Boicot

Motto
"Trăiesc o viaţă fără noimă,
Îmi mor prietenii artişti,
pe stradă, ori sfidând spitalul...
iar din a lor dezmoştenire,
nu mai aud decât finalul,
spre care ei se-ndreaptă trişti..."

. Boicot

Motto-ul de mai sus mi-e muză,
(e un citat dintr-un prieten),
plin de un adevăr macabru,
un liliac pe-un candelabru,
dintr-o biserică-n ruină...
ori o capelă...(nu sixtină...)

Se duc, se-ascund prin cimitire,
oameni cu probităţi morale
şi valoroşi, asta mă doare,
când văd cum impostura, mare,
ne călăreşte-n instituţii
rânjind. (Am câteva soluţii...)

Într-un sistem bolnav, anemic,
puţinii oameni drepţi, corecţi,
se zvârcolesc aşa, endemic,
uzând de graiul academic,
dar, neavând corespondent,
se lamentează... evident...

poezie de Petrică Conceatu (5 noiembrie 2019)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După Păunescu...

Mă doare, amintiri mă dor,
Că tot se duc de-ai mei, iubiţi;
Îmi pierd vedenii, actorii-mi mor...
Nu mai aud că sunt doriţi!

Mă doare, gândurile-mi vor
Să zboare timpul înapoi
Şi nu-mi pot ţine artişti, ce mor...
Văz se tot scade... Aţi plecat, voi?!

Mă doare, descărcat mosor
E rola filmului, ce aveam.
Mă doare că eroii-mi mor
Şi moartea lor mi-e zid... un geam!

Mă doare, frică am, un fior,
Că ştiu, eternul nu e viu
Şi întoarcere-i când o să mor...
Ne-am revedea, într-un târziu...!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (19 decembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni şi flori

Oamenii sunt precum florile....
E plină lumea de flori,
De oameni şi... OAMENI.
La fel ca florile, trăiesc şi mor
Atât cât le este dat să trăiască..

Cunosc oameni ca florile perene;
Aceştia sunt prietenii mei.
Trec ierni vin primăveri,
Iar ei sunt lângă mine.
Nu au nevoie decât să-i ţin aproape
Aşa cum florile trebuiesc udate,
Din când in când să nu se usuce.

Alţii sunt ca nişte buruieni inflorite...
Trăiesc doar pentru ei,
Işi trag puterea din seva pământului
Şi mor fără regretul celor din jur.

Unii sunt precum bujorii infloriţi
Îi simţi arzînd mereu pentru alţii.
Dăruiesc dragoste, pace şi linişte;
Aceştia sunt adevăraţii OAMENI.

poezie de Angelina Nădejde (20 mai 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu uităm că foarte puţini oameni sunt artişti ai vieţii, că arta de a trăi este cea mai nobilă şi cea mai rară dintre arte. Să goleşti toată cupa cu graţie - cui îi reuşeşte oare asta? Aşa încât, mulţi oameni rămân cu viaţa în mare parte netrăită - de multe ori chiar cu posibilităţi pe care nu le-ar fi putut trăi nici cu cea mai mare bunăvoinţă - şi astfel ajung în pragul bătrâneţii cu năzuinţe neîmplinite, care, fără voia lor, le întorc privirile îndărăt.

Carl Gustav Jung în Puterea sufletului
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autoironia-i calea dreaptă

E plină ţara de poeţi în vogă,
De prozatori şi pictori geniali
De politicieni "corecţi" şi "bestiali"
E plină şi de filozofi cu morgă...

E plină ţara de autostrăzi,
Nu mai avem pe unde pune grâne
E plină şi de "băieţaşi" cu "zâne"
Stă bunăstarea straturi prin ogrăzi...

E plină ţara de oameni "cu stare"
Ce investesc spre-a noastră dezvoltare
E tot suflat cu aur, munte, mare...
E mult... insuportabil... şi mă doare!

poezie de Petrică Conceatu din Facebook, 26 septembrie 2021 (26 septembrie 2021), traducere de Conceatu Petrică
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am trăit să învăţ că de cele mai multe ori, tocmai acei oameni, care la prima vedere mi s-au părut antipatici, la momentul potrivit au dovedit contrariul, fiind mult mai valoroşi decât acei oameni, aparent plăcuţi, dar din păcate supraestimaţi.

citat din David Luceac
Adăugat de Tom
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bucureştiul îmi place că nu te presează nimeni aici, poţi să treci şi pe roşu dacă vrei şi e ok. Şi apoi, e frumos că oamenii se salută pe stradă, în fine sunt mărunţişuri. Ştiu că în România mulţi oameni trăiesc în lipsuri, dar cu toate astea văd în parc cupluri tinere şi în vârstă, stând pe bancă şi îmbrăţişându-se, îndrăgostiţi, şi oameni de 20 de ani, şi de 60. N-am mai văzut asta în Europa. Să vezi aşa ceva în Germania? Sau în Anglia, în Scoţia, Suedia ori Austria? Nici vorbă! În aceste ţări totul este atât de organizat, atât de predictibil! Or, în România totul pare intim, aerisit, neaglomerat - oamenii, ritmul vieţii. Aici totul curge mai lent decât în alte ţări, oamenii parcă nu se grăbesc, iar asta mi se pare încântător!

Eduard Kunz în Jurnalul Naţional (10 februarie 2013)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Praf

Din când în când găsesc vreo poezie
Plină de praf, uitată pe-un bilet
Catren, o hexagramă ori pamflet
Ori vreo neterminată nerozie.

O iau în palmele căuş să nu se strice
Şi îi zâmbesc condescendent şi cald
Pe masa unde scriu o duc şi-o scald,
O sprijin şi-o ajut să se ridice.

Dacă-i nevoie o mai primenesc
Cu straie noi să se tot fudulească
În sfânta moştenire strămoşească
A limbii dulci pe care-o pomenesc.

poezie de Petrică Conceatu din Volum în lucru - "Noua Geneză" (10 octombrie 2019)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin clase înţelegem mari grupuri de oameni care se deosebesc între ele după locul pe care-l ocupă într-un anumit sistem de producţie socială istoriceşte determinat, după raportul lor (de cele mai multe ori formulat şi consfinţit prin legi) faţă de mijloacele de producţie, după rolul lor în organizarea socială a muncii şi, deci, după modul de obţinere şi după mărimea acelei părţi din avuţia socială de care dispun ele. Clasele sunt grupuri de oameni dintre care un grup îşi poate însuşi munca altuia datorită locului diferit pe care îl ocupă într-un anumit sistem de economie socială.

Lenin în Marea iniţiativă
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne mor prietenii

Aud iar voci pe scena ce devora destine,
Prietenii ne pleacă, prietenii ne mor,
Văd rătăcind trei stele prin zare cenuşie,
Cu inimile triste, vorbind de moartea lor,

Şi simt cum vertical vibrează-n cor poeţii,
Sub cerul vlăguit de-atâta imprudenţă,
Păşind printre fantome, pe coridoare sumbre,
Zâmbesc nepăsători spre noua existenţă.

Îngenunchind cuvinte sub tălpile de sănii,
I-au râs în faţă morţii, poetic, mai mereu,
În ritm de tarantela, acum fără vreo teamă,
Se plimbă-n nemurire, doar ei cu Dumnezeu.

Au strâns, aici, în inimi, puţine anotimpuri
Şi-un dor mă amăgeşte la modul singular,
Recidivând cuvinte îşi vor urma destinul,
De-atâta disperare căzând rectangular.

Miroase-a brad afară şi plouă liniştit,
Se-ndreaptă înspre casa cu vise de-mprumut
Iar ilegal pe stradă au apărut doi îngeri,
Valsând în ritmul lor, la modul absolut.

În ce bibliotecă de mâine să îi caut?
Ce prostă-i simetria trăirii sus şi jos.
Mă tot gândesc c-odată vom fi iar împreună,
Să dăruim cuvinte din noul adăpost.

Nu plângeţi dragi prieteni, mai scrieţi câte-un vers!
În vama dintre lumi e rânduială veche.
Vorbiţi însă încet, ea, moartea, vă aude...
Joacă încă zaruri cu suflete pereche.
----------------------------------------------
Te vezi stăpână moarte peste ai lumii sorţi?
Cei plecaţi de-acasă nu sunt şi n-or fi morţi.
Luaţi din lumea asta, cu toţii vor trăi,
Dar după tine, moarte, ce-o fi când vei muri?

poezie de Mariana Moga
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Renunţarea la Credinţă

Acei oameni – care-au murit atunci,
Ştiau spre ce destin se-ndreaptă –
Se îndreptau spre Mâna Dreaptă a Domnului –
Mână care acum e amputată,
Iar Dumnezeu – de negăsit –

Renunţarea la Credinţă
Duce Comportamentul în ruină –
Mai degrabă licurici
Decât fără lumină –

poezie celebră de Emily Dickinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autopastişa

Să pastişezi e mult mai la-ndemână
decât să scrii ceva original
în aste vremi e-un obicei banal
o formă de a fi mereu "în mână"...

Pentru comozi, pastişa e-o lucrare
ce nu încearcă mintea foarte mult,
avem literatură pe pământ
să pastişăm aşa, cu disperare...

Pot înţelege astea foarte bine,
ce nu-nţeleg, e un alt procedeu:
să te autopastişezi mereu
asta e culmea culmilor. Cum, cine?!

Îi ştiţi şi voi, sunt peste tot, abundă
care de care mai "original", mai "tare"
sunt semizei într-o lume datoare
să îi slăvească-n fiece secundă...

Sunt multe de vorbit, voi face asta
şi-n alte dăţi, când plin voi fi de silă
de mi se-apleacă ori din mare milă,
când autopastişa-şi pune creasta.

poezie de Petrică Conceatu din Facebook, 18 februarie 2018 (18 februarie 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bogat... sărac... cum o fi bine?

Dezbaterea nu-i chiar recentă, zic
Datează tocmai din placentă, mic,
De când e omu' pe pământ, de la Adam
Sau de la Neanderthal, preţ de un gram,
De nu mai ştim, progres, regres, ce e?
Ne deşteptăm ori ne prostim, ori ce?

Cunoaştem din trecut ori din prezent,
Bogaţi ce nu par fericiţi, ci complezent
Îşi pun o mască să-şi ascundă plânsul
Şi de-i priveşti atent, amar li-i râsul,
Înconjuraţi de-acelaşi fel de inşi
Stăpâni de o secundă, fals distinşi,
Îngrijoraţi de soarta bogăţiei, terni,
Se cred furaţi de "sclavii" lor moderni.
Sunt permanent într-un concurs prostesc
De care-i mai "bazat", se înghiontesc
S-ajungă-n Forbes în top pe-un loc mai sus
Sunt fără scrupul, asta li s-a tot indus...

N-au sentimente, n-au compasiune,
Ce-i Dumnezeu, moralitate, astea-s glume!
Până şi divele ce-i gâdilă în coarne,
Ce le ajung amante, apoi doamne,
Le toarnă-n grabă plozi, să-i prindă bine,
Că-i moştenire ori divorţ, lor le convine!
La fel ca dânşii sunt şi ele: false!
De unde dragoste? De-aici miroase!
E clară ca lumina zilei, evidentă,
Ori ca ţinuta doamnei, prea stridentă!

De-aceea-i bine să tot fii sărac,
Să ai izmene cu numa' un crac,
Iar de n-ai casă, bani în bancă, ce mânca,
De ai o fată de iubit... tot ai ceva!

poezie de Petrică Conceatu
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bacoviană

Şiroaie de ploaie se scurg pe străzi
Lacrimi din cer pe geam poţi să vezi
O seară de toamnă în negru pictat
Felinarul din stradă e galben voalat

Umbre de oameni ce par a mai fi
Iubito, eu încă aştept să îmi vii
Am hainele ude şi ploaia nu trece
Melancolie, e trist, mi-e sufletul rece

Mă uit afară cum vântul tot bate
Copacii ce plâng la frunzele moarte
Un câine în zdrenţe ce latră a pustiu
Unde mă aflu, ce fac, chiar nu ştiu

Se aud sirene, mai trece o ambulanţă
Un drum poate fără de speranţă
Un biet suflet ce a trecut prin viaţă
Ca seara asta cu ploaie şi ceaţă
 
Departe se aude o voce ce strigă
Sunt doi beţivani ce trag de o sticlă
În urmă rămâne doar fum de ţigară
Sunt uzi până la piele, ce frig e afară

Pe-ntuneric păsări plutesc într-un zbor
Iubita mea în seara asta mi-e aşa de dor
La tine de aş mai putea s-ajung ca gândul
Prieten m-aş face chiar şi cu vântul

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Præmaturi

Când, la bătrâneţe, le mor prietenii
Oamenii nu-s chiar atât de trişti,
Iar asta pentru că iubirea lor păşeşte-un pic mai încet
Şi nu poate extrage imediat din rană o durere-atât de mare;
Apoi, ei sunt fericiţi să fie singuri printre multele lor amintiri,
Dar asta nu pentru mult timp.

Noi suntem tineri şi ne mor prietenii
Pe neaşteptate, şi iubirea noastră grăbită-i ruptă-n două;
Astfel c-amintirile ni-s singurele speranţe care devin neant.
Suntem abandonaţi şi singuri, asemeni oamenilor bătrâni;
Ar trebui să fim morţi,
Dar mai sunt ani şi ani în care vom fi încă tineri.

poezie de Margaret Postgate Cole, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şalom Sabat

Eu sunt un vultur plin de măreţie,
Trăiesc din ameţeala cerului;
Tu eşti o pană dintr-o aripă
De altă culoare:
Nepotrivită, zbârlă, purtată de vânt,
Ce-şi caută locul prin aripi străine,
Iar eu nimic n-aş da pe tine.

De la o vreme, însă,
Eu zbor cu şoimii şi areţii,
Căci mi-am pierdut o pană care
M-ar fi purtat unde mi-e locul,
Cât mai apropiat de soare.

De la înălţimea la care m-am coborât,
Văd mai bine
Că pana ta e tot ce îmi lipseşte,
Că sunt condamnat la picaj,
Că ai o misiune mai înaltă
şi, oricum ai fi, nu sunt fără de tine
Decât o eclipsă, pana mea lipsă.

Când nu pot să zbor, de tine mi-e dor;
Facem parte dintr-un tot,
Fără el să zbor nu pot,
Nici tu nu zbori,
Şi mor, şi mori.

Fie-ne ţărâna uşoară
Ca pana ce zboară,
Ci nu atât de grea
Ca tine, pana mea,
Şi nici la fel ca mine
Când zbor lipsit de tine.

Sabat Şalom!

poezie de Marius Robu din Aproape alb (28 noiembrie 2012)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum 10 ani eram pe stradă, la 5:00 dimineaţa, în noaptea de Înviere şi am avut viziunea că în lume e plin de oameni aşa cum e şi Pera. Oameni înfrânţi, pierduţi, depresivi, fără speranţă şi care depun eforturi uriaşe doar ca să îşi vadă munca irosită sau cu rezultate mult sub aşteptări. Oameni care merg prin viaţă răniţi şi doborâţi de sărăcie, greutăţile vieţii, lipsa de iubire şi atâtea şi atâtea nenorociri care se tot adună şi nu devin mai puţine, ci mai multe. Şi eu, Pera, deşi încă nu aveam decât rezultate foarte mici, am înţeles în inima şi în mintea mea un lucru important: că dacă citesc şi aplic, dacă învăţ din eşec şi repet încă odată cu lecţia învăţată, dacă perseverez ca un catâr încăpăţânat care nu se lasă până când nu cade lat, pot să aleg orice domeniu din viaţa asta şi să ating visuri imposibile. Am ştiut că toată puterea este la mine şi dacă accept asta, pot să fac orice îmi doresc în viaţă. Şi tu eşti capabil de acest lucru! Îndrăzneşte şi cere mult de la viaţă!

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Această aşa-zisă Capitală, această aşa-zisă cetate fară nimic de cetate în ea a trăit şi trăieşte într-un veşnic azi fară un ieri, fară un mâine. Nu ştie ce înseamnă "strânge bani albi pentru zile negre!" E un oraş de "ce-am avut şi ce-am pierdut!" Care cum izbuteşte a împrumuta câteva sute de lei se aruncă într-o birjă ori într-un taxiu şi strigă şoferului sau birja­rului: "înainte!... Dă-i drumul înainte, oriunde!" Ce suflet să aibă un asemenea târg şi cetăţenii unui asemenea târg? Urbanism, arhitectură, monumente, muzee?... Simbolul nu e Calea Victoriei, tenia aceasta de stradă lungă-prelungă şi strâmbă, cotită, sucită, corcită, unde toţi îşi vântură o viaţă tot aşa de strâmbă, cotită, sucită, corcită?... Când trec şi îi văd pe toţi, şi mă văd printre dânşii la fel cu dânşii, atunci nu pot suporta oamenii, portul lor, vorba lor, năravurile lor, căci mă recunosc în ei. Îmi stă în gâtlej mâncarea, mi-e coclită gura şi mi-s strepeziţi ochii. Atunci îi urăsc şi-i osândesc şi mi se pare că nu găsesc cuvinte îndestul de grele... Pe urmă mă trezesc iubindu-i cu înduioşare, cum îmi iubesc şi târgul acesta în care am să mor fără a fi trăit ceea ce se cheamă o adevărată viaţă: viaţa!

Cezar Petrescu în Calea Victoriei (1930)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De pe dealul din spatele grădinii!

Pe dealul din spatele grădinii,
De câte ori am ocazia, urc până sus!
Nu ca să îmi spionez vecinii...
Să văd soarele, la răsărit sau la apus!

De acolo, din vârf, eu văd multe semne.
Observ cum funcţionează un sistem!
O societate fără prea multe îndemne,
La o lume mai bună, la un bun ecosistem!

Văd păsări care zboară spre o destinaţie.
În văzduh e mult mai clar ca pe pământ!
Pe cer, mai circulă şi avioane cu reacţie,
Dar cu un alt scop, cu un alt deznodământ!

Cobor privirea spre casa unde eu locuiesc,
Şi înţeleg, destinul nu eu mi l-am ales!
De pe dealul din spatele grădinii, privesc,
Spre un creeator universal, bineînţeles!

poezie de Ovidiu Kerekes (28 septembrie 2017)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Secretul rezistenţei mele

Găsesc încă-n cutia poştală scrisori, cele mai multe de la oameni
care-au luat-o razna-n cămăruţe sordide,
cu slujbe prin fabrici sau fără slujbe,
oameni care trăiesc cu curve sau fără femei, fără speranţă,
doar cu băutură şi furie.
Sunt scrise pe pagini rupte din caiete de dictando
cu un creion neascuţit
sau cu cerneală,
cu litere mărunţele, înclinate
spre stânga;

iar hârtia este cel mai adesea mototolită,
îndeosebi în partea de sus,
iar în ele ei spun că le place marfa mea,
c-am descris lucrurile aşa cum sunt şi că
ei au simţit asta, că le-am dat încă o şansă,
că cineva chiar le cunoaşte viaţa şi ceea ce simt.

E adevărat, am cunoscut acele realităţi,
mai acut decât mulţi dintre ei,
dar mă întreb dacă ei realizează la cine-au ajuns
scrisorile lor?
Well, ele au fost lăsate într-o cutie
din faţa unui gard viu înalt de doi metri,
cu o alee de acces la un garaj dublu, cu o curte cu trandafiri,
cu pomi, cu o femeie frumoasă, cu o maşină nouă,
cu şemineu şi cu un covor verde, gros de doi centimetri,
cu un tânăr care chiar acum îmi transcrie marfa;
îl ţin într-o cuşcă de trei metri pătraţi lângă
o maşină de scris, îl alimentez cu whiskey şi cu târfe tinere,
bătându-l zdravăn de trei-patru ori
pe săptămână.
Am 59 de ani, iar criticii spun
că marfa mea-i mai bună ca niciodată.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada

Fântâna-mi stă alături şi totuşi mor de sete,
Ca focul ard, dar dinţii îmi dârdâie de frig,
În ţara mea mă aflu, dar tărâm străin îmi pare,
Stând lângă jar, eu tremur de friguri doborât,
Sunt gol de tot şi totuşi veşmântul mi-i de vornic,
Când râd, am ochii-n lacrimi, doresc zădărnicii,
Mă-mbărbătez cu visuri şi mor de deznădejde,
Mă-mbăt de veselie şi tremur de dezgust,
Voinic mă simt şi totuşi stau frânt fără de vlagă,
Prieten mi-e oricine, dar toţi mă ocolesc,
Nepăsător de toate îmi zbucium încă gândul,
Să mă îmbuib de bunuri când nu mai vreau nimic,
Şi mierea vorbei blânde, mai mult amar mi-aduce, -
Pe omul ce mă-nşeala mai drag mi-i să-l aud.
Prieten mi-e acela care mă-ndeamnă a crede
Că lebăda cea albă e neagră ca un corb,
Minciună ori dreptate de-acuma mi-i tot una,
Pe cel ce-mi face bine mi-l socotesc duşman,
Ţin minte tot şi totuşi nu-ncheg nimic în minte-mi,
Prieten mi-e oricine, dar toţi mă ocolesc.

poezie clasică de Francois Villon
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!