Amintirea este probabil o casă de zăpadă

A venit, iarăşi, toamna, iar eu am inima descoperită şi dreaptă,
îmi spuneai că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru aceea pe care o aşteptam, de foarte mult timp,
să vie,
să steie,
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află, sub ceruri,
şi pentru că toate se află, ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
nu mai îmi cumpără viaţă,
şi, mereu, este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ,
dar se usucă.
şi se umple de alb.
ca şi oamenii.

Însă, seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa, fără să cunoască regrete,
poate doar frică şi alte spaime mai mari.

Şi, deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi sfârşiturile năucesc toate frunzele,
vai, oda mea,
vai, draga mea, cea îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă!
cetina este nemuritoare şi verde, îl vesteşte pe Domnul meu!

Supt de teamă, şi ars, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, a ei,
iar eu
cumva am aşteptat steaua aceeea
s-o văd,
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar, undeva, deasupra tuturor brazilor.

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele, steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă e taina nemorţii.
aşadar, renii şi câinii de pază vor rămânea unde e cel mai rece, anul acesta...
îmi este frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele-steluţele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a Cerului-viu.

Îmi pare că, acum, cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine,
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig,
ca acum...
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă, cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre:
zăpezile, hornurile murdare, casele şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela Cer-viu
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi,
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească despre tot,
până când
norii le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne este frică, însă, de zăpada care cade peste noi.

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea e probabil o casă de zăpadă

A venit iarăşi toamna iar eu am inima descoperită şi dreaptă
îmi spuneai
că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru cea pe care o aşteptam de foarte de mult timp
să vie
să steie
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află,
şi pentru că toate se află,
ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
şi mereu este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ;
seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci
... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa fără să cunoască regret,
poate doar frică şi alte spaime mai mari. ca la oricare.

Deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi năuceşte toate frunzele,
vai, oda mea, îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă,
cetina e nemuritoare şi îl vesteşte pe Domnul meu.

Sunt supt de teamă, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, iar eu
cumva am aşteptat-o
s-o văd
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar
undeva deasupra tuturor brazilor...

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele
- ca întreg cerul -
steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă
e taina nemorţii.
Renii şi câinii de pază vor rămânea unde este cel mai rece, anul acesta,
îmi e frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a cerului viu.

Îmi pare, acum, cred că cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine, cum sunt -
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig, ca acum -
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă,
cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre
zăpezile
hornurile murdare
casele
şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela cer viu,
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească de tot, până când norii,
le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne e frică de zăpada care cade peste noi...

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simţit azi
ce trăiri
sau ce vise prosteşti de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
şi curg lacrimi...
şi-s sărate...

Şi nu mai ştiu ce să cred
sau în cine...
"O să fie bine!" aud
oriunde merg şi de la
oricine întâlnesc...
le zic şi eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Şi parcă dacă zic şi îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
şi lacrimi iarăşi se preling...
şi-s sărate...

Nu ştiu cât voi rezista
mi-e dor...
şi te vreau...
acum şi aici

Îţi ascult ticăitul ceasului
şi el plânge după
mâna ta...

Şi totul e trist şi
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranţa,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? mă întreb...
pentru ce? pentru cine?
şi răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung să
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
şi gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viaţă
şi fără nimeni care să ştie...

Poate totuşi voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Şi în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de Lidia Mihai
Adăugat de Natasa Radu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde cad anii când se duc?

Unde cad anii când se duc, în noi, în cer sau în pământ?
Am început să–mi frământ visele sub scara ce urcă spre cer.
Poate vor fi şifonate.
Poate vor ieşi din chenar, dar cu siguranţă îmi vor umple gândurile.
Mari şi năstruşnice.
Fără să le poată muta cineva de sus în jos, de la est la vest.
Nu ştiu unde se duc când toate rămân departe, aşa cum sunt, până ziua întâlneşte moartea.
Cine stie?
Simt ceva! Parcă este adierea unei mâini peste genele care s–au contopit pentru o secundă în amfiteatrul gândurilor.
Teribilă treabă cu anii. Cu gândurile. Cu visele...
Şi totuşi, unde cad anii când se duc, în noi, în cer sau în pământ?

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asta-i dragostea

Când treci pe lângă mine şi nu mă bagi în seamă,
Iar eu mă uit la tine fără nici o teamă,
Şi simt că-nebunesc, dar ştiu că este bine,
Că atunci îmi fac curaj ca să vorbesc cu tine.

Învaţ mereu mai mult, mai mult ca un străbun,
Doar ca tu să vezi că eu sunt cel mai bun,
Şi-mi strâng toate puterile, şi mă-mbrac frumos,
Doar ca tu să vezi că nu-s cu capu-n jos.

Şi mă întreb mereu, acolo-n mintea mea:
"De ce fac toate astea numai pentru ea?"
Când răspunsul îl cunosc, cine n-ar putea?
Sunt îndrăgostit, asta-i dragostea!

Deci ca să-ţi demonstrez că sunt un cineva
Care ţine mult la tine şi doar cu tine-ar sta,
Îţi ofer un trandafir, ca să-ţi dovedesc
Că sunt îndrăgostit, tre' s-o spun: te iubesc!

Iar când toţi îmi sar în cap şi mă-ntreabă-asa:
"De ce faci toate astea numai pentru ea?"
Nici n-apuc să spun că le spune inima:
Sunt îndrăgostit, asta-i dragostea!

Dar dragostea se-mparte, se-mparte doar în doi.
Ce părere ai? Nu vrei să fim noi?

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de Andrei Tudora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rocadă

Visez, uneori, că sunt regină, peste inima ta, că
un pion, foarte slab, mă urmăreşte, cu un revolver, calibru mic,
de la izvor şi pădure, ca vânatele!, de ce să nu..
şi, atunci, speriindu-mă,
fiindu-mi frică,
te iubesc într-un tren mic, care trecuse pesemne pe la tine prin inimă;
şi apoi prind aripi, mă ridic deasupra lumii, cum se ridicau stelele,
pesemne, la începuturi, între ele, milioane de ani lumină, cineva a împins foarte tare stelele, sau le-a dăruit zborul, trenuri de stele şi maici se rotesc.
îţi invoc pieptul şi sângele
şi
îţi spun să mă cauţi, raniţa e în spatele tău, deşerteaz-o de numeroasele mere amare
căci a venit primăvara, cu-a ei ştiinţă în dragoste...
îmi pare că teama Isoldei
e în picătura licorii
care nu ajunge la cine trebuieşte...
cum se mai scutură, peste noi, furtunoasele mame ale fructelor, cu toate petalele...
nu este oare
petala
măicuţa cea mai adevărată a unui fruct?
cum se mai scutură, peste tot, furtunoasele maici ale fructelor...
umplu toată România de o ploaie şi de o nepricepere fadă... cad peste pârâiaşe, dezordonate,
sfinţindu-le... dar noi nu ţinem, în cord, chipul fals!
visez uneori că mă
umpli
de humă
că doar pentru tine mă întind pe scenele vieţii, cu pietre peste inimă,
să vedem odată
cum se umplu, din nou, iubirile cu sevă, cuminţenia iubirii
se hrăneşte, pesemne, din piept;
iubeşte-mă!
să vedem, odată,
de unde începuseră stelele să priceapă rotirea, peste trandafiri,
binecuvântându-i.

Iubirea pesemne începe de la un tren care soseşte;
dai hrană;

Îţi spun, nu te mai roti atât peste inima mea simplă,
ca un rege,
doar caii liberi sunt regi şi regine, eu sunt doar un ceas de perete,
o stea,
şi o inimă,
pisicosule, ce eşti, şi pahar plin de fructe!
o pisică!
îmi imaginez
doar,
simbolistica spaimelor;
este la tine în palmă,
egretă ce eşti, o egretă!
îndrăgosteşte(-) mă!
în înfricoşarea mea molcomă.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem pentru Ylo

Basmul tău, cu elefantul, şi cu apa lui cu noroi,
ciudăţenia lui molcomă,
este deja
într-o carte, cu multe desene scrijelite cu mâna stângă
şi cu sunete de pian printre slove
copiii sigur vor bate din palme
şi vor gânguri
cu stele deasupra
pentru că basmul tău este nemuritor
iar elefantul
un animal pe placul copiilor
dacă eu spun totul, acum,
în noroi, acoperit pe jumătate de mâl,
elefantul este foarte sătul, este şi flămând,
este doar o tipologie a coşmarurilor tale nevinovate,
ori poate elefantul tău nici nu există
nici măcar ca idee,
ci a coborât, pântecos, dintr-o fotografie,
poate eşti tu,
sau nu,
poate este un alt elefant,
el îmi pofteşte lumea şi cireşele, pe care, cu mânuţa mea, le-am adunat,
dar tot felul de sărăciri,
şi de neînţelegeri,
colcăie, încă, de pildă, în gândul ei, mustul acela prea dulce,
de mică, nu este obişnuită cu vinul,
este doar,
gustul de toamnă
şi bogăţia picioarelor Lui,
acum, nu s-ar făcea, niciodată, vin pentru nunta miresei
căci El nu s-a mai înapoiat, niciodată, în ţinutul acela
ori la ţinătorii aceia de nuntă, care L-au chemat.

Viile sunt foarte dulci, de fapt, în anul acesta,
dar eu nu am poftit, niciodată, fără rost,
la prea mult vin,
rândurile cu mosc şi de smirnă
sunt cu două mii
de ani
mai bătrâne
iar de El îmi amintesc, astăzi, toate veacurile.
în Caana Galileii, o mireasă Îl aşteaptă să intre,
la nuntă,
după 2000 de ani, încă, pe pământ, şi oalele sunt pline cu apă curată
şi nu e, aici, nicio altă minune, ca să le răstoarne;
e, în schimb, atât de multă lumină în cer...
şi de stele...
Îi este, pesemne, foarte milă de stele...
Sunt ca nişte ulcioare cu apă...
În ele, pune Dumnezeu niţică sare, şi lacrimi amare, şi un izvor,
şi, atunci, ele cresc...

Uneori, credeţi-mă, înţelepciunea luminii este o grădină
violet şi cu roşu
să mai zăbovim, aşadar, mult prea departe de lume!

animaţia unui bărbat care îmbrăţişează o femeie foarte simplă
sunt desene, iubiri şi culori,
ori copaci, purtători de culoare,
ai nevoie de stele, ori de vin,
ori de arătarea butoaielor,
când îi mângâi, femeii, obrajii?

Acesta este discursul copilei Ylo, de foarte mult timp te aştepta să apari,
vei veni, să apuci să mănânci din cireşele ei,
căci sunt bune şi dulci, iar, miercuri, vor bătea toate clopotele
coşul de răchită va cădea, atunci, pe jos, deşertat
limitele fericirilor pot fi depăşite, într-o dimineaţă.
căci
acum este seară, târziu,
şi nu noaptea se coc cireşele, pe creanga copacului
este doar un avatar cu cireşe
ylo
ylo
pânza pe care am pictat cireşul este binecuvântată şi acuarela
s-a aşezat minunat
deşi aceea care pictează, abia desluşeşte, tuşele care trebuiesc să apară;

Şi ea este, desigur, foarte tânără
nu are nevoie
decât ca o croitoreasă să îi taie drumul prin lume ca printr-o pânză de mătase foarte simplă şi scumpă
şi
pe deplin, desluşită
să se lucreze, prin pânză, cu foarfeca ei, mai departe,
şi,
din lume, să iese, desigur, o rochiţă frumoasă şi simplă,
un semi-voal,

un destin.

În ierburi, se trezesc, acum, greierii, cu viorile picioarelor,
cu câteva oceane, cu un poem şi cu păsări foarte frumoase deasupra
şi cu multe stele
care nu vor mai muri niciodată

nici basmele nopţii

este o (mândră) ondulare cu stele.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumină de soare şi trist

Îmi părea că narcisele toate înfloriseră că
pe jos se întinseseră drumuri de fizică veche
şi de ceai
lor!
însă nu înţelegeau înflorirea peste toate păcii pomilor dintâi
poate pomii nu mai sunt
şi
Adam e prea vechi
şi Eva de mult s-a-învechit
care pace care pace dumnezeul tău nu e nicăieri
în pieile noastre de animal în peşterile acelea vechi
se vorbea despre un soare străvechi şi însemne rupestre doborâte
de timp
şi
uitare
nedrept
ieşeam afară cu tine şi mă deznodam de trecut
pesemne dumnezeu începuse înainte de peşteri
se arătase cu mult dinainte însă noi nu L-am ştiut
vieţuieşte dintotdeauna în cer
plânsese pentru fiecare tuşă mai
aspră
pentru mine plânsese
pentru fiecare prunc
poate tristă ajunsese sub urse şi lângă caledonii de mult uitate în vreme
urma mea I se-nchina undeva foarte jos, căci El înălţime
supremă, lacrimă curată era
pe sub pleoapa închisă
i se supune
lui
Soarele
Lui îi închină tot binele, chiar şi fără popor
să fi auzit miceenii de El sau mayaşii cei cu ochiul
în timp şi în fizică foarte clar
El nu are popor
El este
târziul oricărui popor
dar pleoapa mea Îl caută în vechime unde este încă
lumină de soare şi trist.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de tristeţe veche

Privirile cui mă ating?
sunt încă primăvara ta, trandafirul,
şi nu m-ai cunoscut;
nu sunt, mărturisesc, decât primăvara ta,
şi nu m-ai cunoscut;
şi aşa vor trece ani şi ani, grădina va începe, încet, să înflorească,
ceasurile şi limbile timpului meu bat, acum, ora neagră
crengile ruginesc, desprinse din pământul cu dor de apă sărată
căci pentru noi nu mai sunt mări de cules
şi nici poame dulci.

Ochii lor se închid. copacii nu ne mai privesc în grădină, ochii lor de lemn se închid;
probabil, pentru noi, trandafirii
nu se vor mai înroşi prea mult, în luna august;
ochiul pomilor
se va închide peste flori
şi peste trupul meu
care te-a aşteptat prea mult.
Pentru că este, mereu, trandafirul cu petala cea dulce, ca zmeura!
trandafiri dansează peste grădini
şi în lacrimile mele
ultimele.
Ţineam minte trandafirul acela,
ştiam omul,
împlea viaţa mea cu tot raiul, dar şi cel mai concret pământ se închide,
zâmbetele nu mai sunt pentru mine,
nici caii
şi nici dimineţile.
Nici zâna aşezată pe pervazul domniei tale, iubitule, care semăna cu o turturică prostuţă,
mălinul plin de flori mov, înflorita lui molcomă,
ascunde-mă!
ascunde-mă, lângă ea!
parfum peste oasele tale, şi-n trup,
piteşte-mă, aşa cum ascunzi norii prea roz!
îmbătarea zilei pe care am uitat-o! şi concreta ceaşcă cu vrajă de ziuă!
sunt toate iluziile inimii, floarea;
Înmiresmarea
îmi fi-va, însă, regatul, regretul,
căci pentru noi, nu mai sunt mări şi nu mai avem ce iubi.

Cu regretul meu, mă voi îmbrăca şi mă voi întrista, poate prea mult
până când, peste leagănul meu,
întins ca un hamac, ca un regat molcom,
(hamacul trandafirilor
şi al apelor acum sălcii)
până
fi-va aşa:
lunile de pe cer vor învăţa cum să râdă fericirile colinelor foarte verzi
sărutările rozelor ţi se vor aşeza uşor
ca nişte aripi de fluture
peste umeri
şi peste urmele pe care le-ai lăsat, neiubind
Peste cămaşa ta se va depune atunci, încet, vraja dragostei şi parfumul,
mă vei răni din nou foarte dulce,
şi te voi răni,
la rândul meu, cu ciudă pe timp şi pe rugină
luna noastră trandafirie se va aşeza, din nou, către răsărit

până atunci,
e negru la mine pe palmă,
ca şi cum m-aş fi pătat cu un rug întreg de frăguţe.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu sunt acel marinar

dacă
şi numai dacă
ar fi să îmi închipui
niciodată nu am să pot să te prind
nu am navigat pe corăbii nu sunt acel pirat
fără un ochi
şi nu târâi după mine vreun picior de lemn

în sfârşit, asta e o altă chestie
problema e că
nu este de ajuns să pui totul în ordine
aşa cum nu este de ajuns să alergi câteva ore bune
în speranţa că te vei regăsi

mă trezesc dimineaţa
şi îmi dau seama că este destul de târziu
soarele răsare la fix patru treizeci
da. acum este timpul, nu mâine

din vamă până în neptun
sunt peste douăzeci de km de plajă
cu toate astea doar un pumn de nisip m-ar putea face fericit
zorba ar şti ce să spună
pentru mine
însă
şi doar pentru mine
o clipă de linişte mi-ar fi de ajuns

nu vreau kilometri de asfalt
nu vreau poveşti de adormit copii
un pescar îmi poate spune oricâte, şi cu câte furtuni
şi cu câţi peşti neverosimil de mari

şi dacă mă prinde noaptea dormind pe nisip şi dacă este să mă redefinesc
tot nu ar fi
pentru că una este să mângâi cu palmele răsăritul
şi alta să asculţi o poveste despre pescari
despre luptele nebune cu valurile
şi nici atunci nu ai cum
dar acum e trei dimineaţa
marea îmi pupă picioarele, şi eu strâng în pumni apă sărată
şi parcă tocmai de acolo ţâşneşte viaţa
un ghem roşiatic de suliţi ce se înfig într-un cer
pe care noi încă nu-l ştim

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mireasă...

Închid ochii şi se aşează sub pleoape
Înger de şoapte, în noapte.
Şi fiecare şoaptă este o catacombă...
Cad lacrimi în trombă...
Amintirea se disecă în mii de tăceri.
Este timpul de ieri...
Când eu - mireasă a verbului ruginit,
Îmi amintesc de-nceput.
De mireasa de rubin, cu voaluri din care,
Din râuri de sânge-am ţâşnit,
Cu tălpile goale.
Căutam să cunosc fericirea
Din laptele mamei dulce şi alb.
Prin Dumnezeu mi-a rămas
Far şi catarg.
Au trecut ani...
Am devenit femeia-mireasă,
Femeia frumoasă, frumoasă, frumoasă...
Păşind spre altar
Cu sete de viaţă.
N-am gândit niciodată
Că sub pleoapele ninse
Se vor scurge deodată,
Lacrimi, gânduri şi vise.
Am trimis la plimbare
Timpul iute trecut
Şi sub lespezi de Soare m-am ascuns - început.

În alt timp am plecat
Şi să plâng m-am decis,
Printre munţii de doliu,
Pentru ultimul vis.
Şi trecutul acela în zadar a apus,
Toate visele vieţii ca o clipă s-au scurs.
Despre visele mele
N-am nimic să vorbesc.
Am prea multă durere,
Dar tot vreau să iubesc...
...............................................................
Paşii-aleargă prin mine,
Sunt un gând de cristal
Dintr-o vară rămasă
Rătăcită la mal.
Şi din nou sunt mireasă,
Mire mi-e Infinit
Şi la tâmple-mi anină
Ramuri-valuri de mirt.
Îmi e voalul un val
Peste umerii goi,
Peste umeri de ceară,
Dar e-un vis fără noi.
Doar buzele mele sunt încrustate-n nisip,
Ca urmele paşilor
Trecători prin... peste timp.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cad frunzele, a venit toamna

Cad frunzele plutind ca nişte pene
adiate uşor de pulsul aerului
mai rece de toamnă.
Şi noi cu ele vom cădea
dar, oare, cine ştie când?

Uitându-mă pe geamul aburit
de gândurile ce-mi rătăcesc aiurea,
văd alergând din calea ploilor
o doamnă.

Îmbrobodită pe cap cu o pungă,
să o ferească de stropii
ameninţători şi reci, hotărâţi să-i
strice coafura.

Nu i-am observat nici faţa,
nici gura.
Parcă-i cunoşteam
de undeva făptura.
Vroiam s-o dojenesc
că nu şi-a luat umbrela.
Dar cu ce drept?

Când s-a mai apropiat
am zâmbit, iertător, dar cu
un pic de umor.
Era soţia, udă,
ca o paparudă.
Când m-a văzut,
s-a răstit către mine
şi cu o mare ciudă
m-a dojenit:

- Stai acasă toată ziua
ca un trântor.

Priveşti pe geam cum cad frunzele.
Nu vezi că de frig
îmi tremură buzele?
Nu te mai saturi de
televizor.
Eu vin tocmai din obor!
Cu greutate, şi… Toate mă dor.

- Lasă nevastă că mâine,
îţi iau eu carne şi pâine.

Hai în braţe să te strâng,
că începe să-mi fie dor.
Să-ţi încălzesc buzele,
apoi…. tot ce ai în tine.
Vino dragă lângă mine,
că sunt cald şi ţi-o fi bine.

Te rog, nu mai ofta!
Vrei un ceai sau o cafea?

Frunze cad şi-au mai căzut
şi, cine ştie câte-or să mai cadă.
Un an clepsidra s-a mai scurs,
cu ea şi noi am mai trecut
ca niciodată.

Părul în cap a mai albit,
cu-n an a mai îmbătrânit,
iar faţa mea a mai zbârcit.

A Ta?
Nu prea se vede,
este prea mult fardată.

Aşa-i viaţa trecătoare,
uneori chiar plutitoare.
Precum frunzele ce cad,
aşa cădem şi noi.
Pe când?

Cad frunzele
cu freamătul lor de toamnă.
Şi frunza noastră
o să cadă, dar...
Aş vrea… Nu prea curând.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-mi mai este niciodată frică

De frica cea cumplită a morţii, mi-am construit şi eu o casă
Şi acum, această casă este beatitudinea oceanică şi nemărturisită a Sinelui Suprem pe care deja l-am descoperit în mine.
De frica frigului, mi-am cumpărat şi eu o haină
Şi acest veşmânt îmi dă acum mereu căldura din interiorul inimii mele care arde de o iubire nestinsă.
Acum tocmai de aceea nu-mi mai este deloc teamă de frig.
De frica sărăciei, am căutat mereu bogăţia
Şi glorioasă îmi este acum această misterioasă bogăţie fără limite care îmi vine clipă de clipă de la Dumnezeu.
Acum nu-mi mai este deloc teamă de mizerie.
De frica foamei, am căutat mereu hrana
Şi acum hrana îmi este meditaţia yoghină profundă ce este realizată asupra adevărului ultim care m-a eliberat.
Acum tocmai de aceea nu-mi mai este deloc teamă de foame.
De frica setei, am căutat mereu să beau ceva,
Iar băutura mea cea nelipsită a devenit acum nectarul cel tainic şi veşnic îmbătător al adevăratei cunoaşteri supreme.
Acum nu-mi mai este niciodată teamă de sete.
De frica duşmanului, mi-am căutat şi eu mereu un tovarăş
Şi până la urmă l-am găsit în vidul cel enigmatic şi etern al betitudinii divine care nu se sfârşeşte niciodată.
Acum nu-mi mai este deloc teamă de nici un duşman.
Din cauza fricii de a nu greşi, am căutat şi eu cu o neostenită frenezie o Cale spirituală adevărată.
Şi acum aceasta este pentru mine Calea Uniunii Transcendente în Dumnezeu cel Unic şi mereu Omniprezent.
Acum nu-mi mai este deloc teamă de nicio greşeală.
Pentru că sunt deja un înţelept în care se oglindeşte fără încetare întreaga măreţie ascunsă a lumii ce a fost manifestată de Dumnezeu,
Acum beneficiez oricând de nenumărate comori ale cunoaşterii supreme; şi peste tot acolo unde merg
Sunt veşnic fericit şi pe deplin liber.

poezie celebră de Milarepa
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trec printr-o perioadă foarte grea din viaţa mea. Nu intru acum în detalii, îţi spun doar că m-am decis să mă căsătoresc. E inevitabil. Trebuie s-o fac, nu doar pentru mine, dar şi pentru tine, Modest, şi pentru toţi cei pe care-i iubesc. Cred că pentru amândoi, orientările noastre (sexuale) sunt cele mai mari şi mai irecuperabile obstacole către fericire, dar trebuie să luptăm împortiva naturii cu toate forţele noastre. În ce mă priveşte, voi face tot posibilul să mă căsătoresc anul ăsta, şi, dacă-mi lipseşte curajul necesar, îmi voi abandona, oricum, obiceiurile pentru totdeauna. Desigur, îţi dai seama cât de dureros este pentru mine să ştiu că oamenii simt milă pentru mine şi mă iartă, pe câtă vreme eu nu mă simt vinovat de nimic. Cât e de stânjenitor că uneori celor care mă iubesc le e jenă cu mine. Pe scurt, mă gândesc să mă căsătoresc sau, oricum, să am o relaţie publică cu o femeie, ca să închid gurile tuturor creaturilor ale căror opinii nu înseamnă nimic pentru mine dar care sunt de natură să-i stânjeneasscă pe cei care sunt în anturajul meu.

Piotr Ilici Ceaikovski în scrisoare adresată fratelui său, Modest
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

La petite étoile

credinţei i-am pus o gură ironică-sceptică, din acel moment
păream un cazino dărâmat, nimeni nu mai credea în mine;
feţei mele i-am pus o mină ocupată şi neprietenoasă
iar lumea n-avea curajul să se-apropie, viaţa mea părând autostradă
iar cine s-ar opri să-mi vorbească ar crea ambuteiaje mortale;
pasiunii i-am pus ochi ostili şi mândri, fortăreţele unui aisberg,
de aceea femeile deveneau confuze prefăcându-se că nu mă văd
când treceau pe lângă mine sau când mă depăşeau pe coridoare,
pe stradă, prin viaţă...

însă trucurile astea nu mergeau peste tot
pentru că steluţa aia vicleană ca o vulpe,
cernută cu toate manevrele şi hârşâiturile,
strălucea peste mine ciudat
şi mă invita oarecum, chemătoare, s-o contactez.

la început, amabil, numai zâmbet, am poftit-o să mă lumineze
era însă mai neastâmpărată şi mai greu de prins decât
un licurici din nopţile calde de vară,
aşa că, pentru multă vreme, am rămas chiorându-mă la ea:
îmi imaginam, superior, că sunt îndrăgostit de ceva
atât de nepământean:
-"numai mie mi se putea întâmpla asta"-
apoi am vrut să pot medita, gândind că aşa ajung
să am minte şi suflet astral,
dar adormeam mereu în timp ce ea îmi zâmbea îngăduitor şi ironic.

*
în carnea mea s-a prins o boala ciudată, o durere care
părea să nu treacă decât
dacă naşte o altă durere – steaua asta... am vrut s-o seduc,
să mă unesc cu ea... însă suspicioasă,
şi-a luat lumina şi s-a dus din ce în ce mai departe
până când nici nu m-a mai băgat în seamă;

plin de remuşcare, pentru lung timp am iubit-o pătimaş
fiindcă era frumoasă, nemişcată şi nemuritoare
totuşi ea nu mă mai vedea absolut deloc, cel puţin aşa părea:
o, joc al aşezării inimilor pe treapta căderii!
cine e o treapta mai sus, supravieţuind,
cine e primul care cade?!?
cum dau navală remuşcările, de ce distanţa sparge ţândări
ziua de ieri şi toate zâmbetele furate!
abia acum o iubeam pătimaş,
departe, rece şi imposibilă cum era
sau poate numai pretindea
oricum, aş fi schimbat arhitectura căii lactee
doar s-o aduc mai aproape...

*
apoi am descoperit că şi stelele mor,
că nu sunt nemişcătoare, ba chiar se mişcă foarte repede,
am prins un pic de inimă şi-am vrut să mă smulg
dintr-o poveste în care mie îmi picase la sorţi numai rănile,
am vrut să fug de ea, dar fiecare tiran
are nevoie de-o victimă, de adulaţia sau ura sacrificiului,
orice, numai să stea acolo, în lanţul mai lung sau mai scurt
al suferinţelor zilnice.
şi-aşa, geloasă ca o iubită bătrână,
părăsită pentru mereu mai tânără-alta,
am simţit-o căzând peste mine
într-un fel de ultim gest de spectacol, care avea
să ne spulbere pe amândoi.

iniţial, era ceva asemenea bebeluşului care, deschizând gura
pentru prima dată în viaţă, se simte inundat de ceva rece,
de fulgii mari de zăpadă căzând perfect
în centrul gurii, direct în gâtlej...

dar la mine, ea a căzut şi mai departe, probabil
pentru că o stea e mai grea decât un fulg sau, mai probabil,
pentru că un poet este mai fragil decât un bebeluş:
la mine steaua a început să cadă înăuntru
ajungându-mi în măruntaie,
iar inima a devenit explozia unor constelaţii nechibzuite
născând, împroşcând, renegând puzderii de asteroizi,
în serii de bombardamente
necontrolate.
*
eu am încercat
să-mi pun politicos pătura de carne înapoi,
hainele mele cele mai bune şi să-i promit solemn
că o să rămânem prieteni.
dar se pare că steaua s-a înfuriat şi mai tare
şi-a început să plângă.
ea mi-a urlat în comete
că mă ochise dinainte de a mă naşte
şi că mă vâna din prima zi a vieţii mele.

şi-acum continuă să-mi cadă zilnic peste măruntaiele inimii
în timp ce eu îi repet ca un bărbat abuzat de o nevastă isterică
că nu prea am nevoie de stele pentru că ele sunt muritoare
şi mult prea flexibile... şi sunt foarte departe...
dar timpul trece, acum aştept cuminte
să crească fiii noştri
şi mai vedem ce-o să se mai întâmple.

poezie de Dorian Stoilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai Septembrie ca oricând

Plouă cu toamnă peste noi,
Pădurea are rugină pe veşminte,
Şi parcă suntem tot mai goi,
Septembrie... ne aducem aminte.

Cad şi frunzele, bate şi vântul,
Iar cerul cu norii săi cei grei,
Îmi spune încet cuvântul,
Nerostit de buzele ei.

Este mai Septembrie ca oricând,
În păduri, pe străzi dar şi pe foi,
Fac pasul mic peste frunze trecând,
Uscate de amintiri mai vechi şi noi.

Septembrie mi-a uscat şi rănile,
Unele din ele erau deja uitate,
Au căzut rând pe rând ca frunzele,
Şi acum vântul mă împinge de la spate.

Toamna face loc de început,
Îmi usucă tot răul din gând,
Şi mă lasă fără niciun scut,
Căci e mai Septembrie ca oricând!

poezie de Iustin Miron din Autopsia Inimii (2 septembrie 2021)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt note şi bemoli

= în solfegii =

Cu tine am zăcut, noaptea trecută, sub flori
fiori mult prea roşii
şi
feciori
erau stelele, deasupra; stelele păzesc, iar noi le iubeam mult;
sunt - peste tot - triluri nevăzute de nimeni;
şi neînţelese;

Iar noaptea era clară şi frumoasă, ca petalele care ne acopereau
şi cum mai cântau solfegii pe pielea ta
nota sol, apoi balamucul simfoniei care cădea peste noi,
poc. ni se spărgeau
sunetele
pe la urechi
!!! asurzeau semafoarele şi porumbeii
De ce nu porţi ochelari, altfel, nu o să vezi toate maşinile care curg pe străzile crengilor lumii...
ochii tăi de cafea creşteau de undeva dintre luminişuri şi dintre basme
înmugurea, acolo, femeia, între flori. era fericită.
unde, sub pături de flori, lămâiţa femeii, era floarea ei,
violetele înflorite doar pentru petalele albe, de la intrarea în bloc,
s-a-f-a-c-u-t-d-i-m-i-n-e-a-ţ-ă-d-e-m-u-l-t
un poştaş prea năuc uită să îmi lase factura pentru electricitate şi timbrele cu păsări ucise, de la iubit,
şi
florile de câmp, timbrele cu apa Borsec, care zemuiesc, de prea multă sodoare lăsată,
dar, poate, sunt multe fecioriţe la dreapta Tatălui, şi multe erori.

Pe stradă trecea o maşină, pe la ora 5 dimineaţa,
mă uitam ca un tont,
la zebra cu galben şi negru
! multe castane pe jos...
florile copacilor erau moarte demult, era toamnă,
acum rămăseseră doar castanele, care mă priveau cu ochi mari, pătate şi rozacee;

De ce să fie nevoie de maşini şi de pisici negre?
culoare neagră, în lume,
de ce să fie nevoie de ea?
de ce mor oamenii, călcaţi de maşini şi de troleibuze
de ce nu se păzesc, oamenii şi câinii stradali, şi unde sunt îngerii, oare, cu părul de aur?
fântâni,
dădeau apa pe dinafară.
şi luceafărul îmi părea o fecioară, sau, poate, un ulcior cu apă, purtat de un bărbat, pe căpătâi
probabil ghinionul o să mă urmărească şi o să mă omoare
înainte de vreme;

Îmi luam figurinele, toţi soldaţii de plumb şi păpuşile galbene din mâini,
şi le aruncam după Dumnezeu:
Unde eşti, Părinte,
unde îmi e tinereţea şi vinul matur, unde îmi este maturitatea,
de ce strigă ceasurile,
ce strigă,
unde îmi e iubitul, şi de ce urlă luceafărul, înainte ca oamenii
să plece la lucru, la ora 5 dimineaţa,
din viaţa trecută,
poate doar am visat acele petale,
şi nu le las acum să se odihnească,

lebedele sunt moarte
demult...
e toamnă peste ele
e toamnă
şi noi de mult am murit.
pe jos sunt castanele care ne privesc, la ora şase, cu ochi mari,
de sub schit, castanele văd până în oraş, cu ochi căprui, aţintiţi.
iar orhideele îmi spuneau, de prin orienturi,
să las odată cerurile şi să nu le mai strig,

pe stradă treceau oamenii
care se treziseră la 5.30 şi începeau lucrul la 7 dimineaţa
de ce nu pot şi eu, soarta ţine spre mine
un cuţitaş
care nu pătrunde, de fapt, până spre trezirea cea mare şi straşnică
iar în plinătatea petalelor
e demult toamnă
da, îl cunosc pe Nea Tănase,
da, şi pe Gelu,
şi pe Mirela, o ştiu
ne privesc castanele şi frunzele care se leagănă

de ce sunt înmărmurită în ore şi de ce toate ceasurile din casă trec în sângele meu,
la ora 3 dimineaţa,
ziua bună începe cu o maşină leneşă, de care te loveşti, fără să vrei şi fără să vrea nimeni

apoi, numai petale, şi un basm care nu se mai sfârşeşte
în straşnica neiertare,

care ne cuprinde pe toţi.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de viaţă

Mi-e dor de viaţă ca pământului de ploaie.
Mi-e dor de viaţă ca cerului de soare.
Mi-e dor de viaţă ca poetului de poezie.
Mi-e dor de viaţă ca sufletului de o frumoasă melodie.
Dar nu îmi este dor de ceaţa care se lasă peste noi.
Nu îmi este dor de omul care îmi vorbeşte de pace,
Dar în suflet poartă un război.
Nu îmi este dor de străinul care mă numeşte frate,
Dar în gând plănuieşte să mă lovească pe la spate.
Nu îmi este dor de tot ce pare frumos, dar este fals.
Nu îmi este dor de lumânarea care a ars.
Îmi este dor de o lumină lină care vine,
Dintr-o inimă de om bună şi creştină.
îmi este dor de tot ce trebuie să aibă omul mai sfânt,
De viaţă, limbă şi de al său pământ.

poezie de Vladimir Potlog (15 martie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi cer iertare de prea multă poezie...

Am constatat cu-ngrijorare că versul meu nu vă e drag
V-am plictisit şi rău mă doare, că doar câţiva mai sunt în prag...
Şi ca urmare, iau măsura ce se impune, nu mai scriu
Decât la lună-o poezie şi poate chiar şi mai târziu...

Tristeţera mea nu e benignă, ştiu că v-aţi săturat de ea
Dar ea e-n mine şi ştiţi bine că n-am să mă despart aşa
De-odată, niciodată, căci este-n soarta mea şi ştiţi
Toţi cei acei ce de-ani de zile, în orice clipă mă citiţi...

De fapt, firesc chiar mi se pare, că scriu prea mult şi nu-i normal
Să vin cu versurile-n ploaie şi să v-acopăr cu-al lor val.
Eu scriu fiindcă aşa mi-e bine şi mă retrag unde doar eu
Mă sfătuiesc în poezie, la margine de Empireu.

Am universul meu sihastru, unde n-aud şi nici nu văd.
Acolo cerul e albastru şi niciun nor nu întrevăd...
În versuri sunt cea mai frumoasă şi nu am vârstă, nici nu mor
Doar, uneori mă răscoleşte de tine, toamna mea, un dor...

Îmi cer iertare pentru toate poemele ce vi le-am scris
Şi sper să îmi respect cuvântul şi să mai scriu cât am promis...
Că ce-i prea mult nu este bine, devine agasant, vetust
Iar eu nu vreau ca dezolanţa de la cei dragi, nicicând s-o gust...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Graham: Mai am un scenariu pentru tine.
Amanda: Ce bine.
Graham: Te iubesc. Îmi cer scuze pentru dezvăluirea foarte directă, dar oricât de complicat ar fi acest lucru, sunt îndrăgostit. De tine. Şi nu simt asta doar pentru că pleci, şi nici pentru că e un sentiment plăcut – care, că veni vorba, chiar este, sau era înainte să te înfurii aşa. Nu-mi pot da seama de logica acestui lucru, ştiu doar că te iubesc. Nu-mi vine să cred de câte ori spun asta. N-am crezut că voi mai simţi asta vreodată, aşa că e aproape incredibil. Dar îmi dau seama că vin cu o ofertă – 3 la preţ de 1. Şi poate că la lumina zilei ambalajul meu nu este chiar aşa de minunat, dar, în final, ştiu ce îmi doresc, iar asta e un miracol în sine. Şi tu eşti ceea ce îmi doresc.
Amanda: Nu mă aşteptam la "te iubesc". Poţi să nu mă mai priveşti aşa? Încerc să găsesc cuvintele potrivite.
Graham: Cred că dacă răspunsul evident nu îţi vine imediat în minte, atunci am putea vorbi despre altceva. Cum ar fi despre cât sunt eu de ridicol. Îmi aduc aminte faptul că mi-ai promis că nu te vei îndrăgosti de mine. Ar fi trebuit să fiu mai atent.
Amanda: Nu am mai întâlnit până acum un tip care să vorbească la fel de mult ca mine. Dar pentru moment, nu mai vorbi.

replici din filmul artistic Vacanţa, scenariu de Nancy Meyers
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Horă în duminică

Ca şi cum nu ţi-aş mai spune nimic iau în schimb în mână
cana de apă şi o scufund adânc adânc acolo unde începe apa şovăitoare să se limpezească
din ce în ce mai tare
s-ar deschide peste ea baba nopţii ar curăţi-o cu o rază de lună care alunecă peste;
Îţi par pesemne mai frumoasă aşa... cu amândoi umerii dezgoliţi
cu o cămaşă
care să mă acopere trăiesc în cămaşa aceea care îmi cântă pe spate
nu îmi trebuieşte nimic peste umeri
îmi aduc aminte de tata cum îmi trimitea de ziua mea floarea cea mai roşie
apoi se gândea dacă picioarele mele ar încăpea deja în conduri
cum şi mama purta.
Îmi port mersul meu cum şi mama purta.

Mergeam deunăzi la biserică clopotarul lipsea pesemne şi clopotarii îşi ţin femeile
în braţe şi în tot felul de cămeşi. Pesemne clopotarii
care iubesc nu mor niciodată.
L-am văzut venind înspre mine ca un chip drept şi bălai de pe peretele cu sfinţi
cu un strop de apă sfinţită pe pleoapă, părul lui galben şi prelins la ureche lucea în soarele de duminică
treisprezece ani o singură bătaie de palme îmi părea ca un sfânt căprior cu ochii din cei mai neprihăniţi
mi-a părut că doar pentru mine a bătut băiatul din palme
că pentru mine au sunat clopoţeii de la gleznele lui
i-am spus
tu eşti moartea el mi-a spus da eu sunt moartea sunt
însă cea mai frumoasă din toate
am glas de copil
probabil tu ai avut odată o fiică dar nu ţi s-a născut nu ţi s-a născut nu ţi s-a născut
glumeşti nu glumesc
femeia are copii cât pântecul ei cât femeia e para are copii cât pântecul ei
şi i-am zis atunci sună din clopote şi el a bătut din nou din palme şi din picioarele lungi
auzeam clopoţeii de la picioarele lui dar mai voiam să trăiesc
nu pot muri la treizeci de ani
mai voiam să trăiesc
mi-a zis nu ai fost niciodată căsătorită eşti femeie pentru tine sunt clopoţeii aceştia
iar eu doar două glezne să am
în cer femeile tinere sunt mirese cu moartea
eu doar două glezne să am
şi a bătut din nou din picioare
mi-am adus aminte de Munch de strigătul acela şi mi s-a făcut frică.
Am auzit din nou clopotul în duminica aceasta
dar nu l-am ascultat
cling cling
sună o stea prea frumos
pesemne Iisus în cer este prunc pentru El să plâng eu dacă nu o să Îl găsesc cuminte în iesle.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!