Nimic nu mai tăcea

nimic nu mai tăcea,
din biserici psalmii urcau în cer,
pridvoarele coborau, pereţii se surpau,
se tulbura spaţiul cu toate turlele şi pietrele adormite.
până şi torsul pisicii făcute ghem era un sonor auzit.

neobosite, cuvintele sunau în urechi
scoţându-şi inima afară, strigând,
copacii dădeau alarma prin frunze.
adevărul începea să capete contur,
timpul îmi coborâse în palmă
ca o pregătire pentru raţiune.

totul a început cu harul silabelor
intrând în golul acela ca o rană,
până ai devenit chip din care a răsărit ultima silabă.
tăcerea a început să vorbească
scurtând distanţa până la pământ.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până târziu

În respiraţia ta golul devine alb,
sângele se joacă de-a viaţa,
cuvintele ne pipăie cu ochi de orb
şi glasul mângâie nesfârşirea
clipelor cu tine.
Drumul se face înalt
luându-ne existenţa lăuntrică
prin spaţii inundate de arderi.
Gândurile se lipesc de mâini
şi până târziu partea ta de lumină
umple hăurile umbrei de peste zi.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un semn

pământul s-a mutat de sub picioare
într-un colţ prăvălit susţinut de cârjele nopţii

învelişul meu de toamnă a lăsat nevăzutul în orbite
împreună cu o parte din conturul tău
cernut prin verticale bezne

imagini răsturnate navighează căutând echilibru platonic
între armonie şi haos
selecţia de priviri şi gesturi
inventează o direcţie comună
încercând o stare de închegare cu luciri de lumină
în timp ce demonii trec prin pereţii nopţii
dizolvând piatra solubilă
sfâşiind cuvintele pîn' la sfert

rotund şi calculat timpul îmi azvârle o cifră
fără început şi fără sfârşit
iar ultima silabă
ca o frunză cu dinţi
trece prin mine şi-mi lasă un semn că exist

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua coboară

Ziua coboară-n zigzag tivită cu ploaie.
Norii se sparg cu nervii de lumină întinşi pe pământ.
Cerul plouat pe dinăuntru stoarce fluturii
din apă urcându-i la suprafaţă
abia respirând.
În aer se punctează cărări umblate
cu tăceri de început,
unde cuvintele agăţate de mâini şi picioare
ridică spaţiul dincolo de uitare.
Ieri şi alaltăieri, fuga cuvintelor
în criză de timp au inventat o depărtare
simplă şi aproape.
Pentru o clipă prelungiţi într-o singură umbră,
fără frunze, eul meu s-a trezit cu luna-n ochi şi crengile din urmă.
În jurul meu cuvintele au devenit nimic,
pustiul urcă pe un scripete
foşnind aerul ca un frig selenar.
În diverse forme de mişcare
spânzurată ploaia se uită pe geam.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacii

Primăvara,
Vântul bate copacii
Până îşi pierd
Cele mai frumoase flori.
Vara,
Vântul bate copacii
Până îşi pierd
Cele mai iubite fructe.
Toamna,
Vântul bate copacii
Până îşi pierd
Cele mai dureroase frunze.
Iarna,
Vântul bate copacii
Până îşi pierd
Speranţa.
Şi mai bate copacii,
Din nou,
Până la muguri.
Şi mai bate copacii,
Din nou,
Până la sevă.
Şi mai bate copacii
Până-i doboară la pamânt.

poezie de Marieta Măglaş
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Don Giovanni

trec prin rotund
trec prin pătrat şi triunghi
prin cer şi prin iad
alergând pe uvertura lui Mozart
luna se aşază-n copac
şi nediscret bufonul lui Don Giovanni toarnă hohote de râs
într-un pahar cu vin roşu
o fată e strânsă în braţe

iubeşti pe de rost şi timpul şi spaţiul din tine
judecata din urmă tot crezi că nu vine
devii un instrument pus pe note
intrând în rezonanţă cu întreg universul

în liniştea încăperii nimeni nu respiră
doar se pluteşte dulce şi amar
şi te admiri din cap şi până la unghii

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De aceea spun că rolul unui maestru nu e de a-ţi pune în cârcă noi bagaje, de data asta despre Advaita Vedanta: "Vai, am auzit că eu sunt Viaţa veşnică, sunt Acela care îngrop moartea în inima Vieţii veşnice." Nu, nu este despre asta. Este de a scăpa de orice fel de bagaj, dă totul jos din spinare, pentru că aşa este, cum am mai spus, nu eşti cum e Sisif. Eşti ca şi cum duci în spate întregul munte Himalaya. Frumos e TOTUL; ce Prezenţă, nu e frumoasă?! Are ea nevoie de constructe psihologice? Toate constructele psihologice pe care le-ai acumulat de la vârsta de un an - când ai început să ai acest sentiment al separării, că până atunci el nu exista - şi până în acest moment, când auzi aceste cuvinte, toate pot să fie date jos chiar Acum, chiar Aici. Nu te poţi adresa minţii într-un Satsang, eu vorbesc direct Conştiinţei/Sinelui, de aceea tot ceea ce rămâne este Prezenţa sacră, TĂCEREA.

Atmaji Maharaj în EL este Aici de la începutul veacurilor şi găzduieşte în EL toate veşniciile, Partea 3
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul s-a terminat

timpul s-a terminat
şi dacă n-am fost eu acolo era ceva
un fel de înfrunzire protejată de zei
muzica pulsului era pe cealaltă parte
tăcerea umbla pierdută colorând totul în alb
secretul rămâne în catedrală
cu semne profunde pe răni

noaptea de toamnă umedă
îmi arde ochii atât de aproape
din versuri ies frunze uscate
nu mai contează esenţa din verdele viu
chemarea de pe cărare
aşteptarea lunii pe o casă pictată

contează înserarea fără contur
mâinile parcă din vreascuri
zale-n picioare prematur
neumblarea în hainele toate
pereţii albiţi amprente pe silabe
dintr-un amurg cuminte pe genunchii mei

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până la...

Se ascute dor, săgetător, de fiecare lipsă, cât de rară,
Tăind felii în orice raţiune
Ce-şi pierde firu' a nu ştiu câta oară
Până la, până la boală, afecţiune.

Îşi uită gândul, singur, corp de el,
Sau nici nu vrea, n-ar vrea să-ţi ştie
Plecat... pleacă şi el ca să te caute fidel
Până la, până la să te aibă, o veşnicie.

Se dă până şi timpul, totul, pe-o secundă,
Se pierde, să se piardă învaţă
De nu-ţi simte tic-tacul puls, s-ascundă
Până la, până la a nu mai exista... doar ţie dat, pe viaţă.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 decembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La cules

focul toamnei iese din struguri
între cutele adânci şi spasmul muşchilor
odată cu învârtitul teascului
şi strivitul boabelor
ce-şi leapădă cămaşa

până sub stelele nopţii energia curge
cu tot cu lumină şi întuneric
cu tot cu rai şi iad

frigul din toamnă se ascunde prin iarbă
sau urcă pe gard
uneori apasă pe mâini şi pe faţă
şi chiar se coboară sub tălpi

şi inima uită golul din eu
particule întregi fără substanţă
ca-ntr-o cascadă te urcă în cer
cele lichide îţi mută spaţiul
modificând cuvintele ce mor lângă cramă
în timp ce mustul dulce sclipitor
aleargă prin irisul ochiului
ascunzând în el semnul divin al nunţii din Cana.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceva s-a rostogolit

ceva s-a rostogolit cu zgomot umblând amar
prin cuvinte
timpul s-a rupt în bucăţi
ochii fără somn au rămas pironiţi de stele
zâmbetul crispat se oglindeşte şi în cafea
s-au înteţit gândurile făcând muchii în pereţi
insomniile se culeg din măruntaiele cerului

e un început de dezlipire de efemerul mister
ascuns printre frunze
coborâtor din stele
de puntea pe care niciodată n-am mers
de golul rece mărşăluind cu picioare de plumb
de asfinţitul singuratic pe pământ
de uimirea unui fir de trifoi

genunchii şi palmele au sens tămăduitor
ca şi vântul ce adie-n plete
totul îngână pieirea timpului
când visam cu o mie de ochi

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

El vrea

el vrea să fugă din unghiul acela
părăsit de soare.
îşi ia cu el tăcerea cu care şi-a măsurat lacrimile,
neprihănirea violată de indiferenţa oamenilor,
cuvintele ude după ultima căutare
neînţelesului drum al tinereţii.

catedrala cu ziduri groase
şi-o gravitaţie înfiptă-n pământ
a întârziat la întâlnirea cu el.
visul curcubeului l-a dezlegat
pentru o secundă de lume.

păşeşte pe tărâmul refuzat palid, timid
cu respiraţia în neuitare.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zarea şi tu

zarea şi tu
amândouă dor
pauza de ele îmi zdrobeşte rutina zilnică de visări
într-un cerc al universului rotit în neştire

ca o hârtie şifonată bucata mea de cer
decapitează cuvintele făcându-le o altă mutare
într-un aer străin
unde brusc nu mai exist

rămân copacii goi căutându-mă
pe distanţa ce trece mai departe de mine

golul etern curge-n palme
timpul se estompează
lăsând urme de tremur în albastru
unde se-ngroapă iubirea.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adâncul

adâncul neadormit în noapte
cu o întindere până la căldura zilei
fluturi agitaţi şi îngeri creând miraje fanteziste
cu lanterne light

provocări migrând de sub povara lanţului
toamna dansând pe coregrafie de cocori
şi răscoliri neexplicate ce sacrifică secundele verzi
până ce visul biruie locuindu-mă

totul se petrece aşezându-mi absenţa pe norii stranii
poemele devenind bucăţi de lună intrând pe fereastră
păcatele fiind lăsate la intrare.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecoul frunzei mă cheamă

din mine voi pleca un timp
absenţa mea o las aici
va fi o mobilă înghiţită de casă
cu geamul închis
printre grămezi de lucruri
cu ochiul eliminat din vedere

voi curge afară plutind în aerul acela de taină
decapitat de lume
rezemându-mi inima de muzica ploii
sunetul vântului
luminile din valuri de nisip
umblând neîntrebată prin albastru
luând cuvintele cu mine
cu cele din trecut voi împodobi drumul ratat
rămas sub o arcadă îndoită amar
stând întinsă pe timp

cele din prezent mă pot trăda
alergându-mi inima spre roşu
şi paşii prin verde
de aceea le voi face ostatice
până la supunerea lor oarbă.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vocalize autumnale

în eufonice adieri
pereţii camerei deşiră mătănii
aud toamna cum pleacă în toate desprinderile
construind sunete din frunze
altele decât cele de ieri în vârtejuri palide
una cu hazardul şi porumbele coapte
îşi va continua jocul
până când
debarasată de vânt
nici ultima frunză nu mai face nimic
copacule copacule ce pot face eu
cu atâtea frunze îngălbenite aproape de perna mea
ce vei face tu vântule
cu cele care stau agăţate de gol
toamna se va aşterne în curând ca o ninsoare roşiatică
pământule tu ce vei face
cu atâtea culori ce vor pieri pe trotuare
lipite de toţi pantofii
prin ploile întrezărite printre copaci înalţi până la cer

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între minus şi plus infinit

mă dezmorţesc în cercuri tot mai largi
până ce impurul s-a lipit de pământ
şi trupul parcă s-a lipit de cer

secunda zburătoare a scăpărat în palmă

metaforele au dezvelit tăcerea
şi au destrămat o umbră din adânc

lumina joacă de spaima zării aprinse
şi scoate un cântec din scoici

graniţa dintre zi şi noapte
încărunţeşte luna care a uitat să plece
şi gândul rămâne-n uitare
între minus şi plus infinit.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai eram

nu mai eram în nicio logică.
în nicio durere,
în niciun sărut.
atârnam ca nişte terminaţii disperate
să-şi găsească finalul.
întunericul părea sigur pe el.
dragostea ignorată, într-o formă perisabilă,
degrada cuvântul până la alt înţeles.

ne trebuia un nod la capete
pentru alcătuirea unei singure priviri,
gata să vadă neplecarea noastră
din pietrele sparte.
era un da, conectat înăuntru,
era un da fără timp.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu e nimic pierdut. Totul se încadrează perfect în ritmul monoton al vieţii. Început, sfârşit şi de la capăt: un alt început, un alt sfârşit; un veşnic ritual. De când, până când? Nu există capăt. Dincolo de orice zid, există altceva. Mereu altceva. Se continuă. Altfel. Sau la fel. De unde, până unde? Nu ştim! Poate vom afla. Vreodată...

Cornelia Georgescu în În căutarea omului (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tranziţie

E doar o tranziţie,
ascunzând zarea în ochi,
cu nesfârşite spaţii de relaxare,
o pace profundă şi-o inimă aproape înspăimântată
de atâta linişte nepământeană
şi un zbor spre flăcări ce ard şi nu dor.

Până se îneacă secundele în moloz,
căzut din ploi venite pe neaşteptate,
zguduind cu tunete şi fulgere
gândul rotund fixat în jurul albastrului senin şi-al visului roz.
Drumul se stinge înainte ca ultima silabă
să termine poemul agăţat în arbori.

Vin alţi timpi fisurând spaţiul,
consumând tot aerul,
ucigând lucrurile mute pentru totdeauna,
icoana din tine piere arzând,
cădelniţând miresme dintr-un trist altar.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amprenta verde

amprenta aceea verde, rămasă în aer,
măsoară şi acum gândul prelungit până acolo.

lumina dezacordată de cuvintele lipsă,
ambiguitatea înţelesului
şi fantasmele solitare bântuie-n ceaţă.

porţia de visare e împărţită pe bucăţele,
o porţie e pentru spaţiul albastru,
alta e pentru timpul ce fuge,
peste prag trece porţia cu ultimele raze ale lunii august
şi cu înţepenirea pasului ce urca în spirală.
restul sunt incendieri fărâmiţate în orele ce zac în umbra tăcerii.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!