Poveste

El- visător iubea o fată,
Dar nu ştia pe care-anume-
Un ideal visat odată,-
Şi-l căuta să-l afle-n lume.

În cartea inimii stinghere
Scrisese cu amarul vieţei
Năprasnicul cuvânt "durere",
Zăbranic negru tinereţei.

Şi nu-ntâlnise niciodată
În calea lui fiinţi iubite-
El îşi urzise viaţa toată
Din zile, numai netrăite.

Dar se opri odată-n cale
Şi-o visătoare a-ndrăgit;
Urâtului vieţii sale
Să pună-odată un sfârşit.
.........................
.........................

În urmă ce-a mai fost-anume
Sfârşitul nu pot să vi-l spun,
Decât că tot stingher în lume
O cată şi-astăzi-Un nebun.

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi - 1936
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un frate şi o soră

Un frate şi o soră
fugeau din calea morţii.
Peste câmpii şi ape
în căutarea sorţii.

Lacrimi curgeau şiroaie
Din ochii lor plăpânzi.
Dar ei să ţineau de mână
Ca doi îngeri blânzi.

Soarta a fost crudă
Cu aceşti doi porumbei.
Au rămas singuri pe lume,
singuri-singurei.

Dar ei cu fruntea sus
Au înfruntat tot ce le-a ieşit în cale.
Zile grele au avut
Fără un pic de apă şi mâncare.

Dar timpul a trecut
Peste lume şi peste ei.
Acum au un nume şi sunt înconjuraţi
De copii şi nepoţei.

Dar nu vor uita niciodată
câtă vreme va mai trece,
Că un băiat şi o fată au rămas singuri,
În lume aceasta rea şi rece.

poezie de Vladimir Potlog (23 iunie 2019)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unui cântăreţ

Îmbătrâneşti, şi versul tău
Îmbătrâneşte ca şi tine;
Cântai odată mult mai bine
Dar astăzi tot ce cânţi e rău.

Alt'dată cântecele tale
O lume-ntreagă le-nvăţa
Şi satul tot te îndrăgea
Dar astăzi cine-ţi iese-n cale?

Nu simţi cum cântecu-i sfârşit
Şi-n ţitera dezacordată
Zac moarte pentru lumea toată
Tot ce-ai cântat, tot ce-ai ubit?

poezie celebră de Ion Minulescu din Viaţa nouă, I, nr. 13 (iulie 1905)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi mergând el tot înainte, peste câtva timp ajunse într-un sat şi, din întâmplare, se opri la casa unui om. Omul de gazdă, fiind rotar, îşi lucrase un car şi-l înjghebase, în casă, în toată întregimea lui; ş-acum, voind să-l scoată afară, trăgea de proţap cu toată puterea, dar carul nu ieşea. Ştiţi pentru ce? Aşa: uşile era mai strâmte decât carul. Rotarul voia acum să taie uşorii, spre a scoate carul. Noroc însă că drumeţul l-a învăţat să-l desfacă în toate părţile lui, să le scoată pe rând afară ş-apoi iarăşi să-l înjghebe la loc.

Ion Creangă în Prostia omenească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea

Noaptea tăcerii însingurate
întunericul nu-l iubea
şi mai străină decât umbra
prin lume trecea.

Noaptea iubirii vinovate
dragostea şi-o împărtăşea
şi mai visătoare decât gândul
prin teamă păşea.

Noaptea împlinirii depline
rai de bucurie năştea
şi mai răcoroasă decât o adiere
prin frunze căuta liniştea.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, om!

O, om, ce mari răspunderi ai
De tot ce faci pe lume,
De tot ce spui, în scris sau grai
De pilda ce la alţii dai,
Căci ea, mereu, spre iad sau rai
Pe mulţi o să îndrume.
Ce grijă trebuie să pui
În viaţa ta în toată,
Căci gândul care-l scrii sau spui
S-a dus... în veci nu-l mai aduni
Şi vei culege roada lui
Ori viu, ori mort, odată.
Ai spus o vorbă, vorba ta,
Mergând din gură-n gură,
Va-nveseli sau va-ntrista,
Va curăţi sau va-ntina,
Rodind sămânţa pusă-n ea
De dragoste sau ură.
Scrii un cuvânt... cuvântul scris
E-un leac sau o otravă,
Tu vei muri, dar tot ce-ai scris
Rămâne-n urmă drum deschis
Spre moarte sau spre paradis,
Spre-ocară sau spre slavă.
Ai spus un cântec, versul său
Rămâne după tine
Îndemn spre bine sau spre rău,
Spre curăţie sau desfrâu,
Lăsând în inimi rodul său
De har sau de ruşine.
Arăţi o cale, calea ta
În urma ta nu piere,
E calea bună sau e rea,
Va prăbuşi sau va-nălţa,
Vor merge suflete pe ea
Spre cer sau spre durere.
Trăieşti o viaţă... viaţa ta
E una, numai una,
Oricum ar fi, tu nu uita
Cum ţi-o trăieşti vei câştiga
Ori fericire pe vecie,
Ori chin pe totdeauna.
O, om! Ce mari răspunderi ai,
Tu vei pleca din lume,
Dar ce ai spus, prin scris sau grai
Sau laşi prin pilda care-o dai
Pe mulţi, pe mulţi, spre iad sau rai
Mereu o să-i îndrume.
Deci nu uita!... Fii credincios
Cu grijă şi cu teamă
Să laşi în urmă luminos,
Un semn, un gând, un drum frumos,
Căci pentru toate, neîndoios,
Odată vei da seama.

poezie de Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ
Adăugat de Laura Stifter
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria

A fost odată o fată pe nume Maria era tare fericită dar niciodată supărată era fericită casă soarele şi tristă caLuna niciodată supărată ca o floare încrustată buzele ca mărul roşu de tot sau ca sângele din corpul oricărui om cui ar plăcea şi aşa şi aş dori orice în lumea toată nici lumina soare nici tot ce poţi avea pe lumeTomeşti dorit decât unul cu pace fericire tot ce este pe lume pe o fată nume Maria jurnalul meu Maria

poezie de autor necunoscut/anonim, traducere de GEO
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria

A fost odată o fată pe nume Maria era tare fericită dar niciodată supărată era fericită casă soarele şi tristă caLuna niciodată supărată ca o floare încrustată buzele ca mărul roşu de tot sau ca sângele din corpul oricărui om cui ar plăcea şi aşa şi aş dori orice în lumea toată nici lumina soare nici tot ce poţi avea pe lumeTomeşti dorit decât unul cu pace fericire tot ce este pe lume pe o fată nume Maria jurnalul meu Maria

poezie de autor necunoscut/anonim, traducere de GEO
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hârca aceasta de babă era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus că dăduse moşneagul, crescătorul lui FătFrumos. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe stăpânusău, Făt-Frumos, în purcelul cel răpciugos şi răpănos, cu chip să-l poată face mai pe urmă ca să ia vreo fată de-a ei, din cele unsprezece ce avea şi care fugiseră după dânsa din bulhac. Iaca dar pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o aşa de grozav. Iară pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul şi împărăteasa, şi pe lângă dânşii l-au ţinut până la sfârşitul vieţii lui. Acum, aduceţi-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă când s-a însurat. Dar acum a făcut şi nunta şi cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit şi nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Şi numai cât a gândit Făt-Frumos, şi îndată au şi fost de faţă părinţii împărătesei lui şi crescătorii săi, baba şi moşneagul, îmbrăcaţi iarăşi în porfiră împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Şi s-a adunat lumea de pe lume la această mare şi bogată nuntă, şi a ţinut veselia trei zile şi trei nopţi, şi mai ţine şi astăzi, dacă nu cumva s-a sfârşit.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diacronia existenţei mele

Un vis născut din lumea tristă
Rămân ceva ce nu există
Decât în inima oarecui
Ce-a fost ca mine-a nimănui
Dar cu-existenţă realistă
În timp şi înafara lui.

Nu pot găsi cuvinte anume
Să spun ce văd prin ochii Lui
Cercând lăuntrul mele-i hume,
Dar ştiu că, (slavă Domnului!)
N-am fost nicicând al nimănui
Doar că provin din altă lume,
Ce n-o pot dovedi oricui...

Şi din postum scriu la antume
Privind cu ochii de lumină
O mult mai minunată lume,
Din veci şi până-n veci divină.

poezie de Ioan Hapca din Reflecţii
Adăugat de Bogdan Talmas
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul nebunului

Ei sunt cuminţi...
Eu sunt nebun...
Dar cum Eu sunt ce-am fost mereu -
Poate că ce-l cuminte-s Eu -
Deşi de câte ori le-o spun,
Eu pentru Ei... sunt tot nebun...

Ei mă urăsc că nu-s ca Ei...
Eu îi iubesc că nu-s ca Mine...
Ei beau
Şi mint fără ruşine -
Şi-n ochii prienenilor mei
Trec drept nebun... că nu-s ca Ei...

Lor nu le place amanta Mea...
Mie nu-mi place amanta Lor...
Ei văd cu ochii tuturor
Femeia...
Eu n-o pot vedea
Decât cu-ai mei -
Amanta Mea...

Dar cum din Ei toţi numai Eu
Nu sunt ca Ei,
Am să mă duc
De voia mea la balamuc -
Şi fiindcă nu-mi va părea rău,
Cumintele voi fi tot Eu!...

poezie celebră de Ion Minulescu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Quiproquo

Azi nu-ţi spun decât că te iubesc...
Dar cât timp te voi iubi nu ştiu -
Mâine, noul meu roman pe care-l scriu
Poate nu voi mai fi dornic să-l sfârşesc...

Dar cum eu voi fi-ntregit de tine,
Marea bucurie de-a mă şti iubit
Va lungi romanul meu la infinit
Numai dacă tu mi-l vei citi la fel cu mine...

Dar tu, vai!...
Nu-mi vei citi decât o filă -
Prima filă -
Fila cu-al tău nume,
Care va produce oarecare vâlvă-n lume,
Ca o nouă prorocire de Sibilă...
Eu, în schimb, mi-l voi citi mereu,
Până ce,-ntr-o bună zi,
Eroina din romanul meu va-nnebuni -
Şi cuminte voi rămâne numai eu!...
Iată!...
Eu ţi-am spus tot ce gândesc...
Dar tu, dacă crezi că ştii ceva mai mult,
Spune-mi tot ce ştii -
Că eu te-ascult...
Poate-mi voi sfârşi romanul,
Fără să te mai iubesc!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (octombrie 1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Începutul celor neprihăniţi

Psalmul unu ne arată
Omul cel neprihănit
Are inima curată
Şi lucrează fără pată
Domnul cum dar i-a vorbit

Ce începe-n viaţa lui
El duce la bun sfârşit
În suflarea harului
Se dăruie Domnului
Duhul Sfânt cum i-a vorbit

Bun e a lui început
Şi viaţa lui la fel
Căci al Domnului sfânt scut
Îi e pavăză şi avut
În Hristos — Emanuel

Omul cel neprihănit
Pe Hristos stăpân îl are
Căci el doar s-a dăruit
Mielului cel răstignit
Ce îi dă pe veci salvare

Începutu-i e o floare
Căci se-mbracă în lumină
În viaţa trecătoare
Vede a Domnului lucrare
Mâna care o să-l ţină

Oamenii neprihăniţi
Meşter îl au pe Hristos
Şi pe calea celor sfinţi
Înfloresc a lor dorinţi
În Mielul cel glorios

De aceea începutul
Lor e-o stea pe acest pământ
Căci îl au mereu pe Domnul
Cel ce a creat şi omul
Şi i-a dat a Lui Cuvânt

În viaţa de credinţă
Începutu-i diferit
Şi prin har şi-n biruinţă
Pentru a omului fiinţă
Domnul a fost răstignit

Cartea Sfântă ne arată
Că sunt începuturi bune
Şi atâtea-s fără pată
În viaţa ce-a fost dată
Prin sfinţenie şi rugăciune

Astfel împăratul Saul
Început bun a avut
Când el l-a văzut pe Domnul
Mai presus de cum e omul
Şi el iată s-a smerit

Aşa mic el s-a văzut
Şi pe Domnu aşa mare
Şi era necunoscut
Deşi Domnul l-a văzut
Că trăia în ascultare

Însă iată că sfârşitul
I-a fost rău şi nedorit
Căci n-a ascultat Cuvântul
Parc-a lui era pământul
Şi Saul s-a prăpădit

Să privim spre Petru dar
Ucenicul Lui Hristos
El a fost mărgăritar
În al Domnului sfânt har
Căci din lume a fost scos

Petru dar cel credincios
A căzut şi el amar
Dar pe Domnul lui Hristos
L-a iubit — şi serios
Suferit-a pe Calvar

Şi el Petru s-a întors
La credinţa sa dintâi
Că-l iubea mult pe Hristos
Domnul lui cel glorios
Ce i-a spus Petru rămâi

Rămâi Petru-n faţa turmei
Tu dar să o păstoreşti
Implicat în greul gijei
Să-ntăreşti darul credinţei
Căci apostol Petru eşti

Şi sfârşitul i-a fost bun
Pe braţele Lui Hristos
Al vieţii sfinte drum
I-a fost soare şi parfum
Pentru Mielul glorios

Fie-i slavă Lui Mesia
Pentru orice început
Căci El este veşnicia
Ce-şi păstrează armonia
Uniform pân" la sfârşit
01 sept. 2019 Betania

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt de sus

Eu sunt Lumina lumii
cine dar azi mă urmează
nu-i pe calea-ntunecumii
căci inima îi e trează

va avea lumina vieţii
şi-o lumină el va fi
ca florile dimineţii
mersu el — şi-l va sfinţi

dacă Eu mărturisesc
chiar Însumi azi despre Mine
e numai că vă iubesc
şi de-a pururi vă vreau bine

totuşi voi astăzi să ştiţi
mărturia-Mi e adevărată
vreau în cer să fiţi primiţi
de-al sfinţeniei viu Tată

voi sunteţi de jos
Eu de sus iată azi sânt
le-a vorbit Domnul Hristos
al Vieţii Sfânt Cuvânt

voi sunteţi de pe pământ
Eu din ceruri am venit
să vă spun de Tatăl Sfânt
căci EL iată — v-a iubit

de nu credeţi că Eu sânt
în păcate veţi muri
sfârşind viaţa pe pământ
iertare nu veţi primi

cine eşti Tu — l-au întrebat
iudeii acei din jur
pe Isus Cel mai curat
om cu Duhul — cel mai pur

ceea ce de la-nceput
Eu v-am spus că iată sânt
Cel ce m-a trimis e Adevărat
şi Eu spun a Lui Cuvânt

Eu dar ce am auzit
de la El spun astăzi lumii
Duhul Lui neprihănit
e-adâncimea-nţelepciunii

când veţi înălţa pe Fiul Omului
atunci veţi cunoaşte că Eu Sânt
şi puterea harului
veţi primi-o prin Cuvânt

doar atunci voi o să ştiţi
de la Mine că nimic
nu fac — ca să fiţi primiţi
pe braţe să vă ridic

căci Eu Însumi de la Mine
nimica Eu nu vorbesc
ci Tatăl cum vrea în Sine
Cuvântu — Eu vi-l vestesc

niciodată Tatăl dar
singur EL nu m-a lăsat
căci v-aduc al vieţii har
s-aveţi sufletul curat

şi Eu iată-ntodeauna
fac numai ce-i e plăcut
să primiţi şi voi cununa
având viaţa — al vost" avut

Tatăl Însuşi vă iubeşte
şi vă vrea cu gelozie
sfinţenia trebuieşte
să intraţi în veşnicie

de aceea am venit
cine crede să primească
darul vieţii oferit
prin lucrarea Mea cerească

fiţi de aceea şi voi sfinţi
cum e Cel care vă cheamă
acum dar — la El veniţi
cum şi Duhul vă îndeamnă

poezie de Ioan Daniel Bălan (24 ianuarie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul

Un bătrân mergea agale
Şi în barba-ncărunţită,
Îşi scria povestea vieţii...
Ah, ce viaţă chinuită!
Legănându-şi pe picioare
Ale sale zile grele,
Aduna amare gânduri,
Chin şi lacrimi, neputere.
Pe sub streaşina sprâncenei,
Ca un gând îi trece viaţa...
Stă tăcut, cu ochii-n lacrimi
Şi aşteaptă dimineaţa.
Pruncii i-au plecat în lume,
Căutând averi şi vis,
Bătrânul, singur pe lume,
Ca o flacără s-a stins.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La pârâu

Venea pe deal, voios cântând
Flăcăul;
Pe-un umăr coasa legănând,
Venea fără nici un gând
Flăcăul;
Dar iată-n drum îl află râul,
În drum, în drum, dar ce-i în drum?
Pârâul;
Aşa de lat şi chiar acum!

Dincolo câmp şi lan şi flori,
Ei, cată!
Şi doine şi secerători;
Pârâu-i lat, şi să nu mori?
Ei, cată!
Şi-n grâu, ei, bată-mi-l să-l bată!
În grâu, în grâu? Dar ce-i în grâu?
O fată –
Înoată-n spice până-n brâu.

"Să n-ai, Catrino, zi de rău!"
Ea tace.
"Ei, iacă naiba de pârău,
Mi-l puse focu-n drumul tău!"
Ea tace.
Deloc o vorbă! Sa preface.
Deloc, deloc, de ce deloc?
Că-i place
Şi vrea de el să-şi bată joc.

"Ai, fă, copii acasă mulţi?
Ei, iaca!
Nu vii, urâto, nu m-asculţi?
De dragul tău să mă desculţi?
Ei, iaca!
Mai bine plec!" Şi dânsul pleacă.
Dar ea? Dar ea? Ce-şi zice ea?
Să treacă!
Să facă-n urmă cum o vrea!

Văzându-l, însă, c-a plecat,
Ea-şi pune
Deoparte snopul: – "M-ai chemat?"
El mâna peste ochi mirat
Şi-o pune.
– "Să-ţi spun ceva! Cuvinte bune!"
– "Să spui, să spui! dar ce să spui?
Ei, spune!
Dar iute, vezi, că vreme nu-i!"

– "Haide, treci pârâul! Ce te-ntreci,
Catrino!"
– "Nu vreau, auzi! De ce nu pleci?"
– "Dar nu-i cat Oltul, poţi să-l treci
Catrino!"
– "Vecine, nu!" – "Ba da, vecino!
Nu vreai? Nu vreai? De ce nu vreai?
Haid' vino!
De-atunci şi peste mări treceai."

"Ei, iaca, viu! Dar de nu-mi spui
Vro veste,
Zi bună între noi de-azi nu-i!"
Ştia doar fata felul lui!
Vro veste,
De unde-o iei, dacă nu este?
Apoi, apoi? Ce-a fost apoi?
Poveste –
Tot eu să spun? Ghiciţi şi voi.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâna care ţine Soarele

- dedcaţie pentru C. D. -

Mâna care ţine Soarele aproape
Şi uneşte cerul, cu nisip şi ape,
Poartă-n ea lumină, suflet şi destin
Şi ne duce gândul pe tărâm divin.

Fiece celulă lacrima şi-o poartă,
Plânge cu iubire, plânge viaţa toată.
Vânt de dor de mamă urcă-n cer şi plânge...
Braţu-i este armă şi dureri şi sânge.

I-a crescut durerea... smulge munţi de gheaţă.
Crucea fiicei sale i se-arată-n faţă.
Timpul se opreşte, nu mai este lume,
Îşi întinde braţul, lauri să adune

Şi să pună-n suflet la copila dusă.
Însă printre îngeri ea îi e ascunsă.
Cu năpârci se luptă, cale să îşi facă,
Dar iubirea-i este ca un fel de groapă.

Dreptul său la viaţă-i "a se răzbuna".
Mamă care plânge pentru fiica sa!
Cerul e în doliu! Ce durere mare!
Un erou al păcii, somn de veci îşi doarme...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşitul poveştii fără sfârşit

E-o zbatere-n spaţiul lipsit de poeme
din vechiul capitol, e golul subit
ce vine şi scrie ‘nainte de vreme
sfârşitul poveştii ce n-are sfârşit.

Îşi urlă durerea o ultima notă
din tot ce-a rămas în pereţii pustii
ai inimii care-i acum doar o grotă
ce-nchide-n uitare mai vechi simfonii.

Sfârşitul poveştii? Sfârşitul e-n moarte
- poveştile-apun şi-au un alt răsărit -
iar zorii-mi anunţă finalul departe,
c-un altfel capitol şi-un altfel sfârşit.

Se simte o briză. Prin grotă adie
un aer mai dulce, un şuier de vânt
ce poartă noi ritmuri, culori, bucurie,
seninul în suflet, noi paşi în cuvânt.

În spaţiul lipsit de poeme, apare
un vers, şi un altul, şi altul apoi,
se-nlănţuie tandru-n capitolul care
începe şi, totuşi, e-acelaşi la noi.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu pot...

La stele de m-aş înălţa,
Visele-ar fi depline
Şi poate-aş deveni o stea,
Dar mi-ar fi dor de tine!

Pot muta munţii, dacă vreau
Şi schimba rău-n bine,
Venin din apa vieţii beau,
Dar nu pot fără tine!

Pot opri sângele din drum,
La tot mă pot abţine,
Însă nu pot opri nicicum
Iubirea pentru tine!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La spectacolul Un băiat iubea o fată

În sala supra încărcată,
Un băieţel iubea o fată.
Dar tot scâncea un spectator:
-Mai ţine mult iubirea lor?

epigramă de Gabriel Teodorescu din Epigramişti români de ieri şi de azi (1975)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul

De fete mari e lunca plină,
Iar vântul, răsfăţat copil,
S-apropie tiptil-tiptil
De pe sub fagi, de pe colină.
Şi fetele cu drag suspină:
O, Doamne, Doamne, adă-ni-l!

Pe umeri blondele lui plete
Tresar şi sar încetinel.
El e frumos şi tinerel,
Dar e sfios când e cu fete.
Iar ele râd şi râd şirete
Şi pe furiş privesc la el.

El umblă ca la el acasă
Şi-ascultă fetele ce zic;
Mai rupe-n palme câte-un spic
Şi răsfăţat apoi îşi lasă
Pe spate capul şi nu-i pasă
De fete şi de câmp nimic.

Şi printre spice el şopteşte,
Vorbind aiurea şi-alintat!
Şi, cum se plimbă-n lung şi-n lat,
Cu fetele să-mprieteneşte
Şi din copil sfiios el creşte
Flăcău întreg de sărutat.

Apoi ca-n glumă el le prinde
De mânecă, şi-aprins de dor,
Îşi face joc prin părul lor,
În urmă braţul şi-l întinde,
Pe cea mai dragă o cuprinde
Şi-o strânge către el uşor.

Tot mai aprins, tot mai aproape:
Să te sărut, drăguţo, vrei?
Ce ochi frumoşi ai, viorei,
Ca un întins adânc de ape.
De el nu-i nici un chip să scape
Şi-atâta lucru-n urmă ce-i?

Ea stă la pieptul lui pierdută,
Dintâi cu ochii la pământ.
El zice-aşa câte-un cuvânt,
Ea zice trei şi-l tot ajută,
Şi uite-l, uite-l c-o sărută
Ei, vezi tu, fetele cum sânt!

El a crezut că nu se poate,
Şi iacă poţi! Dar să te ţii!
E greu să dai de căpătâi
Dar dacă dai, merg strună toate;
Şi fata mult nu se socoate,
Când pierde mintea cea dintâi.

El o sărut-acum pe salbă,
Şi fetele-mprejur se strâng!
Dar e prea mult! Am să mă plâng
La toţi vlădicii, să dau jalbă!
Auzi, să duci tu lume albă
P-un câmp cu oameni, ca-ntr-un crâng!

Ba ele-şi mai desfac şi sânul,
Şi-n sân el li se joac-acum
Îl prind odată şi-l sugrum,
Că prea s-obrăznici românul,
Auzi, dar cine-i el, păgânul,
Ca să-mi sărute fete-n drum?

Nu ştie nimeni de-unde vine,
Şi capu-i stă la sărutat!
De-ar fi măcar de-aici din sat
Voi, câţi sunteţi flăcăi ca mine,
Să-mi spuneţi voi acum, e bine
Să faci ca vântul, nu-i păcat?

Adică stăi! Ce fată moare
Dac-o săruţi puţin? Da zeu!
Cum aş voi să fiu mereu
Un vânt şi eu, în zi cu soare,
De-ar fi numai secerătoare
O fată pe care-o ştiu eu!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!