna un alt miracol sau un alt blestem - şi fiecare om este destinat să şi-l poarte singur, fără putinţă de evadare, fără nădejdea unei destăinuiri care să comunice cu adevărat substanţa. Zadarnice sunt toate confesiunile în dragoste; chiar dacă e mărturisită, rămâne neînţeleasă celuilalt, fiecare o traduce prin experienţa lui, şi deci nimeni nu o poate judeca.

Mircea Eliade în Întoarcerea din rai (1934)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îi văd sângele pe flori de trandafir

Îi văd sângele cum pe flori de trandafir se-aşterne,
Văd în stele gloria ochilor lui însufleţind eterul,
Trupul îi străluceşte-n mijlocul ninsorilor eterne,
Lacrimile lui sunt ploile cu care ne binecuvântează cerul.

Îi văd faţa-n fiecare floare;
Cântecul fiecărei păsări şi tunetul, pătrunzător nespus,
Sunt vocea lui – desprinse din magma tare,
Pietrele-s cuvintele pe care el le-a spus.

Toate drumurile-s de paşii lui bătute, mii,
Bătaia inimii lui învălurează marea veac după veac,
Coroana lui de spini e-împletită din toţi spinii lumii,
Iar crucea lui e fiece copac.

* Joseph Plunkett a fost un înfocat naţionalist patriot irlandez, condamnat la moarte în iunie 1916 şi executat prin împuşcare. Cu şapte ore înainte de execuţie s-a căsătorit cu iubita lui, Grace Gifford. După această întâmplare, Grace nu s-a mai recăsătorit. niciodată.

Geraldine Plunkett, sora lui Joseph, i-a publicat după moarte poeziile.
Staţia de cale ferată din Waterford îi poartă numele.

poezie de Joseph Plunkett,1887-1916, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se vorbeşte mult de teatru, dar cine n-a făcut parte din el, nu-şi poate închipui cu adevărat ce e scena. E de necrezut: oamenii aceştia nu se cunosc deloc pe ei înşişi, îşi fac meseria fără să reflecteze asupra ei, însă au pretenţii nemăsurate. Nu numai că fiecare vrea să fie cel dintâi, dar vrea să fie şi unicul; fiecare i-ar înlătura bucuros pe toţi ceilalţi şi nu-şi dă seama că nu ajunge la ceva decât împreună cu ceilalţi; fiecare se crede grozav de original, dar când îl scoţi din rutină, e incapabil să se descurce; în acelaşi timp e într-o agitaţie perpetuă în căutarea noutăţii. Şi cu câtă îndârjire se sapă unul pe altul! Numai din cel mai meschin amor propriu şi din mărunte interese personale se leagă între ei. Despre un sprijin reciproc nici nu poate fi vorba; o veşnică neîncredere este întreţinută prin răutăţi săvârşite pe ascuns şi prin bârfeli; pentru ei, cine nu e desfrânat e prost. Fiecare are pretenţia să i se dea o atenţie fără margini şi e sensibil la cea mai neînsemnată critică. Fiecare ştie toate mai bine decât oricare altul. Dar atunci, te întrebi, de ce le fac pe toate pe dos? Mereu lipsiţi de mijloace şi mereu fără încredere, parcă de nimic nu se tem mai mult decât de ce e raţional şi de bun-gust şi la nimic nu ţin mai mult, decât la dreptul suveran al bunului plac.

Goethe în Idealul plenitudinii umane
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plantele pe care le vezi au puterea să crească, un bob de grâu, puterea de a răsări, o floare, de a se deschide la vederea Creatorului. Şi totuşi, de cele mai multe ori, sunt plante mici şi flori care nu-ţi sar în ochi, dar, cu toate acestea, înfloresc către cer fără nicio teamă. Au curajul de a trăi, de a muri, de a ieşi din starea de apăsare, de fiecare dată când terenurile pietroase le împiedică creşterea. Şi omul ar trebui să aibă aceeaşi tărie de cuget.

Romano Battaglia în O inima curată
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezie despre "Nimic",

"La început a fost Cuvântul";
Dar Cuvântul de unde s-a luat?
Se spune că pământul
Dintr-o explozie ar fi apărut;
Şi, înainte de explozie,
Ce a explodat?

Sau poate... Totul a apărut din Nimic,
Dar Nimicul – ce mai e?
De unde vine acest "Nimic":
Dintr-un alt Nimic,
Sau din ceva mai mic?
Sau, poate, mai mare?
( Nu mi-ar fi de mirare!)

Ce este Nimicul?
Este "nimic" sau "gol"?
Şi dacă e "gol" –
Cu ce era umplut?
Ce a fost la început?

Dar dacă nu există
Nici început, nici sfârşit,
Doar "suspendată clipă" – infinit?
Şi dacă Nimicul e pur şi simplu – nimic
Din care a apărut acest infinit?

Nu sunt savant, şi nici cercetător,
Doar mă joc de-a filosoful;
Nimeni nu ştie şi nici n-a ştiut
Ce a fost la început;
În schimb, un lucru e cert despre Nimic:
"Ştiu că nu ştiu nimic".

poezie de Maria Supernic (13 februarie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă cei care mă vorbesc de rău ar şti cu exactitate ce vorbesc eu despre ei, ar spune şi mai multe despre mine.

citat din Sacha Guitry
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvara devreme

primul prag de trecut/ gestionarea durerilor astfel încât să fie
un tot unitar / în care să creşti ca o omidă caldă şi pufoasă

când dormi înfăşurat în cearşafurile albe şi calde / cu o mână sub cap

şi-mi spui/ fereşte-te de geamurile prin care intră lumina toxică a soarelui

spune da întunericului care te mângâie
ca un animal uriaş cu blana neagră şi deasă

acolo e lumea în care ai vrea să trăieşti

la zero grade kelvin / într-o primăvara casantă
care se va sparge în mii de bucăţi ori de câte ori respiri

// ultimul prag de trecut / gestionarea tuturor acestor dorinţe
despre care nu ştii nimic/ lăsarea pradă gurii flămânde a animalului ce-ţi
toarce în poală şi înghiţirea acestor mulţi fluturi grei/ grei / în întuneric.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!