Ca un fir albastru fumul de ţigară

în timp ce făceai dragoste cu mine
îţi împleteam din părul tău blond
aripi de înger

amândoi ne doream să ne smulgem din noi
din lutul trupurilor noastre bătrâne
deşi de multe ori zborul ne era scurt
din când în când reuşeam să ne înălţăm
şi acolo sus ne dezbrăcam de carne şi sânge
ne desprindeam de grija zilei de mâine
de boli de nevoi
nici nu mai respiram
păşeam cumva în moarte ţinându-ne de mână
două năluci străvezii abia pâlpâind
şi totul ţinea mai mult de o veşnicie
până când ne aprindeam ţigările
iar fumul de ţigară ca un fir albastru năuc
se furişa pe lângă noi
şi se ridica tot mai înalt tot mai subţire
iar din noi în timp rămâneau
doar două mucuri de ţigară

de multe ori mă visez că sunt
un mărfar uitat pierdut într-o gară pustie
unde nici măcar vântul nu vrea să mai adie
şi unde timpul nu mai curge
e prins strivit de acele macazului
de pe calea ferată ce duce spre Calea Lactee

poezie de Petru Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La serial este mult mai relaxant, pentru că ştii că poţi să tragi din nou dacă nu ţi-a ieşit o secvenţă. La serial ai întotdeauna aceiaşi colegi, spre deosebire de emisiunile noastre, unde avem vreo două sute de invitaţi pe lună. Când două sute de oameni ţi se perindă prin faţa ochilor într-un timp atât de scurt, este extrem de obositor. Trebuie să ţii minte multe lucruri despre ei, ca să nu îi jigneşti: cine sunt, de unde sunt, ce opinii au. În televiziune e mult mai greu.

citat din Teo Trandafir
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am timp

Dumnezeu ştie. nu am timp de fleacuri. luaţi dragostea din calea mea
lăsaţi-mă să-mi văd de treabă. atât multă treabă. aş putea să vă răspund dar nu am timp
viaţa asta e atât de scurtă şi am atâtea de făcut.

învăţ. acumulez. atât de multe de învăţat. şi atât de puţin timp.
viaţa trece pe lângă mine. nu se întreabă dacă eu văd ce e în jur, dacă am timp să observ
şi sincer nu am timp nici să privesc cerul, nici ce e în jur. alerg către destinaţie

acum am timp. ştiu atât de multe şi am uitat atât de multe încât mă întreb dacă a meritat
aş vrea să ştiu cum arată un răsărit în plină iarnă dar nu mai există o altă iarnă pentru mine.
aş vrea să strivesc un fir de iarbă între dinţi să-i simt gustul, dar nu va mai fi o nouă primăvară

acum am timp şi pentru mine şi pentru alţii. mai bine zis am timp să mor
viaţa a trecut pe lângă mine luând cu ea răsărituri şi apusuri, gusturi, mirosuri, atingeri pierdute
am atât de multe de spus şi atât de puţine întrebări. acum am timp. degeaba.

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici nu bănuiţi câte ceruri se îngroapă

într-o inimă de poet
dar vă cumpăraţi medicamente antistres
mai beţi o vodcă albă
consumaţi un verset albastru
striviţi întrebările într-o scrumuieră de lux
şi vă întoarceţi în moarte ca într-un aşternut
cu speranţa veşnicei dimineţi

dar eu visez că sunt copilul răsfăţat al cerului
şi mă dăruiesc pe vânt să-mi caut zborul
nici măcar moartea nu mă izbăveşte de libertate
din foc prin foc cenuşă mă-ntorc
iar când mă veţi fuma ca pe o ţigaretă mentolată
miliarde de galaxii o să vă pătrundă în sânge
pe când pe mine mă va furnica liniştea
dintre două universuri roz
ca acum când vă scriu despre viaţă
ca despre un tort de ciocolată
numai bun de împărţit

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imaginaţia omului pierdut pe calea cea dreaptă

Mi s-a deschis calea cea bună şi dreaptă,
Am încercat-o cu ochii deschişi şi întredeschişi
Sau închişi de întunecate şi încurcate vise
Încât m-am pierdut printre oameni liane
Topindu-mă printre ei...

Nimeni nu mi-a spus, nu mi-a răspuns, cum sunt
Şi unde sunt,
Nici vântul, nici lumina, nici ecoul Domnului,
Doar propriul ecou râzând:
Eşti pe calea cea bună şi dreaptă, eşti singurul erou.

Visez. În întunericul morţii, sunt eu?!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngerul meu

Rău cu rău, dar mai rău fără de rău
Când pierzi rapid şi ultimul bibelou
L-ai ţinut cât ai putut dar în final şi-a luat zborul
Când văd ultimile poze-mi vine să sparg monitorul
Cred că am greşit locaţia, cred c-am greşit-o cu totul
Când tot ce cauţi tu e să atingi făcând nimic topul
Ai distrus totul, tot ce-am realizat până acum
Când te-ai hotărât murind să o iei pe alt drum
Unde te-ai dus când te vreau, am nevoie de tine
Îţi aminteşti când eram amândoi, doar tu şi cu mine
Sub răsărit de soare nu dormisem toată noaptea
Cum dracu puteam să dorm când tocmai învingeam soarta
Dar destinul a decis ca-n scurt timp de lângă mine
Să dispari doar tu, oare de ce te-a ales pe tine
Dumnezeu te iubeşte, nu se gândeşte la mine
Doamne sunt un fiu de-al tău, n-ai încredere în mine
Să am eu grijă de ea, de îngerul tău sublim
De ce totul se pierde atunci când ne îndrăgostim
De ce vrei să iei tot ce e frumos la tine
Ne lasi pe noi fără vreun ţel pe lume
Unde o să găsesc eu alt înger ca ea
N-o să mai văd alta oricât aş căuta
Lumea e mare în ochii mei mici
Sincer alegi prost pe cine să ridici

poezie de AlexShura
Adăugat de AlexShura
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unui marinar la pensie

E-atât de plăcut, când caznele întregii vieţi
Şi grija de-a struni cârma la timp devin trecut,
Să te ascunzi din calea valurilor şi să te bucuri
La adăpostul unui golf de vânturi nebătut;

Iar acolo să-ţi peticeşti velele zdrenţuite
De-ntâmplări grozave şi de vremuri grele
Meditând, în zile de-odihnă şi de pace,
La mareea eternă care te va purta spre stele.

Astfel se sfârşeşte povestea omului al cărui şleau
A fost pe multe mări şi ţărmuri multe,-o mie,
Unde tunetele luptei zguduiau pământul,
Unde valul şi vântul se-nfruntau cu vrăjmăşie;

Chiar acum, lângă vatra veselă şi caldă,
Eşti bucuros, deşi astrul tău tocmai apune,
Să vezi cum confortul tihnit al casei
Depune pe masă toate fructele lui bune.

Nu uita să scrii pe harta unei vieţi de marinar
Numele Celui care te-a apărat pe arşiţă şi ger,
Iar printre-amintirile necazurilor de odinioară
Să înalţi un monument de laudă spre cer.

Fiu al Mării! Glorioasă alegerea ţi-a fost
Când de Crucea Mângâietorului Isus te-ai prins;
Astfel, în slava Lui vei avea parte de un cer
Fără nori şi-un înger, sufletului tău mesager,
Va cânta imnul mântuirii, pilotându-te spre Paradis.

poezie de Lydia Huntley Sigourney, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miazănoapte

aşa cum zilele se rostogolesc
bătute de vânt pe câmpia de sare
tot astfel voi pleca şi eu într-o iarnă
agăţată cu unghiile de mantia
zdrenţuită a crivăţului
înspre nord tot mai la nord
acolo unde cerbii cu nări de catifea
îmi vor sufla peste pleoapele obosite
peste fruntea împovărată de amintiri
peste inima pe care nădăjduiesc
că o mai am încă sub coaste
pulsând precum un far în calea celor
mai rătăciţi decât mine
va ninge va ninge
pe trepte de zăpadă voi urca
până la carul cel mic până la carul cel mare
până la calea lactee mult prea frumoasă
până la luna de filigran şi tăcere
de unde voi privi înapoi
cum ursul polar îmi face un semn de adio
în timp ce amândoi ne înghiţim lacrimile
de gheaţă şi diamant

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plăcerea de a muri

Să mori din dragoste

A visa, a dormi, a iubi, a muri

Te simt în suflul meu, abia am curaj să te respir
Simt că mă frânge aburul tău, nu pot să-mi revin
De când trăieşti în amintiri mi-e noaptea amară
Strig agonia mea şi mă-nec în fumul de ţigară.

A fi sau a nu fi, a muri, a dormi

Sunt mort de frica nopţii şi a morţii, a chinului
Cuvintele lovesc în pleoapa deschisă a destinului
Aştept pe-o margine de timp în umbra scăzută
A formei tale tulburi, tristă şi obosită

Strigătul meu spre viaţă şi strigătul spre moarte
Se zbate-ntre pereţi de singurătate
Se zbate-n contratimpi în nopţile grele
Bătute-n cuie ascunzând zilele mele rele

Te simt în lacrima picurând peste scrum
În fumul de ţigară încă te mai respir
Şi ştiu că n-ai să vii şi ştiu că n-ai să ştii
Şi ştiu că n-ai să afli, nici dacă n-aş mai fi.

cântec interpretat de Michael Sardou, muzica de Michael Sardou, traducere de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albastru tulburat

într-un albastru tulburat
e tăiată calea migraţiei spre înalt

umerii se retrag înapoi
secundele nu mai ard
şi tot se adaugă lucruri peste lucruri
într-o nestăpânită desime de timp

şi tu eşti o nevindecare
comprimată pân' la epuizarea
gândului aflat pe linia subţire înainte de haos

ajunge să fiu buimăceala nestrecurată în gol
într-o imensă foame de cuvinte
în spaţiul fără aer
unde cuvintele mor

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pic

Cuvânt înainte

aripi de pământ aripi de cer aripi
crescute din răni din carne din vânt
toate se înalţă într-un zbor fără ţintă
haotic

pe sub coaste
o armată de îngeri săpând un tunel
între lumea de astăzi şi lumea de ieri
e tot o hărmălaie de zâne şi viermi
iar funia a înmugurit de veghe a moarte
în jurul gâtului firav
cineva s-a trezit din somn şi a zis
ăsta e Pic

1. Despre rostul lui Pic în lume

e sigur
Pic nici nu a existat
a fost mai mult
o zbatere în gol o eroare
un ou de cuc
ţinut la subsuori
de zâne şi îngeri beţivi

mai degrabă câteva cuvinte
fără sens înfipte în tâmplă de vânt
poate un suflet chircit a fost
un fel de a rata
o umbră rătăcitoare
înspăimântată de fiare
de ştime de inorogi în zale
într-un sfârşit cumva din greşeală
ucis într-o noapte lipsită de har
de singurătate de uitare chiar
sub prunul bătrân uscat
cocârjat sub ninsoare
vremea lui Pic uitată
în triste felinare

2. Naşterea şi moartea lui Pic

despre mine pot să spun
că locuiesc în timpul satului meu
aici dimensiunile au un alt rost
sau poate nu există
oamenii sunt altfel
seamănă a păpuşi mecanice
şi ei plutesc fără zgomot
purtaţi de vânt peste livezile bătrâne
duhnind a tutun a crâşmă a fântână

cred că m-am născut
într-un timp bramburit în căruţă
- mereu am spus
că m-am născut fără voia mea
că m-am născut din frică
ca un coşmar teribil
unde mama îmi murea
cu uterul străpuns de un fus
ca o lance de foc şi scârbă

de trăit am trăit în aceeaşi căruţă
cu aripi de lemn străvezii putrezite
scoarţele se subţiau se înălţau
îmi veneau peste umeri
înlănţuindu-mă cu fier
zborul îmi era scurt
nici măcar o secundă
mai mult o dorinţă

acum ştiu deja
că la moartea mea
vecinii au să arunce cu pietre în căruţă
să-i spargă bucata mică de zare
lumina ce încă persistă
în felinarul de sticlă
în ochiul de pisică

fără motiv cam la un an
primarul o să transforme căruţa
cu hamuri cu scoarţe cu oiştea de fier
în casă memorială
aici s-a născut
a trăit
a iubit şi a murit Pic
câtă stupoare
cei care m-au lovit vor vinde bilete la intrare
vor duce până şi oiştea la fier vechi
roţile căruţei
le vor vinde la piaţă în oraş
unora care le vor atârna
pe pereţii sufrageriei zugrăviţi cu sclipici
fără să ştie că în ele sunt închise
cioburi din sufletul meu
şi că o să-i bântui ori de câte ori
îmi va fi dor de mine
sau voi vrea să scriu un poem
despre cum a trăit şi a murit Pic

3. Călătorul dintre morţi - curăţătorul

nu ştiu cum dar m-am trezit zburând, aşa, deodată
de la moartea mea întâmplată
către o altă moarte
ce stă să înceapă
zborul acesta ca o vibraţie rece
aripă de gheaţă
se întâmplă numai în somn
somnul acela care ţine trei zile pe pământ
în cer o veşnicie
şi unde
tristeţea din sufletul meu
înfloreşte a lumină
lumina e gândul lui Dumnezeu
strălucind prin toţi ochii lui îngereşti

curios e că nici nu-mi simt trupul trupul lumesc
ce ştiu e că trebuie să spăl
sufletele celor morţi
trei zile la rând
mi s-a dat un burete şi un fel de tomberon
pe care îl împing din moarte în moarte
din păcătos în păcătos dintr-un somn în alt somn
şi de pe pământ se aude cântând
un vechi saxofon

mai ştiu că toată suferinţa
adunată din tot felul de singurătăţi
e în fapt smerenie şi că trebuie să mă supun
să îndur fără crâcnire
fără să aştept vreun răspuns
câtă tristeţe poate să-ţi încapă în suflet
se mira cineva, uitându-se la mine
cât pustiu câtă vină

- unde sunt asistentele cu acele lor mov
din care spitalul picura somn
ce tragic sunau paşii lor pe holurile pustii
femei croşetă cu părul trist
împingând cu zgomot căruciorul şchiop
cu aspirine feşe alcool destine şi un creion

altfel timpul îmi trece greu
tot împingând tomberonul
şi zborul din suflet la alt suflet
îmi e tot mai târşit mai obosit
şi lacrimile mi se preling grele
de pe obraz
în sicriul din lemn ieftin de brad

4. Iubirile lui Pic
.
Pic a iubit haotic încă de mic
nici măcar atât nu a reuşit
să iubească până la sfârşit
să fie bărbat să fie iubit până la moarte
şi asta îl face să sufere din dragoste şi acum
în casa de lut
casa bătrânească de pe caisului doi
vecinii se uită la el cruciş
"uite cum îi fug moşneagului ochii pieziş"
zic mai ales vecinele cu breton şi batic
de nu le-ar fi frică că-i fărâmă vreun os
l-ar tăvăli un pic pe patul pufos
pe patul de stele de iarbă de greieri voioşi
să zboare în înalt zborul acela proscris
spre Marduk acasă
planeta interzisă de atâta timp
.
să faci dragoste nu se uită zicea Pic
e ca mersul pe jos
urci în femeie ca în ceruri sfios
apoi ne spunea povestea ceasului borţos
ceas cu pendulă şi-un cuc somnoros
fluturi bolnavi ne loveau violent în tâmplă
alteori curgeau lin peste curiozitatea noastră
până când ne amorţeau maxilarele
într-o uimire nefirească

4.1. Prima iubire a lui Pic
.
prima dragoste s-a întâmplat într-o vară
august şaptezeci şi patru
după moartea stupidă a Mariei
o fată frumoasă de optâşpe ani

port şi acum în suflet durerea
tânjirea după ea
revelaţia luminii pierdute
realitatea crudă că n-am să-i mai simt
respiraţia fierbinte pe umăr în palmă
sânii mici abia înmuguriţi gândul flămând
femeie întâmplată plutind
şi ea se întrupa în mine pe furiş
ca şi cum deja se aprobase să fiu
călătorul dintre lumi
sperând până la sânge că ne vom regăsi

soarele picura doar apă de ploaie parşiv
ce festin
miroseam a frică miroseam a vin
până adormea
şi noi exaltam ca şi cum
moartea ne-ar fi murmurat
cuvinte de dragoste şoapte

de un timp ies la o ţigară în parc
braţ la braţ cu sora şefă
şefă peste sufletele ostenite
şi de fiecare dată sângele meu se îngroşa
ochii îmi străluceau pielea se albăstrea
timpul abia de îl percepeam şi se întâmpla
ca de undeva glonţul de fier
să se furişeze şi să mă lovească-n sfârşit
în tâmpla albită de timp

4.2. Chapeau bas

unde în faţa femeilor Pic îşi scoate pălăria
abia după aceea îşi dă jos nădragii
iar bucuria lui era imensă
iubea altfel femeile cumva
iar dorinţa cărnii aproape lipsea
sufletul lui doar cenuşă
poate doar poetul din el era viu poate
dar şi el de la o vreme a cedat
şi-a dus talentul în munţi
şi după un timp, alt timp a urmat
mai crâncen

corabia lui fără timonă a tot rătăcit
nicicând ancorată
nicicând fără vânt
fantomă în ceaţă rătăcind
spre nicio ţintă spre nicio măiastră
doar apă doar zâne bătrâne ridate

mănunchiuri de raze tainicul rit
misterul cântării etern visătoare
adânc îngropată în palide viori

în lumea lui, Pic tot preumblând
femei îndurerate femei în rochii albe
copii cu frunţi stelare copii predestinaţi
dorinţa sufocată în propria-i vină
hei,
nu aruncaţi cu piatra în el
în blestematul de Pic
născut în zi solară
o zână încruntată crâncen a rostit
Pic e lumină
şi atâta bucurie nu poate fi
deodată transformată
în durere în lacrimi în chin

4.3. A doua iubire a lui Pic

câte suflete nepereche
rătăcesc în ceaţă ameţite de dor
tot jinduind iubire
pe când noi
noi ne-am trezit deodată îndrăgostiţi
dragostea aia nebună
mai ştii, de cum am intrat
ochii mi se lipiseră de privirea ta căpruie
şi ne-am cutremurat
până în străfund
şi cum eram învăluiţi într-un halou misterios
şi cum zburam cât de înalt zburam Doamne
înlănţuiţi flacără lumină

pe deasupra invitaţilor tăi
cum îi ameţeam pe toţi
şi cum cădeau seceraţi
beţi de iubirea şi suferinţa noastră

ne-am regăsit definitiv
abia la prima îmbrăţişare
bărbat femeie - nunta sufletelor noastre
şi în acelaşi timp ne-am mântuit şi pierdut
apoi ne-am întrupat înfriguraţi
în fiinţa aceea stelară
despre care am visat
despre care au visat
îndrăgostiţii lumii a păcat

ceva cumva a fost greşit
ne-am zidit pe rând în piatră în cruci
două umbre plutind în van nefiresc
ca o corabie fantomă
de ars am ars dintr-odată amândoi
până la scrum şi vom muri
fără crâcnire
şi ce a fost dumnezeiesc în noi
s-a transformat în zgură

5. Întunericul din Pic

aş putea să-mi imaginez
o fortăreaţă
înconjurată de un şanţ plin de flegme
şi unde multe nunţi se vor întâmpla
fiecare cu întunericul lor
nuntaşii se vor ascunde în mine
şi le voi simţi durerea şi focul
din carne din oase din sânge
într-un târziu vor flutura
şi se vor preface în îngeri

îmi închipuiam
că va veni timpul când
voi putea schimba în profit
întunericul pe lumină
şi că voi străluci de unul singur
în isteria ce mă va cuprinde
şi unde îmi voi tăia venele
apoi
cu sângele gâlgâind din braţ
voi râde în hohote voi plânge

câtă suferinţă poate duce Pic cu el
se minunau vecinii

ştiu doar că visam cum voi lumina
aşa cum luminează luna pământul şi apele şi cerul
şi vântul să-mi tot şuşotească încă mai sunt

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ilustrată către Univers

Priveam, pe cer şi mă pierdeam în fond de iunie, în albastru...
Era sublim, culoare de penel, de-un uniform de digital robotic.
Trăiţii în multe dogme, nu o ştim, că stăm în ambient majoritar azotic
Şi credem doar, că-un oxigen minoritar... ne scapă de dezastru.

Priveam, pământ ciocolatiu spre bej, sau mai închis, spre un sort de negru...
Nu seamănă a nimic, e un amalgam, nu poţi să spui nicicum că e frumos.
N-am înţeles cum de superbul, tot din el, se înalţă- atât de maiestos
Şi cum de e suficient de dur, să ne suporte, şi să fim... un univers integru.

Priveam, pierdut, eram lângă un râu în ropot neîncetat, cu prăvălire...
Din analiză nu-mi ieşea, din calcul, raţiune, nicio ştiinţă, isteţime,
De unde curge într-una, atâta apă, cine-o urcă şi la o-astfel de înălţime,
Şi cât de moale este, totuşi, nu o pot înfrânge, nici de un gigant de-aş fi... nu fire.

Priveam, nisipu-înfierbântat, mă tot gândeam ce e, siliciul în grăunte,
Volumul colosal cernut, ce prin frecare în gigant de timp a fost zdrobit...
Şi cin' l-a transportat din litoral, sau invers, din deşert l-a împărţit;
Peste, în mărime, decât piramide, chinezescul zid, chiar peste Everest.. ce-i munte.

Priveam mereu... când zgomot scurt cu pală de talaz piciorul îmi loveşte.
Zăresc- pân' nu mai văd în depărtarea curbă în spume gri-albastră-
Cum stă atâta apă pe o sferă, ce-o numim de-acum, planeta noastră;
Cum de nu pică, peste ţărmuri, şi de ce-i sărată... când din ape dulci, iţeşte.

Priveam, şi-aud un strigăt; este cineva, ciudat, pe-o relativă verticală,
Se mişcă, are prelungiri- ce-s două... pe nisip şi două le roteşte-n hăuri-
Iar sus, în vârf, îşi ţine-o bulă, e ceva rotund, cu multe găuri;
Pe două, este apă ce sclipeşte, în pol opus, sunt fire scurte-lungi... dispuse în nimereală.

Priveam, ca zăpăcit, am şi uitat că nu-i nimic ciudat, este la fel ca mine,
Şi tot mă pierd din nou, mă întreb ce căutăm aici... suntem de unde.
Nu ştiu- de unde să ne tragem- suntem dintr-un alt fel, se pare, de niciunde...
Căci din tot ce-am văzut- nu am făcut nimic- totul era, şi totul... ne revine!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, până când?...

De-atâta vreme-auzi şi tu chemarea
Spre ceruri, spre lumină şi spre rai,
Şi tot n-asculţi, nici plânsul, nici cântarea
Şi nu-ţi îndrepţi nici gândul, nici cărarea:
O, până când, o, până când mai stai?
Văzut-ai şi tu lucrurile care
Pe alţii mulţi i-a-ntors din calea rea,
Dar tu mereu rămâi în nepăsare,
În cea mai rea, în cea mai tristă stare.
O, până când, o, până când aşa?

O, tu cunoşti că moartea nu-i departe,
Că mergi spre focul iadului dintâi,
Şi totuşi tu rămâi pe căi deşarte,
Rămâi în foc, în chin, în plâns şi-n moarte!
O, până când, o, până când rămâi?

Tu ştii şi de la tine ce aşteaptă
De-atâta vreme şi astăzi Dumnezeu!
Cunoşti chemarea sfântă şi-nţeleaptă,
Cunoşti şi calea rea şi calea dreaptă:
O, până când, o, până când în rău?

A mai trecut un an din scurta-ţi viaţă
Şi-acesta-i poate ultimul ce-l ai.
O, smulge-te din neagra nopţii ceaţă,
O, rupe-ţi vălul negru de pe faţă:
O, până când, o, până când mai stai?

Curând solia morţii-o să te cheme
Răsplata cea de veci ca să ţi-o iei.
E vremea hotărârilor supreme,
E azi a mântuirii tale vreme!
O, până când, o, până când nu vrei?...

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reset amor

Când dragostea începe să se scurgă,
Nu mai e unica ce-a fost cândva, etanşă;
Reproşuri îi iau loc în avalanşă
Şi căi din una-s două să parcurgă.

Din orice zâmbet, rictus e, sarcasm
Şi caldul ochilor e sticla mată, rece.
Răspuns e veşnic "nu" la tot ce se petrece
Şi libidou-i silă, din orgasm.

Nu mai sunt fluturaşii-n faldul de stomac,
Nici tresărirea de întâlniri, surpriză...
Dorinţa de câştig de suflet e-o remiză,
Iar inima doar un ceasornic cu tic-tac.

"Iubit-o", "dragule", au devenit tabu,
Cuvintele de-amor tot mai jenante,
Până şi gesturi tandre-s ezitante...
Pronume personal nu mai e "ce faci, tu?".

Nu mai răspunzi la simplul "ce mai faci?"
Din telefonul glasului fidel
De multe ori pe zi, tânjit apel...
Nu mai întrebi de-mi place cum te-mbraci.

Nu mai fumăm, să-mprumutăm ţigară
Dorind-o udă în dulce sau cu ruj...
Nu stăm de mână-n drum până la Cluj,
Doar gând pierdut pe şinele-nspre gară...

Nefericiţi stăteam de mână şi-n maşină;
Acum plecăm pe rute separate,
Ferice-n evadări de "job" târziu în noapte
Şi-mbujorări de-o voce, ieri străină.

Şi florile au dispărut, nu se mai poartă
Ca gelul parfumat de ras, uitat;
C-oricum la modă-i durul, mai bărbat!...
Anacronic e mers la braţ, la toartă...

Iatacul de-altădată de extaz
Cu-nfrigurarea nopţii-n aşteptare
Nu mai e locul de culcat... e doar culcare
Şi-arar de-un scurt sărut pe crema de obraz.

Este ca un plictis într-o cutumă
Şi straniu strigăte de-ador se aud
De-un flirt nebănuit de lângă, "feeling" crud,
Şoptit de-un vechi cuplet se veştejind în brumă...

... Şi tresărirea se renaşte-n fibre,
Pe aripi pâlpâind bătăile în piept
În nopţi visând cu ochi deschişi; deştept
Şi mintea iar pluteşte-n coardele de libre!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (29 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adie vantul

Adie vântul printre ramuri şi ca o lance se zdrobeşte
De mugurii de soc albaştri care de dor s-au gârbovit,
Doar lujerii subţiri de aur îi dau putere şi el creşte,
Ca un balaur prins de vise ce pare iar c-a-ntinerit.

Adie vântul printre sălcii şi se sfărâmă regretând
Că n-a iubit şi n-a fost vesel ca o vapaie trecătoare,
Şi n-a fost trist şi nici durerea sa plângând
N-a cunoscut privind spre cer sau nici privind măcar spre mare.

S-a prins de poala lunii lucii când a văzut astăzi iubirea
Şi n-a putut să mai şoptească blânde cuvinte răsfirate,
Ca o mireasmă-şi duce dorul dar el mai simte azi privirea
Unei cadîne alintate care-l saluta de departe...

poezie de Cătălina Melinte
Adăugat de Cătălina Melinte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarce-te! (Lui Adrian Păunescu)

Acolo unde ai plecat nu e nici soare, nici păcat.
Nici n-or să poată ochii tăi să vadă negrul din scântei!

Acolo unde mi te-au dus ursitele într-un apus
Nu e nici rouă şi nici stea, nici uriaşă, Umbra ta!

Acolo unde drumul tău s-a frânt ca inima de Zeu
Nu e nimic, nici timp nu e, nici vise şi nici dragoste!

Şi dacă-atât de multe-ai fost, şi dragoste şi adăpost
Pentru un munte de bărbat cu vocea care a tunat

Pentru doi ochi de stele vii, dacă nu poţi să reînvii
Mirajul ce-ai trăit cu noi în lacrimă şi în nevoi,

Tu, suflete împărătesc te-ntoarce-n spirit românesc!

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Secvenţe în alb şi negru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dialogul

bună dimineaţa
spun repetat
de fiecare dată când se deschide uşa,
- urâţi suntem amândoi! adaug
- cum? întreabă ea
- nu vezi cenuşa lăsată de timp
pe feţele noastre!
plouă cu ani pe trupurile uscate
să ne dezbrăcam de tăcere,
intrăm în pielea personajelor ce suntem
două umbre pe tărâmul iernii
invit partenera de dans acrobatic
la braţul căreia parcurg viaţa
- unde am lăsat sărutul?
- unde am lăsat iubirea?
nu-mi răspunde, nu mai este timp
ninge pe morminte

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vindecare

Zâmbind, te-am scuturat ca pe-o ţigară,
în scrumiera gândurilor moarte,
fără a blestema ca să ai parte
de Vis să-ţi iei adio într-o gară.

Ieri te-am simţit mai trist ca niciodată,
când, bucuros că ai scăpat de mine,
te îndreptai aiurea, spre oricine,
cu inima aproape sfărâmată.

Azi plângi, c-ai vrea să te întorci la mine,
dar m-ai pierdut fără să prinzi de veste,
sperând c-o să trăieşti înc-o poveste.
Nu ai găsit! Să-mi spui, ţi-ar fi ruşine.

Nici mâine nu te-o duce mai departe
şi-n înţelesuri sfinte de IUBIRE,
vei reciti cu lacrimi de-amintire
povestea lipsă din a vieţii carte.

Rămâi în planul rătăcirii tale,
cu sufletul golit, fără-mplinirea
ce ţi-aşternea seninul, fericirea!...
M-am vindecat, îmi văd de a mea cale...

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te iubesc până la ultima

ţigară fără filtru cu tutun mai iute
o ţin în secret de multe duminici
vreau s-o fumez în timp
ce te mai iubesc cu disperare
fumul amăgirilor se duce direct
la inimă duminica când ne plouă
sufletul plin de amărăciune

te iubesc până la filtru când schimb
pachetul aşezat între noi doi
ne atingem discret cu degetele
îngălbenite de la nicotina trasă
direct pe piele prin orice mijloace

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţigara

Unii oftează pentru una-alta,
Dorinţele mele nu-s mari din cale-afară;
Lumea se poate fâţâi cum vrea,
Cât timp pot fuma-n linişte-o ţigară.

Unii mor de grija conservatorilor
Sau a laburiştilor la alegerile din vară;
Mie nu-mi pasă cine face scor electoral,
Cât timp pot fuma-n linişte-o ţigară.

Sir John îmi cere votul iarăşi,
Mr. Marr îmi promite tot ce zboară;
Nu-mi pasă cine va ajunge-n parlament,
Cât timp pot fuma-n linişte-o ţigară.

Unii caută scandal cu nemţii,
Alţii vor război cu ruşii, bunăoară;
Nu-mi pasă. Sunt împăcat cu toţi,
Cât timp pot fuma-n linişte-o ţigară.

Nu pun mâna pe "The Post"
Nici nu citesc "The Star" seară de seară;
Pe "The Globe" nici nu-l bag în seamă,
Cât timp pot fuma-n linişte-o ţigară.

Toate onorurile-s primite la Barou
De subalternii mei a nu ştiu câta oară;
Nu contează – eu-s dispus să mai aştept,
Cât timp pot fuma-n linişte-o ţigară.

Ambiţia nu-mi dă târcoale;
O maşină de lux sau un taxi la scară
Pentru mine-i totuna,
Cât timp pot fuma-n linişte-o ţigară.

Nu-s supus niciunui zeu, doar pentru larii
Casei mele genunchii mei coboară;
Sunt mulţumit în curtea-n care stau,
Cât timp pot fuma-n linişte-o ţigară.

Nu caut faimă-n lumea asta,
Nu-s general cântând la rana lui ca la vioară,
Sunt bucuros să fiu doar un umil soldat,
Cât timp pot fuma-n linişte-o ţigară.

În bazarul vieţii nu tânjesc după jucării
Pentru care mulţi alţii se omoară,
Dracu' să le pieptene pe toate,
Cât timp pot fuma-n linişte-o ţigară.

Unii-şi pierd în focul vieţii minţile, topite
Cum se topesc în flăcări lumânările de ceară;
Pe vreme rea nava mea-i mereu în port,
Cât timp pot fuma-n linişte-o ţigară.

Nebunia iubirii pătimaşe
Nu-mi arde inimioara cu-a ei pară,
Scot fum, dar nu ard niciodată,
Cât timp pot fuma-n linişte-o ţigară.

Mi se spune că Nancy Low
Tocmai a avut cu Mr. R nunta-aseară,
M-a părăsit! Dar eu continui să trăiesc,
Cât timp pot fuma-n linişte-o ţigară.

poezie de Thomas Hood, 1799 – 1845, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci

Aş vrea să mor când ziua scade,
cu faţa spre cer, pe mare; mă duce dorul
acolo unde agonia pare-un vis,
iar sufletul – o pasăre care-şi ia zborul.

Neascultând nimic, în ultimele clipe
voi fi singur cu cerul şi cu marea:
mai multe vocile sau suspinele unor rugi
decât valurile muşcând cu dinţii zarea.

Să mor când lumina cu tristeţe-şi trage
mrejele-aurii din nemărginirea verde,
asemeni soarelui care-ncet se stinge:
ceva frumos, strălucitor, care se pierde...

Să mor, dar tânăr: înainte ca timpul
să transforme catifelata floare-n mărăcine;
cât timp viaţa şopteşte încă: sunt a ta,
deşi noi ştim că ea ne minte, ştim prea bine.

poezie de Manuel Gutierrez Najera,1859-1895, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!