Eu, inima...

M-aş duce la reparat,
Un cârpaci ca să mă dreagă,
Că-s o inimă beteagă,
Căci de când m-am separat

De creier, un iscusit,
M-am muiat şi sunt naivă,
O bleagă vegetativă...
Mulţi perfizi m-au folosit!

Şi m-aş duce, am mai fost,
Să-mi cârpească o bucată,
Să mă ţină ferecată,
Undeva, la adăpost.

Să-mi croiască petec dur,
Fără milă şi căldură,
Că mulţi semeni mă vândură...
Să fiu strong, fără cusur!

Sfâşiată în bucăţi,
Am ajuns o "Fefeleagă",
Iar cârpaciul: "Eşti o bleagă!
Taci... ca-n zece judecăţi!"

Şed cu ochii în pământ,
Astupând sfioasă rana,
Care sângera sărmana,
"Dacă mor?" Mă înspăimânt...

"O să mori de la cârpeli,
Eşti un boţ din bucăţele,
Răritură de reţele,
Din iubiri, trădări, greşeli...

Cât să cos? Ce să mai cos?
Că ai răsfirat prin lume,
- prostuţo, să te consume -
Firmituri nesăţios,

Puritate-n sentiment,
Taine, frici, iubiri, aleanuri,
Ţi-ai făcut vise şi planuri...
Cum să cos fragment, fragment...?

"Nu mă dojeni, că fug...
Doar o-mpunsătură dură,
Şi de lunec ca pe zgură,
Voi arde pe-un ultim rug."

M-a cusut, muştruluit,
Iată-s inima cârpită,
Rănită şi pieticită,
Da tot nu m-am lecuit!

Nu mai merg, să ştiu că mor,
De jenă, la croitor....

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflete, sărace...

Ţi-am şters lacrimi de durere,
Te-am pansat prin rugăminte,
Ţi-am stors din străfunduri, fiere,
N-ai luat învăţăminte!

Vii mereu târâş pe coate,
Cu trădări, vise pierdute,
Eu, durerea, nu-ţi pot scoate,
Nici să lupt ca pe redute.

Înădesc cum ştiu, stângace,
Din ce-ai mai rămas, sărmane,
Sper să pot, nu-s prea dibace,
Am doar înzestrări umane.

Zdrenţuit şi fără vlagă,
Oh! ţi-aş pune şi perfuzii,
Ai şi răni... iar ici, o plagă
E deschisă de iluzi.

Sângerează... Biet de tine,
Cum să te feresc de rele?
Ai pierdut şiroaie line,
Am umplut vreo cinci ulcele.

Eşti prostuţ, naiv din gene,
Te-au vândut ca şi la piaţă,
Şi te-au sfârtecat hiene,
Ţi-au cotrobăit prin viaţă...

Stai să te cârpesc cu grijă,
Nu mişca că eşti rărit,
Şchiopătezi... ţi-aş pune tijă,
Parcă eşti măcelărit!

Şi te-am dojenit ca mama
Ce-şi povăţuieşte pruncul,
Ori eşti surd, ori nu iei seama,
Guşti durerilor, adâncul...

Te-am strâns pe bucăţi, fireşte,
Ca pe-un puzzle cos bucata
Pe unde se potriveşte;
Fac zigzaguri... şi eşti gata!

Ai grijă că viaţa-i dură,
De mai pierzi din bucăţele,
Te răceşti... de n-ai căldură
Te vei stinge, sufleţele...

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înăbuşind dureri

Eu nu mai pot pluti cu aripa rănită,
Şi îmi consum tacit poate un ultim zbor,
Înăbuşind dureri căci nu vreau să cobor,
Da mă atârnă grav, rănită şi slăbită...

Îmi stăpânesc regretul că n-am putut mai mult,
Că n-am împrumutat o aripă de cuc,
S-o cos cu fir tăios, pitită într-un nuc,
Şi pierd văzduhul, neantul, într-un destin incult.

S-a răscolit şi vântul râzând zeflemitor,
Când semeni trădători mi-au înnoptat lumini,
În zborul schilodit m-au încărcat cu vini,
Şi tare-mi este teamă că e un ultim zbor.

Zvâcnesc, mă zbat şi strig pe-un vers de scriitor,
Şi o răsfir, o mângâi şi o încurajez,
Da am căzut sleită, uscată ca un vrej,
Pe-un braţ de frunze moarte, da nu cer ajutor...

N-am mai putut pluti cu aripa rănită,
O alta n-o mai am, prin zbor a fost zdrobită...

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai vreau

Nu mai vreau din viaţa asta nici măcar o clipă!
Nici un glas să-l mai aud, Eu mă duc, mă duc!
Şi nu ştiu unde, unde voi ajunge fără Tine!
Nu mai cer sfinţilor milă, nici versurilor rimă!

Dumnezeilor absenţi nu le mai cer un cent!
Nici o zi acum să-mi cumpăr nu mai vreau!
Dintr-un univers prea mare unde Eu am rătăcit!
Nici cuvântului glas.... când Eu încă nu mor!

Nu mai cer nopţilor somn, nici somnului vis!
Nu mai vreau să-mi mai atingi inima prin care-mi curgi!
Nici cerului infinit unde Eu tot m-am pierdut!
Nu-ţi mai cer acum nimic din tot ce Eu n-am avut!

Nu mai cer soarelui zi senină, nici iubiri milă!
Nu mai vreau vedere într-o lume de durere!
Nici auz când Tu n-ai glas şi nici cuvinte!
Nu mai vreau vorba ce minte, nici icoane sfinte!

Nu mai vreau cruci între drumuri!
Nici paşi rătăciţi în lume fără Tine,
Când te caut în nu ştiu ce unghere!
Nu mai vreau gânduri ce mă dărâmă!

Nu mai vreau aşteptarea care doare!
Nici ziua în care visul încă nu moare!
Nici noaptea fără stele, fără Lună, fără...
Fără Tine lipasa viselor mele stinghere!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare de la tata

Când ziua de mâine va veni fără mine,
aş vrea să nu plângi.
Ştiu cât mă iubeşti,
că te gândeşti la mine,
mie îmi va fi dor de lume.

Când umbra mea nu va mai fi pe pământ,
vă rog să întelegeţi,
că nu m-am risipit în vânt.

Îngerul a venit, m-a luat de mână,
apoi mi-a spus că sunt sfârşit
şi trebuie să-l urmez,
să las aici tot ce iubesc.

Când am făcut pasul eram o lumină rece,
lacrima-mi căzuse peste lume.
Am zis în sine că totul trece,
La fel se uită ochiul nevăzut, un nume.

M-am gândit la voi, copiii mei cum aţi crescut,
la tot ce v-am împărtăşit;
cred că o să-mi crească aripi în necunoscut
şi o să mă văd în umbra voastră,
de-atât cât v-am iubit.

M-aş întoarce pentr-o clipă
să-mi iau rămas bun,
lacrima să mi-o ridic din lume,
fie cât o bătaie de aripă.

scrisoare de la tatăl meu \ 9 \ Mai \ 2019

poezie de Camelia Opriţa (9 mai 2019)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare de la tata

Când ziua de mâine va veni fără mine,
aş vrea să nu plângi.
Ştiu cât mă iubeşti,
că te gândeşti la mine,
mie îmi va fi dor de lume.

Când umbra mea nu va mai fi pe pământ,
vă rog să întelegeţi,
că nu m-am risipit în vânt.

Îngerul a venit, m-a luat de mână,
apoi mi-a spus că sunt sfârşit
şi trebuie să-l urmez,
să las aici tot ce iubesc.

Când am făcut pasul eram o lumină rece,
lacrima-mi căzuse peste lume.
Am zis în sine că totul trece,
La fel se uită ochiul nevăzut, un nume.

M-am gândit la voi, copiii mei cum aţi crescut,
la tot ce v-am împărtăşit;
cred că o să-mi crească aripi în necunoscut
şi o să mă văd în umbra voastră,
de-atât cât v-am iubit.

M-aş întoarce pentr-o clipă
să-mi iau rămas bun,
lacrima să mi-o ridic din lume,
fie cât o bătaie de aripă.

vezi mai multe poezii de: Camelia Opriţa

poezie de Camelia Opriţa din BOEMA - Revistă de Literatură şi Artă Nr. 147 (mai 2021)
Adăugat de Ileana Vasiliu -Odobescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Testament

Mă cârpesc cu vorbe, cu substantive,
îmi cos rana cu un verb.
Nobile paleative
de serv.

Îţi scriu cu trupul meu viaţa
şi mersul stelelor ţi-l scriu.
Vocala cea mai lungă este aţa
în care mortu-l cos, de viu.

Căci trebuie să dăm şi mărturie,
altfel nimica n-ar mai fi,
în dulce scriere târzie
ţinând alături morţii şi vii.

Tu ombilic din care curge
vorbirea numai altor guri
fără să ştim unde ne duce
în care dalbe viituri.

Încât nu ştim cine trăieşte -
cuvântul poate, poate trupul.
Zăpada albă, Doamne, poate,
sau urma-n ea, pe care o lasă lupul...

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecutele iubiri

Trecutele iubiri, ce fără teamă
Mă prind în jocul lor perfid, mă cheamă,
Şi amintirile ce-s ostenite,
Se zvârcolesc prin rafturi prăfuite.

O, voi iubiri, atât de trecătoare
Voi, raze blânde şi mângâietoare,
Trimise-aţi fost parcă de Dumnezeu
Pentru balsamul sufletului meu!

Tu, inimă, sprintenă căprioară,
Trecutele iubiri te înfioară,
Te sperie noian de sentimente,
Ce fac prăpăd, cât zece regimente.

Dar ţineţi firea şi mergi mai departe,
Din viaţa ta poţi să-ncropeşti de-o carte!
Ţi-a pârjolit sufletul, fără milă,
Făclia amintirilor din filă.

Trecutele iubiri îmi bat în poartă.
Sufletul meu le-mbie şi le iartă,
Dar mintea, ca-n reflexii de oglindă,
Prin faţa ochilor mi le perindă.

poezie de Mihaela Banu din In volumul Eu râul tău, tu matca mea (2015)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am risipit

M-au viscolit şi ierni şi timp şi viaţă
În graba lor furtuni m-au tot cernut,
De-ar fi să plâng, mi-e lacrima de gheaţă,
M-am risipit, m-am adunat, şi-atât.

Am strâns mereu în pumnul meu averi,
Trufaş stăpânul lumii m-am crezut,
Pe umeri aplecaţi, ducând poveri
M-am risipit, m-am adunat, şi-atât.

Si am visat, pân-au rămas doar- vise
Nici nu mai ştiu prea bine ce am vrut
Trecut-au anii, tâmplele mi-s ninse
M-am risipit, m-am adunat, şi-atât.

Iar azi, când tu îmi baţi in suflet iară
Iubirii să-i mai facem legământ...
Nu stiu de iei, sau pui altă povară
M-aş aduna, de-aş şti pe unde sunt.

poezie de Sanda Nicucie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În oglindă

M-am pregatit şi te aştept
Lacrimă diademă cu fir de nor
Eu spre fereastră ochii îmi îndrept
Păsări cântă doină de dor

Mi-am pus cercei inele preferate
Ce aveam mai bun am îmbrăcat
În oglindă defectele marcate
Când m-am uitat m-am speriat

Un chip ce era rece întristat
Un suflet cu o inimă furată
Tu ai promis dar m-ai lăsat
Acuma mă simt însingurată

De n-ai să vii eu voi murii
Si voi venii la tine-n vise
Căci fără inimă nu pot trăi
Voi lua clipa şi tot ce ai promise

Dar-ar domnul să te arăţi
Să-mi dai tu inima înapoi
Te voi supune la multe plăţi
Şi fie vorba vom ştii doar noi

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecut întors în viitor

M-am întâlnit cu mine-n viitor
Peste milenii, fără să mai "mor",
Fără să ştiu c-am fost cândva, vreodată...
Pe-un alt "pământ", "planetă" regretată.

Nu mă ştiam, din lumea de ciudaţi;
Amestec, plastic cu metal... robotizaţi.
Eram în zbor, că n-aveam gravitaţie...
În planaj de gând, profund în levitaţie.

Un nanobit din sânge mi-a dat semn
De-un strop de-o genă cu memorie de "lemn"...
Din tatăl meu -ce-l avea "meşteşug"
P-ecran-breloc; lângă un "cal"... şi-un "plug".

M-a luat aiurea, ceva nou, un "sentiment",
Cum că m-aş şti pe undeva, pe-un "continent"
Ce nu mai e, din masa uniformă
De-o sferă-n zbor, ce-şi schimbă mereu formă...

Mi-am dat un clic pe-album de holograme
Şi mi-am luat timp să le disting din mii de "arme"
S-ajung departe-ntre figuri de-arhi-umani
Din trupuri "zale", ce-şi vindeau carnea pe "bani".

I-am luat un tot, în electronică analiză
Şi-ntuitiv m-am pregătit pentru surpriză,
Căci ramul-cip mi-ntrase "in"-ul în alertă
La gând de virus neştiut... prezenţă certă.

Nu cred c-am regăsit clona-mi de om
Dar m-am "îndrăgostit" de "floare", "mugur", pom"...
Am mers-alunec pe-un imens de "gheaţă";
M-am îmbătat printre "licori", cu-n pic de greaţă.

Necaz mi-au dat fiinţele "carnale"
În veşnic "chalenge" de ambiţii goale
Fără valoare, simple speculaţii,
De-a mult avea şi... drepturi de creaţii.

Sunt "turmentat" de-atât pierdut în "simţuri"
Ce nu le-aveam de mult, sursă de zimţuri
Ce-mi-mpiedică existu-mi rectiliniu
Trecut, în zbuciumat, "nefericit" continuu.

Sunt deci eu fiinţa top-raţională
Pusă de-acum în veşnică-ndoială;
De-a mă teleporta din când în când să văd un "pom"
Sau de-a uita cu tot, c-am fost odată... "Om"?!

PS
Am învăţat o groază de cuvinte
Ce-am pus în ghilimele, le ţin minte
Că-s de pe-un loc numit cândva... Pământ,
Ce redescopăr de-un voiaj, întors în sfânt...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 februarie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mutandus

M-am săturat să schimb pământ
Să-mi răsădesc mereu tulpina;
Nici scoarţa-mi nu-mi mai ştie gând,
Nici ape nu-mi cresc rădăcina.

M-am săturat să îmi schimb oameni,
Să mă încarc cu crengi de poame
Ce nu am timp să coc; cum sameni
Şi n-ajungi să-ţi astâmperi foame.

M-am săturat să pierd iubiri,
Să-mi rup din inimă, ce-i una,
Neobosită-n amăgiri;
Că nici ea nu va bate-ntr-una.

M-am săturat să schimb arome
Ce-aveam, credeam, pe veci înscrise
În alveole, în pori, cum dogme
Ce-am inspirat, dar sunt doar vise.

M-am săturat să-mi las prieteni
Ce-i am în filmul pe retină
Transpus cum ace-n drum de ceteni,
Căzute verzi... Păduri ruină.

M-am săturat de mii de acuze
De risipiri trup-suflet, bunuri,
De gândurile-mi mii, confuze
Printre repere... mii de-albumuri.

M-am săturat de-atâta spaţiu;
Veşnic necunoscut, cu umbre
De vis, reale... Stors de saţiu
Mă-ntorc în lumea-mi de penumbre!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (12 iunie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cer ajutor

Nu mai am o mamă pe pământ,
Să-mi spună şi mie un cuvânt
Şi să-mi poată da ceva, de-i cer;
Am o mamă numai sus în cer.

Deznădăjduit de ce să fiu,
Dacă din experienţă ştiu
Că doar din puţin m-a susţinut,
Pe pământ, cu tot ce a putut?

Nici nu mă gândisem că din cer,
Mama-mi poate-ndată da ce-i cer,
Nu ca pe pământ, doar din puţin
Şi târziu, ci grabnic şi deplin.

Mamă, prins doar cu păreri de rău,
Nu m-am prins de ajutorul tău,
Să ţi-l cer frumos, cum se cuvine,
Până n-a venit el peste mine.

Căci, de când în ceruri te-ai mutat,
Cererile mi le-ai ascultat,
Fără să le spun măcar în gând;
Le-ai ştiut când m-ai văzut plângând.

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (4 decembrie 2014)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am dezrobit

M-am scuturat de lanţurile tale;
Ţi-erau vorbele otrăvuri letale,
M-am dezrobit brusc, nu mi-a fost uşor,
Era să mor, rănile încă dor!
Iubirea ta era un jug de soi,
Cât ţi-am fost prizonier, fără război,
Avidă de dragoste, ca de poame,
Tu-mi aruncai cât să nu mor de foame!
Inima mi-e meteorit arzând,
Căci n-ai ştiut să mi-o tratezi mai blând,
Spre minus infinit, cade haotic,
Va fi quasar în univers habotnic.
Mă scald în suferinţe şi lacrimi care ard,
Am vânătăi ce nu le ascunde niciun fard;
Destinul meu e ca şi timpul probabil,
Se-anunţă soare dar plouă implacabil!
Mi-ai fost stăpân, călău şi temnicer,
Nimic n-aş îndrăzni să îţi mai cer,
Cum aş putea să mai cred în minuni?
Şi pe creier mi-ai lăsat leziuni
C-un gest, ai făcut ce-i frumos să piară
Eu nu un om, eu am iubit o fiară!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-aş şti să nu mai mor

De-aş şti să nu mai mor în viaţă,
Căci am murit de atâtea ori,
M-aş transforma în praf de stele,
Să fiu pe veci nemuritor.

M-aş transforma în întuneric,
Să nu mai văd nici umbra mea,
Iar ochii mei să fie luna
Ce luminează noaptea grea.

M-aş preschimba în apă pură
Să curg la vale din izvor,
Să mă sărut cu marea în zori
Şi apoi să mă ridic la nori.

Grăunte de nisip m-aş face,
Ca vântul să mă poarte-n zbor,
Şi la final eternitatea
Să mă transforme iar în om.

poezie de Vasile Şerban din Drumul spre cer, Volumul 2 (2023)
Adăugat de Vasile Şerban
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un Rai mereu în renovare...

Ciuntit mi-e visul fără tine, când tonul tău de mandolină
M-a descântat pe o corolă în nopţile cu lună plină,
Mi-a dăruit din constelaţii, luciri şi taine neştiute,
Şi m-a sculptat în basm naiv prin valsul frunzelor pierdute.

Ce nor mi-ai fost de urlă viaţa când epilogul poartă vina
Că a lăsat înspre finaluri ca viclenia să ia cina?
Din ce bujor mi-ai dat parfumul ce-a răspândit în jur frivol
De nu m-am bucurat căci roua l-a sărutat lăsându-l gol?

Când raţiunea, - ah! lucida - mă prevenea: "Amoru-i iadul,
Ce te aruncă-n vâlvătaie iar dracu-ţi este camaradul..."
M-am tulburat ca toamna iernii şi am răspuns cu ignorare,
Şi m-am întors spre Raiul meu, un Rai mereu în renovare...

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aleanuri

Iubita mea, cu trupul de vioară,
Tu, care doar în mintea mea exişti,
Eu tot visez şi-n zi şi-n neagră seară,
Cum îmi săruţi ochii bolnavi şi trişti.

De te-ai născut, şi undeva, prin lume
Tu mă visezi, fără să ştii că-s viu,
Că sunt palpabil – şi chiar port un nume –
Te rog ca să mă crezi, asta nu ştiu.

Ce slobode sunt zările şi albastre,
Ce pline sunt de dor neîmpărtăşit!
Dar noi, nu ne vom întâlni sub astre,
Şi nu vom şti că, tainic, ne-am iubit.

Speranţe seci domnesc în lumea largă,
Căci împlinirile sunt doar poveşti...
Cum aş putea să-ţi spun că îmi eşti dragă –
Când nu ştiu cum arăţi, nici unde eşti?!

Vezi, tu, iubita mea necunoscută,
Ne naştem – mari iubiri ca să râvnim...
Dar viaţa ni se trece grea şi slută –
Cel mai ades, din amintiri trăim.

Căci mărăcini rodesc pe a-vieţii câmpuri,
Cu vise şi iluzii ne hrănim...
Se trec în goană sterpe anotimpuri
În care că suntem iubiţi minţim.

Dar, în definitiv, preţul nu-i mare
Ca să visăm, cu ochii deschişi larg...
În lumea rece şi plictisitoare,
Visez cum că-mi eşti dragă şi ţi-s drag.

... Iubita mea, cu trupul de vioară,
Eu nici nu ştiu, măcar, de te-ai născut...
Dar nu îmi las speranţele să moară –
Visând la tine, mă simt renăscut.

poezie de Boris Ioachim (20 mai 2012)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Motivul meu pentru viaţă

Dacă cutreier prin adâncul inimii mele
văd multe probleme,
mă întreb cum am rezistat
la atâtea tăieturi
şi nu m-am plâns.
Am rezistat şi mai lupt încă,
oricum viaţa mea este
fără sens şi fără diversitate
care nu interesează
prea multe persoane.
Eu vreau să visez,
că va fi bine
să-mi ascund gândurile
să-mi ascund lacrimile
şi să râd, să mă bucur
de zilele senine şi fericite
atât de puţine din câte au fost.
În cazul în care soarele meu...
va mai străluci încă
tu vreau să-mi dai căldură,
tu să mă faci să râd,
că tu eşti soarele meu...
Cum aud vocea ta
inima mea zboară în rai.
Da, tu eşti şi
cerul meu plin de stele.

poezie de Eugenia Calancea (9 iunie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am săturat...

M-am săturat să văd cum pică frunza
Şi doar păianjeni îşi ridică pânza.
Aş vrea să ştiu unde-i acum parfumul;
De ce-a plecat lăsându-ne doar fumul?

M-am săturat să văd cum mor în gară
Cei ce respiră-n drogul din ţigară,
Şi-apoi se duc să doarmă în canale
Şi mor stupid în linişti infernale.

M-am săturat de-atâta sărăcie
De teama că-n curând foame-o să-mi fie,
Iar lupii care urlă-n parlamente
Nu-mi vor lăsa măcar medicamente.

M-am săturat să văd mereu cum plânge
O Românie suptă pân' la sânge,
Şi tare-aş vrea să-i văd sub ghilotină
Pe hoţii care ne prefac în tină.

M-am săturat să mânc pâine amară
Şi să fac sluj la o babă murdară,
Pătându-mi în mătănii demnitatea
Şi-uitându-mi uneori identitatea.

M-am săturat să văd la colţ de stradă
Copii cerşind şi nimeni să nu-i vadă.
Sau vreun bătrân care se vrea sub cruce
Când pe impozit banul lui se duce.

M-am săturat de-atâta supărare,
Unde mă uit văd munţi de disperare
Şi vă întreb pe cei ce ne conduceţi:
În gând povară, chiar deloc nu duceţi?

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemare

M-ai auzit, te strig mereu
De când mă scol şi-n vis de noapte,
Că fără tine nu sunt eu...
Cuvântu-ţi vânt m-aş face, şoapte.

Din poză te-am făcut icoană
Şi-am pus-o-n faţă la altare
Să-nchine-o lume ce se-nşeală
Căci nu mă crede cât mă doare.

M-am răstignit în vârf de munte
Pe crucea-naltă din Bucegi
S-adun mulţimile să asculte
Că doar te vreau şi să nu negi.

Am pus afişe-n gări, în trenuri
Şi-n staţii de autobuze,
Ca inima să ţi-o cutremuri,
Ruinele-mi să mi te-amuze.

Eşti fiinţa cea mai căutată
Şi premiu-am pus tot ce-aş avea
Din orice timp; fără vreo dată,
Până când Soare ar cădea.

Şi de nu, ţi-aş culege Lună
S-o am pe frunte de lanternă
Şi noapte de va fi... să-mi spună
Pe unde dormi şi de ai pernă.

Mereu te chem; m-ai auzit
Că te aştept, că ţin la tine?...
De nu, întind mâna la cerşit
Să mă ia alta... Dacă vine!?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (29 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Şi timpul în neştire trece
Însă numai un singur dor
Cu viaţa timpul şi-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aş vrea să ştie o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viaţa merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Şi de ţi-ai pierdut dragul părinte
Inima-ţi plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O fiinţă a cărei vieţi s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Şi a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viaţa dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toţi ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viaţa pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Şi m-ai lăsat c-un singur dor.
Şi acuma orice veselie
E ca şi cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu eşti tot vie
Şi vei trăi o veşnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet şters să mai schiţez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înţeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu ştiu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Şi-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Şi nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieţii a-l seca.
Mai sunt mulţi care-mi sunt aproape
Şi unii chiar mă înţeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înţelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu eşti mereu doar lângă mine...

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!