Atâţia ani

atâţia ani făcuţi din dorinţe care mai de care
mai incontrolabile la fel ca lunile pustii pe care le-ai
admirat pe fereastra fumurie

dorindu-ţi să fii acolo

atât de departe încât sângele tău să se prefacă în praf
atât de aproape de tine încât să nu mai poţi respira

liniştea e până la urma cel mai apropiat aliat al tău
vezi soarele înghiţind pământul
ca un monstru din basme

dar toate astea sunt un balast pentru a spune că

tu şi sângele şi respiraţia ta

sunt absolut întâmplătoare

acum o ţigară pe jumătate stinsă într-un pahar de whisky

ai nevoie de contrabalans
de trupul toamnei ca o eşarfă să te învăluie
de o luptă pe care să o duci încontinuu

acolo pe lună nu exista a e r nu exista nici greutatea aceasta imensă de pe pământ

rămân acolo imaginându-mi cum ar fi

un zbor de pasăre neagră stârnind praful/ imaginându-mi un alt vis în care să cad

atâţia ani în care roboţii au biruit şi ne-am trezit cu inimile pline de silicon

sau orice alt material care rezistă la rupere.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

#

ai scris o mulţime de poeme pentru sacha
şi niciunul n-a fost despre sacha.
toate au fost despre cum trebuie să fie

distrugerea slăbiciunilor,
atingerea valvelor inimii, pentru ca aceasta
sa nu se oprească.
înghiţirea comprimatelor cu eliberare prelungită ca şi
mâine să fie o zi frumoasă.

ai scris cu un creion mecanic prin care
la fiecare apăsare ai mai crescut cu
un milimetru,

la fiecare apăsare,
ai absorbit cu tifon
sângele,

care a curs prin venele oraşului,
acest cadavru ce nu apucă
niciodată să se răcească.

la fiecare apăsare,
ai acoperit,

şi sângele tău,
şi sângele lui sacha.

dar oraşul nu ştie nimic despre toate astea.
va rămâne la fel, cu toate luminile lui străvezii, aşteptându-ne,
exact ca un animal însetat de sânge.

un animal care o să treacă în viteză pe o autostradă din care
ştie de la început că nimic
nu va mai ieşi viu.

iar tu o să fii mereu acolo
pe partea cealaltă, cu valvele inimii deschise,
ca o ambulanţă care-şi deschide brusc uşile.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mars rise

nimic nu ne distrage din haosul care se creează cu
fiecare lovitură de ciocan care mai îngroapă un stâlp în pământ
ca pe nişte statui de beton / torni apă pură să se cureţe singurătatea

eşti într-un film de capă şi spadă - un receptor cuplat la reţeaua neliniştilor tale

dă-mi jos praful ca de pe un telefon cu disc / ce învârte mai mult
tristeţea profundă a marţienilor în scurtele lor perioade de linişte

umbli goală prin univers acolo unde nu exista praf şi priveşti
siluetele lor lucide în oraşul înghiţind absintul din aer ca pe propriul sânge

nu mai am de dat dragoste / doar cruzime şi milă / o formă de eliberare
în spaţiul subţire dar dens care mă ajunge din spate / o formă de cuplare
al lucrurilor mecanice/ rotative care îmi învârt inima.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când poţi accepta că durează 15 ani să obţii orice lucru cu adevărat valoros, se întâmplă ceva magic: - îţi dai seama că nu poţi aştepta 15 ani ca să te bucuri de viaţă aşa că în timp ce faci munca aia, călătoria de 15 ani, începi să trăieşti mai mult micile bucurii ale vieţii. - îţi dai seama că drumul înseamnă fericirea şi nu destinaţia aşa că începi să aplici asta în toate aspectele vieţii. - înţelegi că te poţi face pe tine bogat făcându-ţi nevoile mai puţine, şi în acelaşi timp realizezi că dacă ai un vis mare pentru care să te trezeşti dimineaţa, toate poverile sunt mai uşor de dus. - după câteva luni din această călătorie realizezi ce simplu e să fii fericit şi parca nici nu mai îţi doreşti să ajungi la destinaţie asa repede pentru că nu mai vrei să scapi de propria ta viaţă mizerabilă care acum are sens, şi descoperi că îţi poţi iubi viaţa şi te întrebi cum de nu te-ai simţit atât de bine până acum, pentru că deşi nu ai mai multe în exterior, simţi că ai trezit în tine uriaşe comori interioare care au fost tot timpul acolo. Ce altceva ai mai învăţat din călătoria ta?

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aruncă o privire către lume şi vezi nefericirea din jurul tău şi din tine. Ştii care e cauza acestei nefericiri? Probabil vei spune că e singurătatea, asuprirea, războiul, ura sau ateismul. Şi vei greşi.
Există o singură cauză a nefericirii. Credinţele false pe care le ai în minte, credinţe atât de răspândite, unanim acceptate, încât nu-ţi trece niciodată prin minte să te îndoieşti de ele. Din cauza acestor credinţe false vezi lumea şi pe tine într-un mod distorsionat. Programarea e atât de puternică, iar presiunea societăţii atât de intensă, încât eşti într-adevăr captiv în percepţia distorsionată asupra acestei lumi. Ce e şi mai rău e faptul că majoritatea oamenilor sunt atât de spălaţi pe creier încât nu-şi dau seama cât de nefericiţi sunt, asemenea omului în vis, care nu are nici o idee că visează.

citat din Anthony de Mello
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cutremure

un mal departe de celălalt. o zonă de deraiere
în care alunecăm zi de zi cu piepturile încinse
de heets-urile pe care le-am încălzit

în loc de fumul de ţigară / aburul tutunului încălzit.

pe bulevarde o linişte totală. doar ceasul ticăie
anunţănd sfârşitul iminent al timpului.

pauză de ţigară

// nu sunt acea păpuşă care cere un foc în mijlocul bulevardului pentru a fi băgată în seamă.
nu sunt acea femeie care are pieptul puternic plin de zale şi iluzii.
port iluziile în altă parte / în pantece acolo unde nu poate ajunge nimeni.
nici tu //

pe primul mal stau părinţii mei într-o casuţă mică cu geamuri galbene.
stau în prag / îmi fac cu mâna / dar mâinile lor sunt însângerate.

mi se pare că-s morţi / dar ei se uită la mine şi-mi zâmbesc.
zâmbetele lor mă sperie.

pe celălalt mal sunt eu şi cu tine / în camera noastră luminoasă şi lustruită.
eu stau pe parchet şi număr clipele până cand respiraţia mea se va opri.
expir ioni de argint. ioni de argint din trupul meu supus atât de mult
promisiunilor de evadare.
tu stai şi te uiţi la mine. e atât de bine.

// pauză de ţigară. //

cutemur şi dintr-o dată nu mai ştiu în ce parte să mă duc.
cerul isi târâie picioarele lungi lângă mine/ norii lui sunt
perne care mă sufocă.
adevărul este acesta. oriunde aş fi trebuie să te iau şi pe tine.

orinunde aş fi trebuie sa îi iau şi pe ai aşa cu tot cu măinile lor însângerate,
zâmbetele lor lugrube & senzaţia că sunt morţi.

dar din nou spun. spun. e atât de bine. dacă n-aş avea amintirile acestea aş muri.
aş fi o pasăre fără control
fără busola internă a magnetismului care o leagă de pământ.
tu lea-gă-mă de patul acesta cu aceasta sfoară neagră / şi lasă-mă să rămân aici.
pe bulevarde o linişte totală.

// pauză de ţigară //

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverie

Zbor... zbor şi dau de univers,
Acolo mă întâlnesc cu întunericul si misterul,
Ce mă afundă după 15 straturi de univers,
Într-un alt univers;
Acesta e făurit din gânduri călătoare
Uitate prin neant, peste tot şi nicăieri;
Acesta e cuibul lor...
Un gând plânge că şi-a pierdut iubitul,
Altul e un gând care aleargă într-un cerc continuu
Şi spune că are de gând să facă o sută de lucruri uimitoare
Pe care nu le face, doar aleargă în cerc...
Omul a murit de mult,
Dar visul neîmplinit încă duce o luptă în univers. Frica l-a oprit...
Merg mai departe de aceasta vale a plângerii
Şi dau de gânduri visătoare, de gânduri de iubire,
De toate gândurile ce dansează şi se creează nestingherite din capetele oamenilor,
Unele sunt mai ceva ca ciupercile, de cum se înmulţesc!
Eu plec pentru că nu vreau sa fiu pierdută-n gânduri...
Nu mă uit pe unde merg şi cad din acest univers,
Mă las purtată de praful de stele până la Dumnezeu.
Acolo totul e lumină, dar nu arde.
Simt că sufletul meu devine una cu lumina, de parcă şi-ar fi găsit puzzle-ul.
E un sentiment minunat!
Nu mai vreau să plec de aici...

poezie de Veronica Ştefania Dănciulescu din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ropes

&

zăpada ca o frânghie care îşi continuă
drumul până în momentul în care
întâlneşte frica noastră la fel de albă.

purtăm în noi elicoptere care survolează oraşul şi câmpurile.
desenăm copii morţi pe pereţi/ pe drumurile oraşului

ca şi cum noi am fost nişte copii morţi cândva
şi acum am înviat.
...................................................................................................
cine ne va mai mângâia,
cine ne va mai vindeca de bolile abstracte ale neştiinţei
noastre,
cine ne va mai hrăni cu lumină şi întuneric pentru perpetuarea speciei noastre.
.....................................................................................................
şi atât rămâne

imaginea noastră în zăpadă la fel ca o hologramă din jurul unei găuri negre.
suntem atât de aproape de ea încât am încremenit
dar
aşa am fost tot timpul - copii morţi - noi şi frica noastră împăturită
într-un sicriu mic, alb
care nici nu se mai observă.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

The blue girl

/ ai visat îngeri
moartea era acolo sus
tu erai
acolo sus cu ei în braţe /

frunze negre printre fulgi albi
doruri care se amortizează încet

as vrea să plec într-un vagon
unde să cânte o singură vioară
albastră / un cântec despre iarnă

despre cum geamurile îmi menţin cu forţa
respiraţia înăuntru

afară e o iarnă cumplită
iar dorul creşte / cerşeşte eliberare
ca un deţinut despe care nu ştiu nimic

dar care stă singur in celula lui
şi ceva mă doare sigur

mă doare până la singurele oase pe care le mai am
până la tot sângele care se împrăştie pe podeaua vagonului

rămâi aici / rămâi în tăcere/ în frig/ în boala noastră
autistă / care ne-a prefăcut în doi fumători de vise

iar fumul se desparte de noi
odată cu aburii locomotivei

ce continuă să şerpuiască printre creste / fii tu inima mea/ albul muntelui care nu se sfârşeşte

/ fii tu boala care îmi acoperă inima cu frunze negre
rămase după o explozie nucleară / fii tu cenuşa care să acopere toată
zăpada/ eu sunt deţinutul închis în celulă
nu cunosc moartea / nu cunosc viaţa/

cunosc gratiile prin care văd trenurile mărşăluind
şi care nu se mai opresc/ nu se opresc niciodată pentru că

am visat îngeri
moartea era acolo sus
eu eram
acolo sus cu ei în braţe.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucrurile cele mai valoroase din viaţa noastră nu au preţ. Ele nu pot fi înlocuite şi nicidecum cumpărate. Ele sunt acolo, zi de zi, lună de lună, an de an, însă ne pierdem printre probleme cotidiene, gânduri grele măcinate de bani şi scurte plăceri aduse egoului încât nu le mai vedem. Uită-te puţin în jur, mulţumeşte-le celor apropiaţi pentru că au fost acolo, lângă tine, când ai avut nevoie; sună-ţi prietenii care te-au căutat doar pentru că au vrut să te audă şi să te întrebe ce mai faci fără a urmări vreun interes; spune-i copilului tău că îl iubeşti şi oferă-i o mângâiere... zâmbeşte că a mai trecut o zi în care ai văzut lumina soarelui şi te-ai putut bucura de toate aceste lucruri nepreţuite.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Linia de coliziune

liniile de tramvai continuă să se întindă
ca şi cum ar fi dâre de sânge merg pe urmele lor

am observat oamenii aruncându-se pe şine n-am încercat să salvez pe niciunul
ameţeala nu trece repede după un astfel de eveniment
încă sunt obsedată de arderea pădurilor şi-mi imaginez că şi pielea mea arde în flăcări

sunt deţinuti în acest moment care stau în camerele lor de izolare
mă simt penetrată de unul dintre ei e atât de bine fără obligaţii şi sentimente
iar durerea curge mai departe ca sângele şi vinul

revin lângă tine după acest vis lucid mă târâsc pe şinele de tramvai şi aştept
să devin o altă fiinţă am observat că dacă rămân mai mult timp acolo
inima mi se linişteşte

soarele curge şi el mai departe ca un vin dulce făcut din sângele meu
experienta asta e oricum demodată dragostea n-o să vină doar tramvaiul
pe şinele lui lucitoare ca un călău din secolele trecute izbind lama de mai multe ori
&
ceva se trezeşte în tine când eşti lovit

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la capătul trenului, din ultimul vagon, resimţi cel mai acut senzaţia părăsirii. Acolo realmente îţi fuge pământul de sub picioare, traversele se succed atât de repede încât nu le mai poţi distinge, şinele lucesc până departe, înapoia ta, întreg peisajul pare să se mistuie într-un vârtej ameţitor, în vreme ce tu simţi cum te învăluie o tristeţe moleşitoare, lăsându-te cuprins de sentimente amestecate, ca şi când o mână nevăzută te-ar trage înainte iar alta te-ar împinge înapoi, spre locul pe care tocmai l-ai părăsit.

Mihail Mataringa (25 februarie 2013)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământul e ţărâna pe care o călcăm, dar e şi ce se ascunde dedesubt, e forma sub care se înfăţişează (munte, vale, şes), e apa care îl udă, îl acoperă, îl pătrunde (deci e râu, lac, mare, apă subterană), mai e aerul care îl învăluie, care îi împrumută lumină şi umbră, culori mângâioase sau violente, nori şi ploaie, vânt, furtună sau viscol. Mai e vegetaţia care îl îmbracă atât de splendid şi de variat. Mai sunt vieţuitoarele care îl animează, de la turmele care pasc pajiştile, până la peştii care populează apele şi, în sfârşit, mai e omul care îl stăpâneşte şi se bucură de toate darurile acestui pământ.

George Vâlsan în Geografia fizică
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Manual de singurătate

Motto:''Mai mereu/visul meu/e o stare de prezenţă
din care nu lipseşte Dumnezeu''

S-a făcut trupul în care trăiesc un alt trup?
de mi-am clădit în deşert atâtea vise
din toate lucrurile care m-au durut
(şi încă din câteva respinse)
amurgul luminează perechi, cu fiecare pas
(odată şi incă-odată)
mii de semne caligrafiez
în manualul meu de singurătate...
vreau să pictez pe frunze poveşti
altar să fac îmbrăţişărilor neîntâmplate
nu ştiu sub care crez
s-a făcut trupul în care trăiesc un alt trup
miroase a mentă şi-a tămâie,
şi-a trandafir japonez
dar voi şti că nu va mai fi nici un mâine
aproape că-nţeleg de pe acum
de ce de tine n-am parte...
de ce cu fiecare vis se moare-ncet
şi întemniţată mi-s:
trăiesc această zi cu a ta pe jumătate...

poezie de Daniela Pârvu Dorin (8 mai 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbe fără obârşie

Îmi spuneai că sunt candelabrul tău de lumină care te înfăşoară de dimineaţă
Ce îţi foloseşte să fii atât de zălud şi de metaforic?
mai bine să zacem aici unde e linişte, sub cireş şi sub stele
viaţa însăşi este un candelabru de pomi prin venele cărora circulă sângele purpură
e rubedenia îndepărtată din pieptul femeii alergând foarte departe de omul care o urmăreşte când miroase praful de puşcă
e pasărea ei
candelabrele stelelor sunt prea mari pentru ea nu o apără
pentru potârniche şi pentru zeiţele pasăre o să spun acum ghicitoarea
şi pentru potârnichea
care m-a născut
şi
făcut
împreunare de mâini rodul ei se ridică şi se duce în eterul foarte lung unde mereu se întârzie
(în foarte departe şi mult
e devreme)
(şi timpul şi spaţiul sunt lungi)
ce ghicitoare să fie când tu îmi arunci candelabrele peste braţe şi mă cufunzi în lumină
şi asta pentru că nimic nu e cu adevărat trainic şi durabil în lume
viaţa e vântul care o duce departe, la alt vânător, fără gloanţe şi fără vestă-antiglonţ
îmi
beau
liniştită
cafeaua
şi din toate acestea nu putem şti aproape nimic nu vom înţelege
ca într-un banc sec al lui aprilie
pe zebră mai trec încă zeii bătrâni de foarte departe
şi zeiţele care nu ale mele (nu) sunt
furtuni
sau
lumini
pe aici nu există niciun dumnezeu nicio duminică a odihnei
pentru că oasele nu se odihnesc decât unele într-altele când susură ploaia
şi-atât
din care nu se naşte nimic
atât a rămas
pe aici
şi când moartea cade în fund ca un bătrânoi.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După chipul şi asemănarea noastră

the tenth poem for Shiraz

În ultima vreme
lucrurile ne înconjoară
o pasăre meşterită din lemn
o pasăre din lemn înghiţind un peşte din lemn
o pasăre zburând în spaţiul dintre rafturi
şi rafturile de sus mişcătoare spaţii ale copilăriei
doar tu în albastru, dintr-un timp de apropiere şi unul de îndepărtare
dintr-un timp prins în cuvinte şi un timp desprins de toate aceste pământuri
şi eu cum mergeam azi prin iarnă şi cum ningea şi tot restul
şi tu cum mergeai azi prin iarnă şi cum nu ningea şi tot restul
şi eu cum mergeam azi prin iarnă vorbind singură ce naiba e
doar un simplu timp, o simplă distanţă, pământul ăsta ne suportă oricum, suntem binecuvântaţi

peste o sută de ani, cel care va citi aici va spune, ce norocoşi cât de aproape au fost / şi cât de departe
peste o mie de ani, cel care va citi aici va zice, cât de identici erau / şi cât de diferiţi / apoi ne vor scana aceste poeme,
cuvintele adeneul iubirile
ne vor reconstrui
după chipul şi asemănarea noastră

dacă ne-am uita pentru câteva clipe în aceeaşi oglindă
apoi ne-am vedea fiecare de drumul său
tu cel rămas acolo
şi eu cea rămasă acolo
ne-am putea imagina împreună
cea mai bună viaţă posibilă

poezie de Alina Manole
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume obosită este o lume care nu se odihneşte - iar o lume care nu se odihneşte este o lume zgomotoasă, condusă de tendinţa de mişcare a sunetului. Liniştea nu este niciodată absentă, pentru că Ea nu se întrerupe şi nu se fragmentează. Liniştea care precede sunetul, rămâne în spatele sunetului - chiar dacă sunetul nu ştie asta. Liniştea a fost acolo, când sunetul s-a născut, Liniştea rămâne în spatele sunetului şi Liniştea va fi acolo şi când sunetul se va întoarce acolo de unde a plecat: din Linişte. Aşadar, nicicând Liniştea nu poate fi absentă din existenţă - este singura prezenţă care nu are formă şi care nu poate fi caracterizată sau explicată. Nu poţi vorbi Liniştea, pentru că orice ai spune despre Ea, nu este complet adevărat, deoarece cuvintele sunt sunete, iar o formă relativă nu poate cuprinde o Prezenţă Absolută. Însă, deşi nu poţi vorbi Liniştea, poţi arăta către Linişte, chiar şi prin intermediul cuvintelor. Şi nici măcar asta nu e complet adevărat, pentru că Liniştea nu este acolo, într-o direcţie, ci este chiar Aici, Acum, precedând orice formă, orice faptă, orice cuvânt şi orice gând.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ce fel roşim adesea când suntem trişti. Se întâmplă adesea să nu pălim când suntem trişti, ci dimpotrivă, să ne înroşim. Faptul acesta trebuie atribuit celorlalte pasiuni care se asociază cu tristeţea, cum sunt iubirea sau dorinţa, iar uneori şi ura. Căci aceste pasiuni, încălzind sau agitând sângele, care vine din ficat, din intestine şi din alte părţi interne, împing sângele spre inimă şi de acolo, prin artera cea mare, spre venele feţei, fără ca tristeţea, care strânge din toate părţile orificiile inimii, să poată împiedica aceasta. Dar, chiar dacă este moderată, tristeţea împiedică lesne sângele ajuns în venele feţei să coboare spre inimă, în timp ce iubirea, dorinţa sau ura împing spre faţă alt sânge din părţile interioare. Iată, pentru ce acest sânge, fiind oprit în jurul feţei o face roşie, deoarece culoarea sângelui este cu atât mai vizibilă cu cât el curge mai puţin repede, precum şi fiindcă astfel se poate aduna în venele feţei mai mult ca atunci când orificiile inimii sunt mai deschise, lucru care se întâmplă mai ales când ne este ruşine, aceasta fiind compusă din iubire de sine şi dintr-o dorinţă puternică de a evita dezonoarea, ceea ce face ca sângele din părţile interne să vine spre inimă, iar apoi prin artere spre faţă.

citat celebru din Descartes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce întotdeauna a fost acolo

În bezna râului şi-a pădurii
nu puteai fi sigur decât de ceea ce vedeai –
şi chiar în nopţile cu lună nu puteai vedea prea mult.
Când făceai un zgomot – scufundarea unei vâsle în apă –
te auzeai pe tine ca şi cum ai fi fost altcineva.

Râul şi pădurea erau nişte prezenţe,
mult mai puternice decât tine.
Te simţeai nesigur, un intrus...

Simţeai cum pământul te trage înapoi spre ceva familiar,
ceva pe care tu îl cunoscuseşi cândva şi pe care l-ai uitat
sau ignorat, dar care fusese întotdeauna acolo.

Simţeai cum pământul te trage înapoi spre ceea ce era acolo
acum o sută de ani, spre ceea ce întotdeauna a fost acolo.

poezie de V.S. Naipaul din Un cot de râu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

H e a t

aştept să treacă vara cu rănile ei care
se usucă atât de greu

ceva ustură în aerul fierbinte

doi copii se iau de mână şi trec strada
e ceva magic în asta
cum îi înghite aburul asfaltului
şi dintr-odată dispar

corpul negru radiază în continuu căldura
e ceva ipotetic dar aşa îmi simt trupul tânjind
inima se opreşte o clipă din bătăi

cineva îmi face un semn cu mâna

//pe căldură oamenii se sinucid mai uşor//
mâna e la fel ca a mea plina de răni

blocurile se înalţă din ce în ce mai mult
ca nişte dune imense

// sunt atât de aproape de copii încât îi pot mângâia pe capetele lor mici blonde//
dar nu o fac

rămân pe strada încinsă, în mijlocul ei şi astept

// pe căldură scriu poeme cu copii morţi care au existat
cândva şi acum sunt doar nişte fantome//

fără să realizez că fantoma sunt eu.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A avea

Priveşte-L în ochi pe Dumnezeul tău
şi spune-I,
spune-I că soarele nu era perfect
atunci, la începuturi,
când l-a pus pe cer pentru tine...
Tu ai vrut să îl ciopleşti cu dalta ta
într-o formă perfect rotundă,
supradumnezeiască,
dar l-ai ucis.
Din rănile sale curge văpaie
pe pământ
şi pădurile ard.
E atât de cald
încât toţi oamenii au nevoie
să meargă la psiholog,
să-şi descopere în ei depresia
şi să o arate lumii cu degetul,
ca pe o scuză a nefericirii ce creşte în ei.
Lumea ta este prea frumoasă acum,
pentru ca Dumnezeu să mai poată face parte din ea.
Omule, eşti plin de tristeţi într-o lume în care nu poţi avea totul,
de aceea ai săpat în soare
până l-ai găurit
şi i-ai scos miezul pentru tine,
doar pentru tine,
pentru a avea...
Iar acum, când vezi cu poftă şi alte stele,
eşti captiv în depresia lumii care a pierdut soarele.
Omule, L-ai pierdut pe Dumnezeu,
dar El nu te-a pierdut pe tine,
te aşteaptă...
tu, să-L cauţi,
dar nu prea departe,
nu în soare, nu în stele,
mult mai aproape...
în tine.

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!