Recviem pentru o roată

cineva m-a întrebat
frate, cum e să respiri
de unul singur
să urli cu lupii ca lupii la lună
să te înalţi om şi roată
cu îngerii de mână?

cineva ţi-a aruncat umbra
fix sub roata maşinii de lux
şi nu era Dumnezeu
era doar o fărâmă de soartă
rătăcită pe şoseaua de piatră
şoseaua din noi şoseaua uitată

în care oraşul meu
avea nervii întinşi la maxim
străzile mărşăluiau nevrotice
de-a lungul şi de-a latul
trupului tău căptuşit cu întuneric
uite cum umpli
aerul încăperii cu mister cu vină
soarele îşi trăge lumină din ochii tăi
acoperişurile
se amestecă şi ele isterice
cu soldaţii nopţii bezmetici
şi noi visăm mereu în visul nostru
că visăm

cineva ţi-a smuls umbra
de sub roata maşinii
mult prea devreme
şi nu era Dumnezeu
era doar o frântură de soartă
în care eu te aşteptam de o veşnicie la poartă
iar gândul îmi fugea mereu
spre o altă fereastră

doar taumaturgul mai privea umil dintr-o glastră

poezie de Petre Ioan Creţu din Recviem pentru o roată bolnavă mintal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câinele eu ca o roată

după ce a muşcat raza lunii
câinelui eu
i-a rămas între dinţi întuneric
şi ca o roată se rostogolea
de la castelul de apă
până la remiza de pompieri
ţopăind nevrotic

moartea i se prelingea pe trup
îi aluneca uşor înspre coapse
câinelui eu
apoi roata s-a lovit
de singurul pompier din oraş
şi a murit

după ce a fost muşcat de lună
câinelui eu
i se vedea lumină între dinţi
la şcoala generală din centru
s-a oprit curentul electric din senin
dinspre turnul de apă
o sirenă sfâşia cerul cumplit
doi preoţi traversau strada grăbiţi
era iarnă

îţi voi cânta iubito despre oraşul uitat
pe o creangă subţire de prun
şi cum au înflorit într-o duminică
ochii tăi pe străzi
şi cum se aude de atunci lătrând
sfâşietor câinele meu

poezie de Petre Ioan Creţu din Recviem pentru o roată bolnavă mintal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De o parte şi de alta

distanţa asta dintre mine şi tine
trecută cu vederea de restul
atât de bine simţită de noi
fără a fi fost măsurată vreodată
nici măcar comparată cu ceva
într-o noapte târzie de anotimp straniu când mucul de lumânare a suplinit lipsa de prezenţă a lunii şi toate maşinile cosmice au oprit în faţa liniei ferate.

să fi trecut o veşnicie!

şi Dumnezeu era liniştit
nu se îndoia că n-am avea fiecare
pe cineva suficient de aproape

*
eu atât de aproape de viaţă
tu atât de aproape de opusul ei

eu atât de aproape de moarte
tu atât de aproape de opusul ei

sufletul tău/ meu ca un firicel traversând clandestin să ajungă la mine/ tine
zdruncinătura!
oameni cu priviri novice
spunându-şi că timpul nimerise
în şoseaua ciuruită
pe care odată şi odată
avea s-o astupe cineva

**
nimic nu ne-ar fi putut apropia mai mult
decât felul acesta subtil de-a te face părtaş vieţii
decât felul acela cutremurător de-a mă face părtaşă morţii
[sau invers... ce mai contează?!]
într-o simbioză aparte
numită iubire

dovadă
floarea de cireş incapabilă
de acte discriminatorii.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din înalt

Din înalt priveşti spre mine cu ochi blajini,
aşa cum făceai tot timpul,
erai lângă mine şi mă purtai în gând
chiar şi în momentele când îţi era greu.

Eu te întâlneam rar, crezând că-i mai importantă
rutina mea zilnică, alergarea după himere.
M-ai trezit din amorţeală printr-o strângere de mână,
o strângere blândă şi plină de iubire,
dar era prea târziu.

Cineva te-a iubit mai mult decât oricine,
de aceea te-a chemat la el, printre stele.
Ce a rămas în urma ta sunt doar amintirile,
alergând prin pustietatea acestor vremi,
în speranţa reîntâlnirii.

Când plângeam,
plângeai cu mine pentru visul meu,
când râdeam,
erai o primăvară superbă cu apusuri vulcanice.
Acum... chiar de îmi continui visul,
ştiu că soarele şi vântul te iubesc ducând
pulbere de stele spre locul din care mă priveşti,
tu fiind sora mea sub soare,
iar eu, frate pe pământ.

poezie de Ioan Forgaci (14 noiembrie 2011)
Adăugat de aer nelu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era vis, era iubire

Singură, pe malul mării,
La iubire eu visam.
Mă pierdeam în largul zării,
Ba eram, ba nu eram.

La marginea depărtării
O nălucă mă vedeam.
Sau eram sirena mării
Şi iubitul aşteptam.

Ruptă de realitate
Alergam ca o nebună.
Când, pe neaşteptate
M-am simţit prinsă de mână.

M-am lăsat uşor pe spate,
Tu m-ai cuprins de mijloc,
Intram în realitate,
Doi într-unul, la un loc.

Iubirea era cu noi,
Dragostea ne-învăluia,
Stele se uitau la noi,
De sus luna ne privea.

Era vis, era iubire,
Era tot ce mi-am dorit.
Nu era doar amăgire.
Era visul împlinit.

poezie de Dumitru Delcă (august 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul nostru

îmi amintesc cum făceam noduri batistei
să nu uităm că suntem
că am zburat cândva ţinându-ne de mână

lângă sobă bunica torcea lâna de aur
când obosea împletea aripi de înger
la fereastră maică-mea ţesea ştergare de borangic
pe care le împăturea frumos în lăzile de zestre
în casă mirosea a busuioc a boabe de porumb fiert
şi a mere ţinute în fân, aduse de la munte

tu îmi brodai pe umeri crini era o iarnă grea
– nu ştiu cum dar numai iarnă se întâmplă
de o vreme în viaţa mea

pe cer se mai aude câte un înger căzând
lui Dumnezeu îi atârnă de pleoape lacrimi grele de plumb
e atâta singurătate în aer încât mi-e teamă şi plâng

pe mine mama nu m-a născut pe pământ
a scormonit în cer cu disperare
cu laptele şi sânge din ţâţe şiruind – ce mamă am avut!
tata şi-a făcut mai întâi o cruce mare
şi-a dat cu sete cuşma de pământ

în loc de picioare cu rădăcini am fost născut
în osul alb al duminicii în lumină,
pe care repede le-am prins de pietre
să nu mă poarte vântul hai-hui pe sub duzi

cum ni se scurge umbra printre degete şi cum se face întuneric în suflet

din noi a mai rămas doar o carte cu versuri
stropi de lumină copilul nostru
mai poţi însângera din dragoste iubito?

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roata vieţii, roata sorţii se întoarce în altă soartă...
Cum se întorc stelele-n ceruri, roată, roată,
Spre renaşteri minunate sau nimicuri câteodată,
Răul fără rău se iartă.

catren de Valeria Mahok (6 august 2015)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Punct

am îngrămădit tăcerea în pustiul visului
nelăsându-l să zboare
spre inima de turtă dulce

murăturile băltite îmi vor înlocui sufletul
când în întuneric
drumul îmbolnăvit se va scurta
rotunjindu-se de-a lungul şi de-a latul
până la orbire

vezi punctul acela
ce era odată o aripă blândă
azi nu e decât sufletul aripii
în valurile ce au trecut cândva
printre picioarele mele
prin gândul meu
prin cerul meu
prin umbra mea

poezie de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşul cu trei felinare şi o roată bolnavă mintal

vreau să-ţi povestesc iubito
despre oraşul cu trei felinare
şi o bancă uitată în parc
unde în fiecare zi primeam o gogoaşă
şi de atâta fericire plesneam

despre oraşul unde
specialiştii în administrat
supozitoare în urechi
se înmulţeau alarmant
iar trupurile noastre se zvârcoleau
pe o frunză neîncetat
până când dimineaţa a explodat în sfârşit
rupând din noi bucăţi mari de lumină
şi de chin

despre oraşul în care şeful
secţiei de reparat timpul
era mereu cu degetul arătător
îndreptat spre o cisternă cu apă
sau către umbra mea firavă
de om cocârjat
dar de cele mai multe ori arăta
către femeia călare
pe o motoretă carpaţi
din pântecul căreia ţâşneau la viraj
ceasuri cu pendulă şi un cuc la costum
până într-o zi când şeful de post
a interzis berea şi negrul de fum

îţi voi povesti
mai ales despre ambulanţa care plimba
în jurul spitalului judeţean
o roată cu ciucuri bolnavă mintal
şi nu se mai făcea
niciodată tu şi nici dimineaţă în inima mea

poezie de Petre Ioan Creţu din Recviem pentru o roată bolnavă mintal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legenda greierilor

Dumnezeu, cu gândurile sale,
coborî pe Pământ
şi mergând, şi mergând,
nu observă că-n cale
toţi şi toate i se închinau
şi-L preamăreau.
Obosit cum era
şi cum noaptea cobora,
îşi întinse mantia de lână
şi se lungi, cu capul pe o mână,
sub un copac. Dar liniştea prea mare,
deşi nu era zi de sărbătoare,
era întreruptă de zgomotele mii
din jur, de prin câmpii.
Şi-atunci, luă o mână de întuneric
din spectacolul nopţii, feeric,
El, Dumnezeu cel Sfânt,
fărâmiţând-o spre Pământ.
Şi unde fărâmele cădeau,
cânturi izbucneau,
cânt de greieraşi,
negri îngeraşi.
Şi în ţârâit şoptit
toată lumea-a adormit,
chiar şi Dumnezeu cel Sfânt
ce venise pe Pământ.

poezie de Gheorghe Vicol
Adăugat de Gheorghe Vicol
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frumoasa şi bestia (retro)

Eram doar un bici
cu nervii în vânt
ea nu era de-aici
pe cuvânt

Cu părul plângând
era prea frumoasă
numai în gând
o mai văd câteodată

Era prea frumoasă
nu nu era de-aici
ea doar mătasă
eu doar arici

poezie de Costel Zăgan
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Evocare

Ea era frumoasă ca umbra unei idei, -
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigăt dintr-o limbă moartă.

Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospeţe de barbari.

Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea

deasupra mamei răsărise un curcubeu negru.
pe-atunci mama era doar o fetiţă
şi părul ei era din şuvite de diamant.
ea se opri din jocul ei
îşi netezi rochiţa
şi privi înspre curcubeu.
era un curcubeu negru şi de atâta negru scânteietor
pe câmp muşeţelul se întunecase.

mama privi înspre curcubeu.
era atât de jos, că aproape-l putea atinge cu buzele
iar părul ei electrizat, transparent
se lipea de tuburile moi, ca de orgă.
roşul curcubeului era negru.
şi oranjul lui era negru.
şi galbenul lui era negru.
şi verdele lui era negru.
şi albastrul lui era negru.
şi indigoul lui era negru.
doar violetul lui rămânea violet.
violetul lui era un şuvoi care se pierdea în mare.

mama ştiu atunci că este pierdută.
avea să cunoască dragostea.
şi brusc umbra ei pe asfaltul cald din floreasca
se împodobi cu vene şi oase.
mama sui într-o corabie din pânză de păianjen
şi o porni în sus pe curcubeu.

umbra ei, cu vertebre şi intestine
îi continua joaca.

poezie de Mircea Cărtărescu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşul cu trei felinare şi o roată bolnavă mintal

vreau să-ţi povestesc iubito
despre oraşul cu trei felinare
şi o bancă uitată în parc
unde în fiecare zi primeam o gogoaşă
şi de atâta fericire plesneam

despre oraşul unde
specialiştii în administrat
supozitoare în urechi
se înmulţeau alarmant
iar trupurile noastre se zvârcoleau
pe o frunză neîncetat
până când dimineaţa a explodat
în bucăţi mari de lumină
şi de chin

despre oraşul în care şeful
secţiei de reparat timpul
era mereu cu degetul arătător
îndreptat spre o cisternă cu apă
sau către umbra mea firavă
de om cocârjat
dar de cele mai multe ori arăta
către femeia călare
pe o motoretă carpaţi
din pântecul căreia ţâşneau la viraj
ceasuri cu pendulă şi un cuc turmentat
până într-o zi când şeful de post
a interzis berea şi negrul de fum

îţi voi povesti
mai ales despre ambulanţa care plimba
în jurul spitalului judeţean
o roată cu ciucuri bolnavă mintal

poezie de Petre Ioan Creţu din Recviem pentru o roată bolnavă mintal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-a lungul secolelor din nou şi din nou, descoperirile cosmice ne-au retrogradat imaginea de sine. Cândva Pământul era considerat din punct de vedere astronomic ca fiind unic, până când astronomii au aflat că Pământul este doar o altă planetă care orbitează în jurul soarelui. Apoi, noi am presupus că Soarele este unic, până când am aflat că stelele nenumărate de pe cerul nopţii sunt şi ele sori. Apoi am presupus că galaxia noastră, Calea Lactee, era întregul univers cunoscut, până când am stabilit că nenumăratele lucruri difuze de pe cer sunt alte galaxii care împânzesc peisajul universului cunoscut de noi. În prezent, cât de uşor este să presupunem că un singur univers este tot ce există. Totuşi, teoriile emergenete de cosmologie modernă şi continua reafirmare a improbabilităţii că ceva este unic, ne cer să râmânem deschişi la ultimul asalt asupra pledoariei noastre pentru unicitate: universuri multiple, altfel cunoscute drept "Multivers", în care universul nostru este doar unul din nenumăratele baloane care se desprind mai departe din structura cosmosului.

citat din Neil deGrasse Tyson
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poarta spre cer

în fiecare duminică
la biserica albastră
slujba începe la nouă fix

Dumnezeu mereu pare grăbit

îmi şterg ochelarii
iau biblia şi plec

între două rugăciuni
cineva îmi spune că Dumnezeu
trăieşte prin noi

deşi nu s-ar fi cuvenit
să vorbesc despre asemenea lucruri
i-am răspuns

dacă eu sunt poarta spre cer
şi Dumnezeu este calea
atunci copilul meu va fi
consistenţa trupului sau
şoapta morţii trupului meu?

o bucată de linişte oprită între noi
scurta dangătul clopotului

poate din pricina asta încercând
să-mi descâlcesc nodurile din viaţă
am tăcut...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi, pentru că, din nou, e primăvară...

Din teamă şi obsesii ne-nţelese,
M-ai zămislit în zi de sărbătoare,
Când dintre spini rămas-au neculese,
Doar păpădii şi flori nemuritoare.

Pe ţărmul mării se scriau poeme,
Cu liniştea din nopţile de vară.
Era târziu şi parcă prea devreme,
Să m-alăptez cu scâncet de vioară.

Un val albastru-şi pregătea sărutul,
Agonizând într-o idilă falsă
Şi dureros şi tandru, începutul
Încarcera toţi fluturii în plasă.

Era şi nu era un rai pe-aproape
Şi Dumnezeu îşi oblojea o rană.
Doar visul mamei mai plutea pe ape
Şi-o rugăciune a bunicii-n strană.

Şi luna m-a ferit de-arşiţa nopţii
Şi mi-a fost scutec de-nceput de viaţă.
Dar am simţit venin pe gura sorţii
Şi l-am băut, din sân, spre dimineaţă.

Şi astăzi, printre false curcubeie
Mai simt amaru-n fagurii de ceară,
Când mă aplec cu trupu-mi de femeie,
Să mă învie-o nouă primăvară...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata care cânta

Fata aceea cânta în somn,
Somnul era a doua natură a ei,
A fost aşezată pe un scaun, legată şi executată,
Dar ea cânta, nu crezi? Se-ntuneca tot mai mult.
Doar după cântec ştiam unde se află.
Apoi, el i-a spus o glumă, fata a tuşit, a râs,
A tuşit, a râs, e adevărat? Da, aşa fusese.
I s-a dat un medicament, era ceva special,
cu efecte secundare grave, fata a mai murit o dată,
s-a ridicat ca după un somn lung şi mi-a propus
un joc de-a baba-oarba sau de-a tata şi mama.
Am ales ambele. Ce ne-am jucat.
Îmbătrâneam văzând cu ochii, ea arăta caraghioasă,
Râde a de mine, dar ea era caraghioasă. Ştii, mi-a spus,
Mai am o sută de surori, dar tu? În jurul nostru erau oglinzi.
Aici sunt eu, nu, aici, nu, acolo. Cineva arunca flori peste noi,
Parfumul lor ne sufoca. Opriţi, am strigat. S-au oprit.
Cine erau ei? Dar noi? Exact ca la o şcoală nouă,
unde nu ştii pe nimeni. Cineva număra, un, doi, trei, la dreapta,
patru, cinci, şase, la stânga, apoi cel ce număra a murit.
Se spune că era urmărit de nu ştiu ce tribunal. A murit prin evaporare.
Fata povestea, povestea, era inepuizabilă, uite o floare,
Am luat floarea, imaginea s-a tulburat, am deschis ochii,
Eram singur, într-un salon, un difuzor cânta ceva de Chopin,
Ceva trist.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străinul

într-o noapte
un străin ne-a bătut la poartă
eram copil
era toamnă abia împlinisem patru ani
ai mei i-au dat să mănânce ceva
pâine cu brânză şi ceapă
apoi l-au culcat cu mine în pat
în camera mea
o cameră mică cu tavanul jos
fără lampă
doar o candelă aprinsă mereu
privită de afară ţi se părea că
fereastra era în flăcări
umbre alungite bântuiau dudul
din faţa casei lângă fântână
câinele a început să urle
sfâşietor la lună
şi toată noaptea nu am putut să dorm
i-am privit somnul
cum zgâlţâia patul şi casa
şi întunericul nopţii
mă înfricoşa
când s-a făcut dimineaţă
străinul i-a luat lui tata căruţa
şi caii şi pe mine sub braţ
de atunci nu mai ştiu nimic
despre ai mei
nici despre mine
ochii mi-au ars în plâns
până am orbit
anii s-au scurs precum clipele
până m-am stins
abia atunci a venit un înger
m-a luat de mână şi m-a dus
înapoi acasă la părinţii mei
era linişte şi fain
ca şi cum aş fi ajuns în rai

mult mai târziu am aflat
că mi-a fost dat străinul
şi că rostul lui a fost
să scrie pe sufletul meu nimicuri
cu litere reci cum a scris şi Nichita

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-aş ţese inima de-a ta

Mi-aş ţese inima de-a ta
Să bată împreună,
Eu doar al tău, tu doar a mea,
Noi Stele, Soare, Lună.

M-aş face, eu, una cu vântul,
Chipul tău mereu să-l mângâi,
Aş vrea doar eu să fiu cuvântul
Celui te iubesc dintâi.

Mi-aş ţese fiinţa mea de-a ta
Ca amândoi să mereu fim,
Dintr-un aluat cu fericirea,
Dospiţi, pe veci, să ne iubim.

Mi-aş face timp şi din netimp,
Doar ca să fiu mereu cu tine,
Aş inventa alt anotimp,
Tu să-mi fii anotimp, iubire!

Aş ţese din raze de soare
Veşmânt doar pentru amândoi,
Din curcubeu aş lua culoare,
Să colorăm viaţa din noi;

-Căci te iubesc cum n-am iubit,
Cum nu speram c-o să iubesc,
Cu tine mă simt împlinit,
Tu îmi eşti darul, sfânt, ceresc!

poezie de Răzvan Isac (30 octombrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imi ceri prea mult

îmi ceri prea mult;
nu cred că am să pot vreodată
să rup din cerul meu o stea
şi-o lună, totodată.

pe cerul meul nu este lună,
a fost furată când îmi era aproape
însă am înţeles motivul,
era iarnă,... era noapte.

dar stele mii şi mii se nasc
cu fiecare clipă care trece
şi nu le vrei, nici nu îţi plac
căci era iarnă,... era rece.

îţi pot da soarele de vară
şi stele-o mie legate într-un cult,
de nu le vrei, îţi spun cu îndrăzneală,
îmi ceri prea mult.

poezie de Marta Carmen Ioana
Adăugat de Cătălina Melinte
Comentează! | Votează! | Copiază!