Odă soldatului căzut în genunchi

Tăcerea mea-i legată de-ntreaga omenire,
Se-agaţă ca o cruce de trupuri de martire
Şi plumbul se topeşte până-n călcâiul drept,
Pe buza mea-nfloreşte sfârşitul înţelept.

Cu apele din lacuri aş plânge moartea mea,
Cu munţii şi câmpia, firesc, aş cerceta
Cum blocuri de granit pot înverzi şi-apoi
Furiile alpine să curgă în puhoi.

Aş cerceta câmpia, deschisă şi-nflorită,
De focul verii arsă, secată, mistuită,
Aş cerceta cum păsări se-ndreaptă liniştit,
În fiecare toamnă, spre ţări în asfinţit.

Dar liniştea mă toarce ca lâna în fuior;
Se-aude ramul veşted ori pasărea în zbor,
Se-aude gândul singur, m-aud şi eu în gând,
Cu ochii larg deschişi, aproape lăcrimând.

Copiii noştri iară vor patrula cu arme
Prin ţările străine, căci ochiul care doarme
Se va deschide-ntocmai ca poarta dinspre Rai,
Dar prea târziu, se pare, fără divinul grai.

O casă, două, trei, cu sutele de mii,
Vor ţine adăpost părinţilor stafii,
Iar vântul ce va bate pe munţii de-nceput
Se va rosti-n ecoul a tot ce am pierdut.

(pentru Ziua Armatei Române)

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea mai mare fericire a omului care cugetă este de a cerceta ceea ce se poate cerceta şi de a venera cu seninătate ceea ce nu se poate cerceta.

citat celebru din Goethe
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bând vinul (V)

Mi-am ridicat casa în mijlocul unui furnicar de oameni,
Dar nu se-aude zgomot de trăsuri, nici tropot de cai.
Mă întrebi cum e posibil.
Când gândul este departe, pământul rămâne departe.
Culegând crizanteme lângă gardul de merişor dinspre est,
Văd în depărtare munţii sudici;
La asfinţit aerul colinelor este plăcut;
Stoluri, păsări în zbor se întorc la cuiburile lor.
În aceste lucruri respiră parfumul adevărului –
Aş vrea să-l împărtăşesc cu voi, dar am uitat cuvintele.

poezie de T'ao Ch'ien, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plasa de gânduri

Un gând, un singur gând aş vrea să prind
în mâna ce se sprijină pe frunte
şi îl aşteaptă, nu ca să-l înfrunte,
ci pentru ca, în suflet, să-l cuprind.

Nu vreau mai multe, unul mi-e de-ajuns,
ori, dacă e cel aşteptat, se poate
să îmi doresc mai multe gânduri, toate
ce vor veni la gândul meu răspuns.

Dar cum să prind un gând? Cu ochii-nchişi?
Cu mâna-ntinsă, degetele-plasă?
Cu alte gânduri? Cum se face? Lasă!

Îmi ţin, mai bine, ochii larg deschişi,
mă mai ajut cu gândul "Nu îmi pasă!"
ori uit de tot ce, astăzi, mă apasă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul toamnei

Sonetul toamnei frunzele-n rugină
Îl cântă melancolic ca poeţii
Şi îndelung se-aude aria tristeţii
Din simfonia toamnei cea divină!

Se plimbă vântul singur prin grădină
Şi e mai rece roua dimineţii,
Sunt mai îngrijoraţi de-acum drumeţii,
Cu gândul lor la vremea ce-o să vină.

Spre calde, dar îndepărtate ţări,
Se-ndreaptă cârduri, păsări călătoare,
S-au pregătit de drum spre alte zări.

Noi trist privim cum ele au să zboare,
Mereu pe-acele vechi şi lungi cărări,
Ce sunt pierdute-n zbucium şi visare.

sonet de Petre Gigea-Gorun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Egretele sunt prea târzii

Au împuşcat-o fără milă
La gura de vărsare-n deltă,
I-au dărâmat făptura zveltă,
Ce zace-acum sub o şenilă.

Doi cărăuşi musteau pe ape,
Ca două plute fumurii,
Încrucişaţi şi sângerii,
Ca două mâini ce vor să scape.

Topite în amurgul viu,
Lăcustele zburau la sol,
Iar stelele, pe cerul gol,
Se domoleau într-un târziu.

Venise iarnă şi război,
Obuzele se sărutau
Ca-n povestiri cu Menelau,
În zbor, în moarte şi noroi.

Conservele pluteau în van
Prin mlaştini şi râpane mici,
Noi toţi trecuserăm pe-aici,
Cum treci şi tu, an după an.

Şi urmele creşteau din scrum,
Iar noi eram tot mai săraci,
Puneam nisipurile-n saci,
Apoi ne preschimbam în fum...

Azi, dropiile sunt stafii.
Mai dau ocol, din când în când,
Prin vântul sobru, rar, spunând:
"Egretele sunt prea târzii..."

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea iubirii

ascultă-mă!
atunci când norii nu vor mai fi
şi ochii tăi nu vor mai clădi cerul cu mine
iar pădurea va plânge toamne în gândurile tale
voi spune: mai aşteaptă-mă

dacă vei şti că am oprit în nopţi şoapte
şi încă vântul va bate în geamul tău
să ştii că le-am sculptat, pe chipul lunii
cu lacrimi
ca să-ţi vegheze visele nopţii

dacă pădurea va aşterne paşii mei
în iarnă, cu frunze de toamnă
şi-n primăvară mugurii vor răsări-n flori
iar vântul va tremura crengi pustii
să-ncerci să mă uiţi
căci este prea târziu, iar lăstarele ierbii crude
vor sorbi lumina vieţii mele
plângând cu lacrimi de rouă

iar
când îţi vor dispărea şi ultimile gânduri
să nu regreţi, să mă alungi
căci nu voi mai fi, nici măcar
amintire
şi te rog, dacă vrei
pune pentru o zi o ramă-n fereastră cu mine
şi lasă liberă pasărea să plece, pasărea iubirii

poezie de Viorel Muha (februarie 2013)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru cea nenumită (III)

A trecut mult timp înainte să-o fi întâlnit,
Dar încă şi mai mult de când ne-am despărţit;
Vântul de est este deja aici şi o sută de flori s-au ofilit,
Şi viermii de mătase de astă primăvară vor ţese până când vor muri,
Şi în fiecare noapte lumânările vor plânge fitilul ars.
Dimineţile,-n oglindă, ea vede cum norii părului iau alte culori –
Totuşi, seară de seară, îndrăzneşte să sfideze lumina rece-a lunii cu cântecele ei.
... Munţii Vrăjiţi nu sunt prea departe de ea;
O, păsări albastre, ascultaţi! – Aduceţi la urechea mea tot ce spune!

poezie de Li Shangyin, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aici se aruncă zaruri

Uneori mi se-ntâmplă să ies din mine,
mi se-ntâmplă aşa
cum o pasăre mare, foarte mare,
din zbor, se lasă la picioarele unui om singur.

Poate nu chiar atât de singur,
dacă ţine strâns la piept o vioară
frumos lustruită, dar care nu cântă,

care nu cântă, dar care se-aude
departe, în lunci neştiute de nimeni,
sau poate, într-un soare care nu încălzeşte,

dar care străluceşte în inima lui
şi în inima mea, totuna
şi focul se-aprinde singur, pe dealuri, a viaţă

şi care nu arde, căci frumoase femei
încă adună spice
şi tineri bărbaţi cu iarba în dinţi
le poartă pe braţe până în inima casei.

Uneori mi se-ntâmplă să ies din mine,
mi se-ntâmplă aşa
cum o pasăre mare, foarte mare,
se ridică uşor din vioara omului singur
şi zboară neîntrerupt spre o casă cu inimă.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Filozofia iubirii

Izvoarele cu râul se unesc
Iar râurile curg către ocean
Şi vânturile blând se contopesc
În cerul diafan.
Nimic în lume singur nu răzbate
Ci toate printr-o lege stau în doi
Căci vor pe veci să fie-n unitate
De ce n-am fi şi noi?
Priveşte munţii cum spre cer se-ndreaptă
Şi valurile cum se-mbrăţişează
O floare-soră nu va fi iertată
Când fratele-şi trădează.
Razele soarelui cuprind pământul
Iar luna cu lumina ei atinge marea
Dar la ce bun, mă-ntreb acum cu gândul,
De nu-ţi simt sărutarea?

poezie de P.B. Shelley, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Icoană de taftan

Copiii noştri parcă-s amănunte
Sub timpul ce întârzie pe frunte.
Adulmecând apusul, norii tac,
Tăcerea în fâşii acum desfac.

Ce linişte, ce linişte deplină
Îmi schilodeşte sânul fără vină!
Ce linişte, ce linişte hapsână
Îmi mângâie obrazul într-o rână...

Te-aveam de undeva ca pe o boală
Eterna mea pedeapsă capitală
Cu tine-am scrijelit un cimitir
În care ne ascundem în delir.

Ne fugărim. Copilă, nu ştiu cum
Să mă apăs pe marginea de fum.
Te pierd ca pe-o icoană de taftan
Cu zgură, dintr-un alb Leviatan.

Copiii noştri mor ca seceraţi
Şi-apoi ne mor surori, ne mor şi fraţi,
Dar numai moartea nu vrea să ne moară.
Ajută-mă, cu mâinile pe sfoară.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minciuna ateilor că Biblia spune "Crede şi nu cerceta!"

"Crede şi nu cerceta"
Crede fără-a cugeta,
E-o minciună, dragii mei,
Ce-i scornită de atei,
Pe creştini să îi smintească
Din credinţa strămoşească.

poezie de George Budoi din Religia în aforisme, epigrame, poezii, pamflete şi satire (12 iulie 2020)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rămâi cu bine

În liniştea luminilor curate
Se zbate o copilă fără gând,
Iar pasul ei, cu frunza tremurând,
Spre moarte ar avea întâietate.

Mai trece o egretă, când şi când,
Cu aripi sângerând de greutate,
Sub streşine de case-abandonate,
Obrazul i se pierde-n soare blând.

"Rămâi cu bine", spuse ea smerit.
Întunecimea stelelor puţine,
Pe casa ei cea nouă de granit,

Adulmecă pământul părăsit;
Se-aude un ecou... "Rămâi cu bine"...
Copila parcă nici n-ar fi murit.

sonet de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi plouă şi ninge...

E toamnă târzie şi plouă şi ninge,
Se scutură norii şi streaşina plânge
Şi vântul s-agită, e vreme câinoasă
În sobă ard flăcări, fac umbre prin casă

E mut telefonul, tăcerea se-aude
Şi ceasul a stat, un bec nu s-aprinde,
E beznă afară, nu mai ştiu unde sunt
Se scurg amintiri prin tăceri de mormânt

De ce nu-s cu tine, mă-ntreb şi-i târziu
De ce n-am rămas?!.... Mă-ntreb şi nu ştiu...
E frig prin odaie şi focul se stinge
E toamnă târzie şi plouă şi ninge...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerea fulgilor de nea

Când fulgii dezleagă tăcerea
Şi stâncile plâng înfundat,
Pe dealuri se-aude durerea
Uitată de norul plecat,

Iar munţii îşi scutură creasta
Ducând avalanşa-n trecut,
Pădurea îşi plânge năpasta
Adusă de vântul tăcut,

Când fulgii erup în talazuri
Uitând să mai ningă-n tăceri,
Doar trenul mai schimbă macazuri
S-ajungă în timpul de ieri,

Şi încă mai ninge spre seară
Uşor viscolind pe alei,
Lumina se-ascunde în ceară
Să fie păstrată-n scântei,

Când fulgii dărâmă tăcerea
Pe uliţi se-aude vuind
Un cântec ce-alungă durerea
Şi totul devine colind.

poezie de Valer Popean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul zbor

Se-aude un strigăt venind dinspre cer,
sinistru în noapte şi-n liniştea ei,
ce pare să-ncheie un dans –derniėre-
c-un ultim adio spre vechi odisei.

Se rupe din neguri, coboară, uşor,
apare, ca-n vis, o frântură de stea,
m-apropii şi văd cum bătrânul cocor
continuă, încă, din aripi a da.

Pământul e ringul în noul balans
din care se-opreşte, privind înspre cer,
spre stele ce par că-l invită la dans,
şi uită că-i singur; începe, stingher,

un vechi ritual, o rotire, şi-apoi
în vechi amintiri îşi găseşte puteri,
pluteşte prin ele, devine vioi
şi-ncheie în ritmul de vis şi plăceri.

Când zorii se-anunţă şi stelele pier,
iar ziua renaşte în zarvă şi cânt,
o scurt-adiere înalţă spre cer
o pană a celui ce zborul şi-a frânt.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa unei frunze

A rămas o frunză-n pom,
În bătaia vântului.
Cum plânge puiul de om,
Ea dă aripi cântului.
Tremură de frig săraca
Şi s-a-ngălbenit de tot.
Vântul o să rupă craca,
Stăpânul o pune-n foc.
Atunci ea se va-ncălzi,
Dar nu se va bucura.
Viaţa ei se va sfârşi,
De frig n-o mai tremura.
La fel ca omul trăieşte
Şi frunza de pom: o viaţă.
Ca şi omu-mbătrâneşte,
Se rupe firul de aţă.
Din muguri, în primăvară
Alte frunze se vor naşte.
Se vor bucura o vară,
Apoi caprele le paşte.
De câte ori vântul bate
Cad alene la pământ.
Tot de vânt sunt spulberate,
Parcă sunt fete dansând.
Curând iarna le ascunde
Sub mantia ei de nea.
Zac până cucul se-aude,
Şi iar s-o-mprimăvăra.

poezie de Dumitru Delcă (24 octombrie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gene de smoală

În crângul meu aspru de-atâtea sălcii
Se-aşază o lună pe marginea bărcii,
Iar lacul priveşte la mine cum tac
Şi plute de iarbă din mine desfac.

Când păsări de noapte îmi cântă difuz,
Cu ochii lor galbeni spre cerul ursuz,
Absorb luciul apei în ochiul deschis –
Un ochi care-mi ţine un soare închis.

Mă rabdă pădurea, mă rabdă şi cerbii,
Iar vântul mă-ntreabă de ce firul ierbii
Aşteaptă, o vreme, luna de seară;
Să uite, să plece, să nu mă mai ceară!

Pe cerul sălbatic copacii se zbat,
Din crengi şi din păsări îmi creşte un pat,
Pe care m-aşez cuminte, în tihnă,
Cu ochii mei galbeni pentru odihnă.

Apoi totul doarme. Oile rânduri
Se-adună în turmă – moină de gânduri –,
Cocorii se rup în stol de mărgele,
Iar stolul de noapte mă poartă cu ele.

Aici m-am născut, la prima rafală,
Din vântul câinesc, în râul de smoală,
Aici sunteţi voi şi cu voi am crescut,
Aici mă sfârşesc spre un nou început.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea mea - Dumnezeu

În tăcerea şi în pacea serii,
Gândul şi inima mi se îndreaptă ades
Spre un tărâm feeric, luminat....
Spre acel tărâm unde izvoarele şoptesc,
În răsărit şi în asfinţit, povestea lor de dragoste,
Unde privighetoarea înalţă un cânt sublim,
Iar iarba, vântul şi ploaia,
Fluturii în zbor,
Pasărea ce se'nalţă spre ceruri,
Floarea ce împrăştie candoare şi mireasmă pretutindeni,
Porumbelul ce proclamă pace tuturor,
Chiar şi micul greieraş,
Cu toţii îşi laudă preabunul Creator!
Şi fericirea lor pluteşte peste tot în natură...

Dar gândul mi se îndreaptă iar spre-un alt orizont,
Spre un alt tărâm necunoscut
În care fericirea nu o pot explica,
Nici nu o pot înţelege...
Şi-ades mă întreb:
' Dar ce este fericirea?
Unde pot găsi mireasma fericirii?
Cum să îi fac loc în inima mea?
Fericirea....
Ce este fericirea?'
Şi în liniştea serii un glas blând îmi şopteşte:

Fericirea nu se măsoară în numărul prietenilor,
Fericirea nu constă în cea mai mare avere,
Fericirea înseamnă Recunoştinţă,
Bunătate,
Afecţiune,
Dăruire...
Izvorul iubirii curs la Golgota este fericire!
Fericirea înseamnă Dragoste,
Dragoste este Dumnezeu!
Iată adevărata fericire!

O, acum înţeleg:
Fericirea mea este Dumnezeu!
DA, sunt fericit căci
Am un Dumnezeu aşa de minunat!

poezie de Flaviana Ciupercă (6 februarie 2013)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Această ascultare

Am ascultat povestea tuturor
Cu-nfrigurarea serilor de mai
Şi tata îmi cânta duios din nai,
Iar pâinea se cocea greu în cuptor.

În tropotele mânjilor bălai
Rotea câte o umbră de cocor,
De mama şi acum îi este dor
Cum stăruie în prispa dinspre Rai.

Vom pune după sobă asfinţit
Şi-n urma lui, albinele-nfoiate
Se vor agoniza la nesfârşit,

Până ce vom opri din neoprit,
Pe lângă trei pahare-ndoliate,
Această ascultare ce-am hrănit.

sonet de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei pescari

Trei pescari au ieşit în larg, deşi-n ziua-aceea n-ar prea fi vrut,
Navigând spre vest, în vremea ce soarele-apunea;
Fiecare se gândea la femeia care l-a iubit mai mult,
Iar copiii i-au urmărit pe valuri până-a răsărit întâia stea:
Pentru că bărbaţii trebuie să muncească, iar femeile să plângă,
Şi la câştigul mic la masă multe guri or să se strângă –
Chiar dacă valurile la bara portului neîncetat suspină.

Trei soţii stăteau în turnul farului privind în depărtare,
Ele-au aprins fitilul lămpilor în seara prevestind dezastre,
Au văzut cum se-întăreşte vântul şi cum vine ploaia în rafale,
Cum se rostogolesc norii vineţi, spintecaţi de fugere albastre.
Dar bărbaţii trebuie să muncească, iar femeile să plângă,
Deşi furtunile-s imprevizibile, iar apele adânci şi noaptea lungă –
Iar valurile la bara portului neîncetat suspină.

Trei leşuri zăceau pe plajă în nisipul strălucind sub soare
La ora mareei joase, în dimineaţa tânără ca o mireasă;
Iar femeile-şi frângeau mâinile bocind cu lacrimi amare
Pe cei plecaţi, pe cei care nu se vor mai întoarce-acasă;
Pentru că bărbaţii trebuie să muncească, iar femeile să plângă,
Şi-apoi vine uitarea, şi cu uitarea somn bun pe partea stângă;
Şi-apoi adio, tu, bară a portului şi, voi, suspine lungi.

poezie clasică de Charles Kingsley, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!