O vorbire pe messenger dintr-o parcare din liverpool

fusese o noapte neobişnuită david linch începând să facă rânduială printre coşmarurile de-nceput de toamnă bb împlinise vârsta bunicii mele sharon stone deghizată-n instinctul de fiară încă psiholoagă din beverly hills meg ryan prea tânără ideal intangibil muslim si totusi foarte aproape de piatra kaaba superbia trupului înainte de a muri fără să anunţe dialogul desculţ al lui feodor mihailovici dostoievski cu zosima ciorba aruncată pe fereastră înainte de a scrie demonii
în memoria toamnei foarte lungă a ţarului care l-a condamnat la moarte
cu nopţi siberiene şi volgi învolburate
se ascunseseră săteni devotaţi pulberii cosmice
rând pe rând oraşele dispăruseră până la jumătatea inimii prin vene de primitiv
urcând pieptiş l-am revăzut o clipă l-am revăzut pe
cel mai bun tată
desemnat de mine de dinainte de mine
jucând baseball cu cei douăzeci de copii semănându-i leit
a mea e luna atârnând de cerul plumburiu din poemul suprarealist
david linch designer de amenajări ale unui fel de interioare umane
mărturiseşte pe covorul roşu
prea târziu pentru mine prea devreme pentru el
foarte ferm afirmând interiorul oricărui coşmar
e chestie de dulce gust de geamăna clipă
gemele gemene gemând în gene
truc masochist însuşit la despărţirea de bb &de mine
de tot ceea ce cred eu că aveam mai bun în mine nestinse lumine
pulverizând bruma de stele căzând peste vişinul în care dumnezeu a făcut duş
zei inspăimântaţi migrând din regn în regn
misticismul imensa necunoscută a omului legat la ochi de –a baba oarba deprins cu magnetismul simţului perfect cu imperfecta ştiinţă empirică alchimişti în haine de gală albe aşezând linţoliul & giulgiul din torino uşor prăfuit după o meditaţia transcedentală cu monahii de la iviru care este adevăratul chip al Mântuitorului
rezemat de ziduri am intrat prin zid trupul devenit imanent duhului
vocii în limba georgiană din câteva cuvinte articulate învingând decrepitudinea
o uşă încet s-a deschis apoi încăperea cu platoul din aur nejefuit de piraţi
din secolul eteriei portocale de anul trecut uzo pescăruşi aducând valurile la ţărm fluxul şi refluxul memoriei dacă am înţeles ok discursul lui joyce de la liverpool varianta ocolitoare a oraşului camioane gigantice cu sculele neruginite ale beatles-ilor come back e târziu înspre dimineaţa cu foarte multe vise
& milioane de km ale pământenilor din satul meu care-l iubesc cu adevărat

poezie de Cătălin Al Doamnei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă în mine...

s-a cuibărit toamnă în mine,
uscate veri petrec de-acum,
mai înfloresc în noapte rime
doar amintiri prin nori de fum

îmi trec o mână peste păr,
e-atât de rar şi de puţin
şi trupul mi-e bătrân şi-l car,
peste alei, printre salcâmi

pe ochii mei puţin închişi
port o pereche, de-ochelari,
cu ei mai văd câte-un tufiş,
de mure şi mărgăritar

fac paşii foarte obosiţi,
prin parcul ce îl ştiu de-o viaţă,
teii de-acuma sunt înfloriţi,
împrăştie parfum ce iartă

mă port în spate prea de mult,
sunt obosit de nopţi de veghe,
nici nu mai ştiu de-al meu trecut,
mă strâng atâţia ani în zeghe

pe tine cred că te-am uitat
nici nu mai ştiu de-ai fost iubită,
de trupul meu beteag şi slab,
de toamnele gonitei clipă

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă în mine...

s-a cuibărit toamnă în mine,
uscate veri petrec de-acum,
mai înfloresc în noapte rime,
doar amintiri prin nori de fum

îmi trec o mână peste păr,
e-atât de rar şi de puţin
şi trupul mi-e bătrân şi-l car,
peste alei, printre salcâmi

pe ochii mei puţin închişi,
port o pereche de-ochelari,
cu ei mai văd câte-un tufiş,
de mure şi mărgăritar

fac paşii foarte obosiţi,
prin parcul ce îl ştiu de-o viaţă,
teii de-acuma sunt înfloriţi,
împrăştie parfum ce iartă

mă port în spate prea de mult,
sunt obosit de nopţi de veghe,
nici nu mai ştiu de-al meu trecut,
mă strâng atâţia ani în zeghe

pe tine cred că te-am uitat,
nici nu mai ştiu de-ai fost iubită,
de trupul meu beteag şi slab,
de toamnele gonitei clipă

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea...

Prea-ntuneric, prea lumină,
Prea curată, prea sordidă,
Prea domoală, prea rapidă,
Prea codalbă, prea... hermină!

Prea înaltă şi prea scundă,
Prea tăcută, prea vocală,
Mult prea fină, prea imundă,
Prea proverb şi prea... zicală.

Prea dulce şi prea amară,
Prea calmă şi prea nervoasă,
Prea de râs şi prea şucară,
Prea tristă şi prea... haioasă!

Prea stinsă şi prea aprinsă,
Prea confuză, prea lucidă,
Prea sumbră şi prea distinsă,
Prea plouată, prea... aridă!

Prea şuie şi prea frumoasă,
Prea pe dungă, prea pe lat,
Prea departe, prea acasă,
Prea Arghezi, prea... Pillat!

Mândro, doru-mi să te poarte,
Prea curând sau prea târziu,
Când prea prea, când foarte foarte,
Când prin Rai, când prin... Pustiu!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor

Şi-aş mai sta şi nu prea, foarte mult pe pământ,
Fiindcă-i toamnă târziu şi-mi mai vine să plâng,
Şi îmi vine să strig şi-mi mai vine să mor,
Doar puţin, printre munţi, fiindcă tare mi-e dor!

Mi-este dor de-amândoi, de trecut, de prezent,
Şi de arborii verzi şi de-un veac inocent.
Şi-i târziu nu ştiu cum, ca să fim amândoi
Că e toamnă demult şi-acum ninge pe noi.

Peste tine frumos, peste mine urât,
C-am trăit prea mulţi ani într-un veac mohorât,
Peste tine puţin, peste mine mai mult,
Că aştept cam de-un veac să te-ntorci din trecut...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dezlegarea de mine...

M-am legat la ochi
să joc baba oarba
cu regretul
că nu voi atinge stelele
să-mi exercit dreptul
de a simţi
cum este legat la ochi
întunericul din mine
acum ştiu
nu numai şireturile
mă pot dezlega de mine
prin tunelul prin care
rotindu-mă voi veni la tine

poezie de Nicolae Nistor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diana: Ah, cred că nu te-am înţeles niciodată; nici acum nu reuşesc să te înţeleg... De ce n-ai încercat să-ţi refaci viaţa?
Traian: Ce-ar mai fi fost de refăcut, după ce mi-ai distrus-o tu?!
Diana: Încă ţi-o poţi reface şi acum, doar n-ai nimic de pierdut, nu e deloc târziu; eşti tânăr... N-ai decât 39 de ani, eşti director, chipeş, înstărit... Ce aştepţi?
Traian: Chiar n-ai înţeles nimic! Niciodată... Cum crezi că aş putea manifesta interes pentru vreo altă femeie? N-ai priceput că tu ai fost totul pentru mine?
Diana: Traian, eram nişte copii pe atunci; mult prea tineri pentru a înţelege unele lucruri. Îţi puteai însă întemeia o familie, mai târziu...
Traian: Fără tine? Crezi că ar fi fost posibil?
Diana: Da; de ce nu? Meriţi să fii fericit.
Traian: Dar n-aş putea, pricepe odată!
Diana: Nu, nu pricep; ce te reţine?
Traian: Tu... Mă doare amintirea ta, răul pe care mi l-ai făcut... Cum crezi că aş mai putea avea vreodată încredere oarbă într-o altă fiinţă gingaşă, cu chip înşelător?! Ai ucis în mine totul! L-ai preferat pe blondul acela, cu care încă eşti şi acum...
Diana: Da, l-am preferat, pentru că-l iubeam şi încă îl iubesc. Eu eram prea mică, iar el... Era pentru mine omul ideal, mai mare, cu o situaţie stabilă; îmi putea oferi siguranţa materială şi liniştea unui cămin. Avea un serviciu bun, stabil...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vârsta inimii mele

Sunt în sfârşit la vârsta care-mi place,
vârsta inimii mele.
Asta pentru că sunt încă curioasă,
pentru a-mi cultiva visele,
să iubeşti şi să te minunezi.
Nu am mai multe temeri
şi nesiguranţă decât înainte,
nici măcar nostalgie pentru trecut,
pentru că trăiesc şi iubesc prezentul.
Am vârsta care-mi permite
să-mi înfrunt viaţa,
cu uşurinţă şi responsabilitate,
pentru a spune liber ceea ce cred eu.
Sunt la o vârstă frumoasă, îmi place.
Totul mi se pare mai detaşat şi mai uşor,
pentru că m-am împăcat cu mine însumi,
în sfârşit, am vârsta mea,
vârsta pe care am crezut
că o voi avea de-a lungul anilor,
uitându-mă la bunica mea
şi apoi la mama mea.

poezie de Eugenia Calancea (15 august 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vârsta inimii mele

Sunt în sfârşit la vârsta care-mi place,
vârsta inimii mele.
Asta pentru că sunt încă curioasă,
pentru a-mi cultiva visele,
să iubeşti şi să te minunezi.
Nu am mai multe temeri
şi nesiguranţă decât înainte,
nici măcar nostalgie pentru trecut,
pentru că trăiesc şi iubesc prezentul.
Am vârsta care-mi permite
să-mi înfrunt viaţa,
cu uşurinţă şi responsabilitate,
pentru a spune liber ceea ce cred eu.
Sunt la o vârstă frumoasă, îmi place.
Totul mi se pare mai detaşat şi mai uşor,
pentru că m-am împăcat cu mine însumi,
în sfârşit, am vârsta mea,
vârsta pe care am crezut
că o voi avea de-a lungul anilor,
uitându-mă la bunica mea
şi apoi la mama mea.

poezie de Eugenia Calancea (15 august 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nebunia omului de rând

să arunc tot ce-mi vine în mână,
să fac totul una cu pereţii,
să stau calm şi să aştept să treacă,
dar nu pot,
e acolo în mine.

femeile plâng din ce în ce mai mult,
din ce în ce mai mulţi bărbaţi dependenţi de băutură,
majoritatea oamenilor se cred bolnavi psihic,
însă în capul lor prostia se loveşte de pereţi.

nu poate trece de la sine;

credeam că sufăr din cauza unei iubiri pierdute
până când m-am trezit cu un mesaj de la ea,
deja avea 3 copii şi era în plin divorţ.
mi a spus că încă mai simte ceva,
cu fărâma aia de suflet care i-a mai rămas,
dar nu pentru mine,
pentru un altul,
care nici măcar nu a încercat să se sinucidă.

acum câteva zile am băgat un câine în casă,
l-am curăţat şi i-am dat ceva de mâncare,
nu era chiar atât de rău.

aveam nevoie de cineva cu care să comunic
până într-o zi când s-a pişat pe mine în timp ce dormeam,
l-am scos afară în frig.

a doua zi, i-am simţit lipsa,
l-am hrănit, i-am făcut baie,
acum stă în colţul lui liniştit
cu bucata aia de carne în gură,
şi-a învăţat lecţia.

soldaţii mor pe fronturi,
fluturând sticle de vin
şi nevestele lor fac sex cu alţi bărbaţi
care nu sunt chiar atât de proşti, încât să-şi rişte viaţa pentru idealuri care nu-şi au rostul.

e o nebunie,
e trist să te gândeşti la asta,
e trist să scrii asta,
e trist, foarte trist.

dar nebunia e o formă de normalitate
dacă ţi-ai petrecut toată viaţa printre oameni simpli
care se cred nebuni.

poezie de Valentin Chircă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăsaţi-mă

Fanfarele liniştii delirează pe străzi,
umbrele trec spre niciunde, în seara asta
te-aş putea iubi până la moarte,
adică foarte puţin timp.

sufletul a obosit de mine, meditează
cu fruntea în mâini şi admiră
faţade baroce, statui care ies din ziduri
în preumblarea de noapte.

nu mai e timp pentru iertare, prea
multe sunt păcatele mele, îndurerată
maica lumină şi-a întors faţa
de la mine

lăsaţi-mă să scriu un poem
Sfârşit: lumina...

poezie de Mihai Duţescu din Poeme decadente
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am devenit foarte păros

Am devenit foarte păros, am păr pe tot corpul.
Mi-i teamă că vor începe să mă vâneze pentru blana mea.

Cămaşa colorată pe care-o port n-are la dragoste lipici,
arată ca fotografia aeriană a unui nod feroviar.

Noaptea, sub pled, trupul meu e treaz şi disponibil,
ca ochii unui om acoperiţi înainte de a fi împuşcat.

Rătăcesc pretutindeni, fără odihnă; prea
înfometat de viaţă voi muri.

Încerc, totuşi, să fiu calm, ca o movilă cu toate oraşele distruse,
neturburat ca un cimitir.

poezie de Yehuda Amichai, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te rog, nu mă uita!

mă zdrobesc în sângele meu
încerc încă o dată să mă sădesc
apuc apusul ca pe o clipă, de ultim rămas bun
pentru speranţa unui răsărit, de voi mai fi
să nu mă uiţi, în noapte, căci steaua mea tot va mai fi
chiar arsă de mii de ani lumină, în răsărit
să ştii!

îţi promit că
tot mă vei găsi
în răsăritul soarelui, din fiecare zi!

iau din mine şi vreau să-ţi dăruiesc
totul, adunat în clipa din existenţa mea
nu întrezăresc că-n noaptea zbaterii mele
dacă nu vrei, să fie într-o zi, imaginea ta
ca să ştii!
simplu încă te mai doresc, până dincolo de nefiinţa mea
te rog,
nu mă uita!

arunc de pe mine îmbrăcămitea sufletului, zdrenţuită
nu fi obosită!
am dureri, vântul uitării încearcă, dar nu mă vindecă
aştept să te mai văd, încă măcar o clipă
simt cum cresc în frunza stejarului
de sus şi el se uită
jos, la rădăcina pământului răsărită din mine
prin frunze de toamnă şi de iarnă, putrezite,
aduţi aminte!
ai crescut ca un alfabet în eul meu, şi exişti cu adevărat
oare m-am înşelat?
sau
eşti în mine de mult, o istorie scrisă fără cuvinte
a unei iubiri cumplite şi apoi,
eu din urnă
prin vânt aruncată de tine, cenuşa rispită?

poezie de Viorel Muha (mai 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea e probabil o casă de zăpadă

A venit iarăşi toamna iar eu am inima descoperită şi dreaptă
îmi spuneai
că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru cea pe care o aşteptam de foarte de mult timp
să vie
să steie
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află,
şi pentru că toate se află,
ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
şi mereu este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ;
seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci
... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa fără să cunoască regret,
poate doar frică şi alte spaime mai mari. ca la oricare.

Deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi năuceşte toate frunzele,
vai, oda mea, îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă,
cetina e nemuritoare şi îl vesteşte pe Domnul meu.

Sunt supt de teamă, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, iar eu
cumva am aşteptat-o
s-o văd
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar
undeva deasupra tuturor brazilor...

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele
- ca întreg cerul -
steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă
e taina nemorţii.
Renii şi câinii de pază vor rămânea unde este cel mai rece, anul acesta,
îmi e frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a cerului viu.

Îmi pare, acum, cred că cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine, cum sunt -
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig, ca acum -
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă,
cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre
zăpezile
hornurile murdare
casele
şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela cer viu,
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească de tot, până când norii,
le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne e frică de zăpada care cade peste noi...

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu sunt acel marinar

dacă
şi numai dacă
ar fi să îmi închipui
niciodată nu am să pot să te prind
nu am navigat pe corăbii nu sunt acel pirat
fără un ochi
şi nu târâi după mine vreun picior de lemn

în sfârşit, asta e o altă chestie
problema e că
nu este de ajuns să pui totul în ordine
aşa cum nu este de ajuns să alergi câteva ore bune
în speranţa că te vei regăsi

mă trezesc dimineaţa
şi îmi dau seama că este destul de târziu
soarele răsare la fix patru treizeci
da. acum este timpul, nu mâine

din vamă până în neptun
sunt peste douăzeci de km de plajă
cu toate astea doar un pumn de nisip m-ar putea face fericit
zorba ar şti ce să spună
pentru mine
însă
şi doar pentru mine
o clipă de linişte mi-ar fi de ajuns

nu vreau kilometri de asfalt
nu vreau poveşti de adormit copii
un pescar îmi poate spune oricâte, şi cu câte furtuni
şi cu câţi peşti neverosimil de mari

şi dacă mă prinde noaptea dormind pe nisip şi dacă este să mă redefinesc
tot nu ar fi
pentru că una este să mângâi cu palmele răsăritul
şi alta să asculţi o poveste despre pescari
despre luptele nebune cu valurile
şi nici atunci nu ai cum
dar acum e trei dimineaţa
marea îmi pupă picioarele, şi eu strâng în pumni apă sărată
şi parcă tocmai de acolo ţâşneşte viaţa
un ghem roşiatic de suliţi ce se înfig într-un cer
pe care noi încă nu-l ştim

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rânduiala lui Dumnezeu...

De câteva zile cobor în
mine
doar seara
şi caut
un anume lucru
pe care poate că nici
nu l-am avut sau poate
l-am pus undeva
pentru a- mi aduce aminte de cel care am fost...

şi ce trist...

uneori nu mănânc
nu beau şi nici
nu mai vorbesc cu Dumnezeu
ştiu că dincolo de mine
e cimitirul în care
se odihneşte tata
plictisit şi el de-atâta aşteptare...
uneori trec pe lângă el
cu privirea în pământ
pentru că de ceva vreme
am uitat ca să-l întreb dacă
a mai vorbit cu mama
dusă şi ea cu nu prea mult timp
înainte de paşti

mi- e greu să-l învinovăţesc pe Dumnezeu pentru
toate astea
dar
sunt sigur că este complice cu timpul ce roade din mine
câte puţin în fiecare zi...

ştiu că aşa trebuie să fie
dar ce să- i spun copilului meu?

poezie de Teodor Dume (ianuarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu? Care-i locul meu în cosmos?

Fără mine nu se poate, dovadă că sunt.
Fără mine nu s-a putut;
dovada e că m-am tras din mine însumi
adică din acel mine care-a fost.

Eu sunt cel care nu se poate fără de el.
Eu sunt cel care nu s-a putut fără de el.
Eu sunt cel care a dat mărturie
pentru existenţa lui Dumnezeu.

Eu sunt cel care am dat mărturie
de nonexistenţa lui Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil.

Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu.

Eu nu sunt nici bun nici rău
ci sunt, pur şi simplu.

Eu sunt cuvântul "sunt"
Eu sunt urechea care aude cuvîntul "sunt"
Eu sunt spiritul care înţelege cuvîntul "sunt"

Eu sunt trupul absurd al lui "sunt"
şi literele lui.
Eu sunt locul în care există "sunt"
şi patul lui, în care doarme.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peut-être

orice întoarcere în trecut este imorală
îmi amintesc
pajiştea pe care păşteau cei şase viţei de lapte şi tu le mângâiai corniţele
apoi vacile soarelui
împuşcate
două piane aduse în căsuţa din vârful muntelui
de-a-nspinarelea
8 km
pe drumul de arsă piatră pregătit de însuşi beethoven
ca şi cum ar fi trebuind să concerteze ori să-l întâmpine pe napoleon
în amurg
deja vu
din viena fără vină
retrăiesc un trecut profund imoral
prea bine
au dispărut numele noastre scrise pe frasin
sunt amintirea numelui tău
spuneai
şirul tău de vieţi suprapus peste vieţile mele suprapuse
aidoma
eu am fost cel care te-a făcut o clipă anonimă
spuneam
nu eşti o femeie domestică
vieţile mele înşirate ca mărgelele pe biroul preşedintelui
nu a făcut din mine
mitterand & nici din tine danielle
dimpotrivă
anonimatul a devenit pentru noi adevărata şi unica stare a materiei
pour toi
care m-ai picat la un examen la care citeam mai expresiv
decât s-ar fi icnit
defunctul mircea albulescu
pe care l-am studiat un ceas
cum se muşcă regal dintr-un baton de salam
după repetiţii la naţional
fără umbrelă
deşi
ştii
eu cred că shakespeare nu a murit niciodată
& actorii sunt cronica
mai pe scurt sau mai pe lung a felului în care se interpretează
viaţa & moartea
orice durere proclamaţie declaraţie de independenţă
u. s. a.
george washington & tocqueville
mereu horică
aprinzând un fel de conifere
pentru viitoarea ministresă a justiţiei
ascunsă dincolo de lumea noastră
între timp numele tău
naşterea& moartea tragediei în epoca mea
pe care nu eu mi-am ales-o pentru felul în care-mi spuneai că vei muri
alături de mine într-o casă aşezată în vârf de munte printre nori albi
brăzdându-ţi chipul & pregătind
din lapte de capră sălbatecă
cina inconştientului colectiv
a trăi printre oameni comuni devenind suprema virtute
dinadins aruncându-te de pe stânci învingând perversiunea
o clipă am devenit personificarea perversiunii
călcând prin iarba udă de la cinci dimineaţa
în picioarele goale
năpăstuiţii de soartă iuţindu-ne calea
profund adevărat
profund imoral
peut-être en septembre
ton nom
ton film
cu mine personaj principal al vieţii tale & al altora
profund imoral
azi
revăzându-te o clipită pe fb
când nu mă mai pot agăţa pe nicio stâncă pentru a-ţi dărui floarea-de-colţ
printre care agale păşeai naiv-idilic-romantic-desigur-desuet
nemuşcată nemuşcat de neagra capră sălbatecă
azi între noi nu mai există
viaţă moarte reamintire
platon vorbind despre atlantida
doar vidul cuvintelor aşternut ca polenul între mine & tine
şirul de morţi înşiraţi printre războaie
secrete-nesecrete
din care învingător fiind
am evadat metafizic
neştiind că mitterand deja vorbise
şi el evadat de drept comun
despre înfăptuirea europei cu h. kholn
ceea ce a spus printre cuvinte
în mod absolut
este tăcere

poezie de Cătălin Al Doamnei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La teatru am ajuns căutând filmul. A fost o revelaţie a omului conştient, care trece de la copilărie la maturitate. Atunci mi s-a părut că au devenit foarte conştiente şi raţionale lucrurile acelea. M-am gândit aşa: nu voi putea face şi pian şi film foarte bine în acelaşi timp. Îmi place filmul foarte mult, îmi place şi muzica foarte mult. Ce pot să fac mai bine? Am avut mai multă încredere în mine că pot să fac film – spun film pentru că atunci nu ştiam că o să fac şi teatru – şi să răzbesc prin mine făcând film.

citat din Medeea Marinescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moscovium

încercasem să psihanalizez visul de astă-noapte
înţelesesem structura moscovium-lui& tata-şi ieşise din minţi
fotonii din cuvintele lui
mai
iluminau puţina viaţă
printre pământeni
în care
nu mai credeam
cum nu mai credeam nici în vorbele episcopului ignatie
a cărui predică de la maglavit
îl chema pe moş petrache lupu
în greaca paleologă
mă trezisem cu greu o zi plină
un text dumnezeiesc despre trump
cum a inventat el jobul la o cafea foarte amară
mâna dreaptă nerefuzată de nimeni
piatra asteroidului
privirea geloasă a femeii ne-
cartea lui jung despre un om palid
pe bicicleta electric africanii se dau pe huruiuşca spre copou
pe bicicleta electrică se aştern rândurile lui eliade pentru jung
descifrând semnificaţia visului tresăltând cu mâinile streaşină
pradesh
andreea şi-a imaginat o partidă de sex cu mine pe kilimanjaro
prea târziu mă trezisem şi păcatul fusese mărturisit
adunând scame pe un culoar imens de la strămoşi
aici se moare puţin
măsurând forţa
celui de-al o sută şaisprezecelea element
care sunt în melancolie pură contemplând cu ochiul liber
supernovele apărând albăstriu infraroşu dispărând dinspre golia
înspre masoneria de grad foarte albastru
sadoveanu & zaharia stancu
via cu botniţă
desculţ
via ghiurghiulie care nu mai este
cuvintele mele
moscovium-ul
despre care –i vorbea
tata mamei
visul ciudat al andreei de pe kilimanjaro
cu mine ningând schimbare de perspectivă canon
medicinişti de culoare pentru zăpezi leonine huruişca spre copou
& cine e andreea
& cine sunt în calitate de al 116-lea element al materiei vii
gustul prea puţin descriptiv al ny
eva prelungindu-şi viaţa prin joc
nadal federer del potro patagonia borges vizitată prea puţin ever
dune vii de nisip & acest vis
abstract dedicat mie însumi
în abis

poezie de Cătălin Al Doamnei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întrebări

De ce-mi dai, Doamne, atâta har
Şi atât de mult talent?
Când eu nu fac decât să-l pierd
Din teama să-mi pun gândurile pe hârtie.
Şi ce milă-mi e
De caietele pe coperta cărora
Am scris frumos poeme;
Căci paginile-s numai albe şi pustii şi scrum,
Iar foarte rar-şi aproape niciodată
Se-ascunde tainic printre ele
Câte-un vers sau câte-un rând.

Ce-s eu?
Ce vezi în mine?
Poeţi în astă lume sunt destui!
Mă tem prea evident să cad în lumea lor
Prea Sfântă pentru alţii,
Divină pentru mine,
Aşa că rătăcesc mereu
Între aste două lumi opuse pe vecie:
Noi muritorii şi noi poeţii,
Prea aiurită să-mi dau seama căreia îi aparţin,
Şi momentul de cuget îl amân fără sens,
Parcă sigură că cineva mă va lămuri.

poezie de Francesca Buta
Adăugat de Francesca Buta
Comentează! | Votează! | Copiază!