Vis

Inspiraţia venea în urmă, pe jos,
Poetul mergea în frunte, călare,
Şi primea onorurile.

La mijloc mulţimea, descoperită.
Se făcea că era o proocesiune, până la urmă.
Unii acuzau dureri mari,
Se făceau că erau încă la doctor,
Căci se văitau cu speranţă,
Alţii plângeau de-a binelea,
Se făcea că era o procesiune totuşi,
Da, o procesiune, într-adevăr.
«Dar mortul?» «Unde e mortul?» – se auzea –
«Noi pe cine jelim, de trei zile?»
«Oare a fost spălat bine răposatul?»
«Spălarea mortului cere o îndemănare
Pe care foarte puţini doctori o mai au» – se auzea.

Poetul mergea înainte, călare,
Fiindcă depăşise toate minunile astea, băbeşti.
Inspiraţia venea în urmă, desculţă.
Rămânea mereu în urmă,
Nu ştiu de ce o îmbia mai mult rămânerea în urmă
Decât necunoscutul din faţă.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucrurile se reîntorc în răstimpul acestei nopţi lungi; ştiu, de pildă, cum să descriu o conversaţie cu ea, care a fost şi cea din urmă. Se străduia să-mi explice că se afla acolo printr-un accident. Nu credea că acel accident ar fi fost chiar nefericit, dar nici fericită nu era că se petrecuse. Când vorbea, simţeam un gust desluşit de sare de mare în gură şi în nări. Nu ştiam de fapt ce voia să spună şi nici de unde venea. Dar locul acela de niciunde era scăldat într-o lumină lină. N-avea nevoie de mâncare, de apă, de nimic altceva. Făcea ceea ce făcea (dar, totuşi, ce anume făcea?) din pură libertate. Nu era niciodată stingheră, fiindcă putea oricând să se retragă în adâncurile de unde venise. Oricine putea face asta, spunea ea.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata împăratului, care nu ieşise din casă de când o făcuse mă-sa, se mira şi sta în loc uimită, văzând frumuseţile câmpului. Aci îi venea să descalece ca să adune câte un mănunchi de flori din mulţimea aia ce acoperea văile şi dealurile, flori de cari nu mai văzuse ea; aci îi venea să se dea la umbră sub câte un copaci nalt şi stufos, în care miile de paseri cântau fel de fel de cântece, aşa de duioase, de erau în stare să te adoarmă; şi aci în urmă să se ducă la câte un şipot de apă limpede ca lacrima ce izvora din câte un colţ de piatră din coastele dealurilor; susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeş la ele şi-i plăcea să le vază curgerea lor cea şerpuită ce aluneca pe pământ, încungiurate de mulţime de floricele şi verdeaţă de primăvară. Dară la toate astea calul o îmbărbăta şi-i da ghes să meargă înainte şi să-şi cate de drum. El îi spunea că voinicii nu se uită la d-alde astea, decât după ce duc trebile la capăt bun. Îi mai spuse că are să mai dea de o cursă pe care i­o întindea tată-său, şi o şi învăţă cum să facă să iasă şi de astă dată biruitoare.

Petre Ispirescu în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian şi domnul To Kuny vorbiseră în şoaptă, mergând încet, undeva, pe la mijlocul grupului. Ceilalţi erau răspândiţi care mai de care, unii înaintea lor, alţii în urma lor, admirând cu multă curiozitate tot ceea ce-i înconjura. Numai Lucian şi colega lui, Lia (care era în urmă, împreună cu Ly), nu admirau aspectul peşterii în care fuseseră captivi. Primii, cel mai în faţă, se aflau cei doi roboţi, care nu păreau deloc interesaţi de aspectul peşterii. Ei înaintau nestingheriţi, fără a întârzia în admirarea interiorului şi fără a comenta pe această temă. Erau secondaţi de Nistor, care se grăbea spre ieşire. Astfel, în cele din urmă reuşiră să ajungă toţi afară, unii înainte, alţii mai în urmă, primii fiind tot cei doi roboţi...

citat din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E de-ajuns să-ţi îndrepţi ochii către înlăuntru şi vei vedea izvorul tuturor frumuseţilor. (Cu greu izbuteam să văd; iar după fiecare izvor venea altul şi la urmă nu mai rămânea nicio frumuseţe. Era ceva precum un vagon obosit fără niciun fel de şine şi cu un hârdău înăuntru; şi asta nu era decât începutul, cum ar fi zis Tozgrec - dar asta-i altă poveste; mă întreb dacă ea privea îndărătul tuturor acestor lucruri; după mine, tot felul de ciudăţenii se întâmplaseră în acel hârdău, dar lipsite de orice frumuseţe sau generozitate; da, era o chestiune de importanţă vitală de-a şti dacă venea de dincolo de toate acestea, de acolo unde vreo frumuseţe oarecare ar fi putut să se înfiripeze în cele din urmă; mă întreb însă dacă ea seamănă cu frumuseţea îndeobşte admirată de noi.)

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cercul

Mergeam pe drum. Era lună, aşa, toamna.
Şi mă ajunge din urmă şi trece pe lângă mine
Un cerc.
O tuturigă mare de fier. Un cerc
Care mergea singur pe linie.
M-am uitat în urmă: L-o fi aruncat cineva?
L-o fi dat de-a tuturigă
Nimeni...
Şi, la urmă, cine să-l azvârle,
Că era mare şi greu - ca o şină de roată
de car.

Mă uit înainte; cercul îşi vedea de cale.
Se-nvârtea repede, repede şi făcea praf.
Tocmai atunci vine al lui Calotă, de la deal
- Îl văzuşi, mă?
- Îl văzui. Şi începe să se-nchine.
Ce-o fi cu el, de la ce butie o fi scăpat,
Numai Spânu mai are butii de vin aşa de mari,
Plecă şi se vărsă putina...
Ne mirăm noi aşa şi ne dăm cu părerea,
Asta al lui Calotă se făcuse alb, îl cam
speriase
Drăcovenia,
Şi mai apare şi Gligorie.
- Îl văzuşi, mă?
- Nu-l văzui. Ce să văd?
- Cercul?
- Care cerc?
Ghiţă al lui Calotă s-a aplecat şi i-a arătat
Urma în ţărână. Lăsase o urmă ca de roată
de car.
-E, câte urme de roţi nu sunt pe drum!

Cercul a trecut, aşa, vălăntoace, prin tot
satul.
Unii îl vedeau, alţii nu.
Aşa, cam din trei, pe lângă care trecea,
Doi îl vedeau, unul nu...
Stând noi aşa, auzim iar Vuuuu - vuu! Uuu!
Uuu!
Cam cum face o vuvă mare...
Şi vedem nori de praf...
- Daţi-vă la o parte, că vine... Se-ntoarce...
Venea cercul de la deal, parcă se înroşise puţin
De-atâta alergat, de-atâta inspecţie în
Comuna Bulzeşti...

Venea dinspre Prădătorul, trecuse ozaca
prin Frăţilă
L-am apucat de mână pe Gligorie:
- Îl vezi, mă?
- Ce să văd?
- Cercul
- Care cerc?
- Asta de trece acum pe lângă noi?
Tu n-auzi că se cutremură pământul, vuieşte,
scoate praf...
- Nu trece nimic. N-aud nimic. Nu văd nimic.

Cercul s-a apropiat... i-am luat seama: să fi zis
Că e roată de cabrioletă? nu, că n-avea spiţe...
Şi prea lumina... E aşa ca o aoreolă de sfânt...
Ca şi când capul vreunui sfânt s-ar fi rostogolit
în praf
Şi aoreola lui îl poartă ca o şină...
Şi-l îmbracă în strălucire...
Mergea vâjâind... Şi se înfierbântase de-atâta
învârtit,
Scotea scântei, când se atingea de câte
o piatră.
Prin Seculeşti, acum era aici la Gura Racului
şi precis
Voia să meargă şi-n Nătărăi la vale...

M-am dat mai aproape şi i-am simţit damful:
mirosea a
Rotund perfect. A geometrie... a spumă
de geometrie,
Adică esenţa esenţelor...
Am căzut în genunchi,
Aşa de uşor şi de delicat atingea pământul
Plin de gloduri, al satului.
Ba, calcă prin Bulzeşti, parcă-ar fi mers
Pe lună, tu-i mama mă-sii!
Mă trecuseră fiorii şi aproape să-mi dea
lacrimile
De atâta cinste şi minune.

- E, acum îl văzuşi? L-am mai întrebat odată
Pe Gligorie, care-şi scotea pământul
de sub unghii
Cu un chibrit.
- Ce să văd?
- Cercul.
- Care cerc?
- Atunci... du-te unde plecaşi, bă orbetule!
Că eu n-am ce discuta cu ăştia, care nu văd
decât
Ce le arată muierea!
- Hai, mă, îl trag pe-al lui Calotă...
Avusei noroc mare cu tine,
Că fuseşi aici... că altfel,
Ne-ar fi povestit cercul în toată lumea,
Ce orbeţi sunt în comuna asta.

Povestea cu cercul de foc, venit în inspecţie,
A circulat mult la noi, din gură în gură.
N-a reuşit s-o stingă nici războiul al doilea,
Abia mai târziu, cu prefacerile, a trecut
pe planul doi

Şi, până la urmă, au biruit ăi care nu-l
văzuseră.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urmă de vis

Într-o urmă de vis
Se adună lumina.
Viaţa scaldă
Sufletul
În copaia iubirii.
Sângele accentuează
Zvâcnirile inimii.
Cerul adulmecă
Nisipul veşniciei
Din aceeaşi urmă
De vis!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina Lui...

un vis visam, un vis la o distanţă
de două mii de ani de la prezent
şi se făcea parcă din soare o speranţă
s-a rupt precum din toate un fragment

şi se făcea din ce în ce mai boreală
şi mai lichidă şi mai grea protuberanţă
şi peste lumea mea iniţială
împrăştia lumina drept substanţă

iar eu dormeam adânc în depărtări
mulţimi pluteau în aşteptarea împlinirii
şi flori curgeau pe strada dintre zări
şi El venea pe măgăruşul prorocirii

venea să-nfrunte soartă şi destin
pe mine să mă-nfrunte-n omenie
şi printre flori coroana Lui de spini
se-ntrezarea sub văl de veşnicie...

un vis visam, un vis la o distanţă
de două mii de ani din ziua-n care
călare pe măgar ca pe-o speranţă
Lumina Lui intra în fiecare...

poezie de Iurie Osoianu (21 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

până la urmă
toţi plecăm în zare
săraci, bogaţi
sau pui de întrebare
până la urmă
toţi sfârşim în vreme
alţii târziu
iar unii prea devreme

poezie de Elena Tibrea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unui versificator

Pe pegas călare, poetul de rasă
E-n zbor către culmea sublinului vers,
Dar singura urmă pe care o lasă
E urma ce-o lasă Pegasul din mers.

epigramă de Florin Iordăchescu din Antologia epigramei româneşti, 2007 (2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

O ne-nsemnată urmă de speranţă...

Eu mi-am pierdut chiar viaţa într-o gară,
- Pe şina unui tren întârziat... (mai bine!).
O umbră ce-o zăresc, mă înfioară,
- E dragostea, ce s-a pierdut de mine!

- Peronul prăfuit, lume puţină!
Zâmbete triste, satisfacţii mari.
Prezenţa lor îmi zgârie retină!
Şi totuşi, suntem chiar complementari.

Un gând lăsat în urmă, pas în doi,
- Peronul rece, gara prăfuită!
O încercare pentru amândoi,
Şi viaţa mea rebelă, părăsită.

- Acesta e tabloul sorţii mele!
Pe care îl descriu cu nonşalanţă.
- Păcat că e ruşine şi durere!
Şi-o ne-nsemnată urmă de speranţă.

poezie de Florin Cezar Călin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numele zilelor

"ea îl ucide cu zile..." – în felul
acesta zilele se-ntăresc, arme albe –
nici urmă, nici
urmă de remuşcare: ea îl ucide, dar mai
întâi se ucide – câmp tactic – pe reţele sociale pe ea
să nu sufere ca o proastă când el
va pleca, într-o zi va pleca
(din cele ucigaşe zile) până la
urmă la gândul
că "ea îl ucide cumva..." – şi anume
cu zilele de oţel – cu ceva
mai adânc, mai tăios decât ea

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ajungând pe marginea eleşteului, se aşeză şi el acolo jos, şi, privind cu nedomirire, ia aşa numai ca să zică şi el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă, şi făcea haz cum sare stropii de apă, când o lovea. Apoi începu a cugeta. El vedea că fiecare strop de apă, când pică înapoi la matcă, se face câte un armean (cerc) împregiurul lui, şi de ce merge se măreşte, până ce intră iarăşi în sânul matcei de unde a ieşit, fără mai pe urmă să se cunoască nici locul unde a picat stropul, nici întinderea armeanului din giurul lui, ci totul rămânea ca mai-nainte, adică faţa apei lucie ca o oglindă. El era dus cu gândurile. Se uita şi nu mai vedea, tot da cu nuiaua în apă, şi nu ştia ce făcea. Nu mai simţea dacă este, ori nu mai este. Când, iată că o broască ţestoasă ieşise pe luciul apei, şi se uita galeş la dânsul. Unde lovea el cu nuiaua, şi unde se deschidea talazurile care înconjura vârful nuielei, acolo, ţâşt! şi dânsa, şi ochii de la dânsul nu şi-i mai lua. Se uita la dânsul parcă să-l soarbă cu privirea. Dară el nu vedea, nu auzea. Atâta era de dus cu minţile. În cele din urmă, cum, cum, băgă de seamă că o broască ţestoasă se ţine după vârful nuielei lui. Se uită şi el la dânsa, şi parcă îi zicea inima ceva, dară nu pricepu nimic.

Petre Ispirescu în Broasca ţestoasă cea fermecată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calul călare

Calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare,
calul călare pe calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare pe calul călare.

La ora când toţi, în secunda când toţi,
bolnavi, sănătoşi, unii vii, alţii morţi,
ies noaptea din casele-n care
s-au dus să petreacă în destrăbălare
şi vor să încalece şi vor să se ducă
şi vor să-şi ia caii legaţi de ulucă,
o, şi-a găsit fiecare,
o, şi-a găsit fiecare
calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare,
calul călare pe calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare pe calul călare.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un ţânţar durează o zi, un trandafir trei zile. O pisică durează treisprezece ani, dragostea trei. La început, este un an de pasiune, pe urmă, un an de tandreţe şi, în cele din urmă, un an de plictis.

Frederic Beigbeder în Dragostea durează trei ani
Adăugat de hell
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până la urmă

până la urmă
moartea s-a decis
să-şi facă de petrecanie

în mijlocul drumului
leşinată
pe dâra fumului
pe buza tunului

un soldat
a găsit-o zăcând

se răscolea într-însa
şi poate şi-n el

pe braţe
a dus-o până dincolo
de întuneric

pe drumul lui
moartea-şi dădea duhul
până la urmă...

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stratul de sferă

Să nu te uiţi în urmă
când te paşte fiara
Să nu te uiţi în ochii tăi
când se desprind pereţi din cer
să îţi iei capul în mâini
şi să urli cu degetele
ultimele tale străfulgerări de oase.
Să nu te miroşi
Să nu te uiţi în urmă
Să nu plăngi ca un prost după tine
Să îţi închizi ultimele suspine
Şi să zici:
Eu nu mă uit în urmă
În urmă
eu mă uit!
Ce bine!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceva într-adevăr remarcabil se petrecea cu Mekor H: nu auzea sunetul apei care se umflă. Desigur, era şi foarte tânără, dar eu însumi eram mult mai tânăr când am auzit pentru prima oară apa aceea neliniştitoare, inexorabilă, urcând din ce în ce mai sus. Aşa am ajuns la concluzia personală că Mekor H. putea până la urmă să fi fost o adevărată zeiţă prinsă în cursă prin cine ştie ce accident nefericit. Câtă vreme n-am putut înlătura posibilitatea ca esenţa ei să fi fost diferită de a celorlalte rozătoare, am hotărât că merita să fiu nesăbuit şi să încerc prin orice mijloace să scap din cursa mea.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unui solist vocal

Pe la petreceri când venea,
Cânta tot "d-alea" cu perdea.
Pe urmă s-a neobrăzat,
C-a dat perdeaua la spălat.

epigramă de Vasile Huţu din Epigramişti români de ieri şi de azi (1975)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deciseră să plece, dar planul părea mai greu de pus în aplicare. Totuşi, în cele din urmă, vânzătorii se dovediră înţelegători; nu-i puteau reţine prea mult acolo pe cei doi, pentru că nu aveau motive, iar să inventeze ei unele, nu era cazul. Deci cei doi putură pleca în cele din urmă, o contribuţie esenţială în acest sens având-o şi body-guarzii, cu toate că nici Petre, nici Adi nu se arătară de neînduplecat sau neîndurători. În maşina albastră a domnului director urcaseră doar cei doi body-guarzi; Lucian le dăduse cheile maşinii cu cea mai mare încredere. Oare îl va certa directorul? Nu prea existau şanse, deci, nu-şi făcea asemenea griji.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă încă-odată

Dacă încă-odată mai asculţi Cuvântul
Care până-acuma nu L-ai preţuit
Preţuieşte-L astăzi dulce ascultându-L
Poate-n cea din urmă dată ţi-e vestit.
Dacă încă-odată îţi mai vezi părinţii
Şi azi le mai poţi încă spune un cuvânt
Spune-l al iubirii şi-al recunoştinţei
Poate-i cel din urmă, până la mormânt.

Dacă încă-odată poţi să faci un bine
Celui ce te-aşteaptă să-l hrăneşti şi-mbraci
Fă-l cu bucurie, fericit spre-oricine
Poate-i cel din urmă ce mai poţi să-l faci.

Dacă încă-odată fraţii te mai cheamă
Să-ţi îndrepţi purtarea şi să-ntorci la toţi
Nu-i urî, ascultă-i, prinde-o sfântă teamă
Poate-i cea din urmă dacă când mai poţi.

Dacă încă-odată Domnu-n uşă-ţi bate
Şi mai stă şi-aşteaptă încă să-I descui
Inima-ţi deschide-ţi dragostei curate
Poate-i cea din urmă cercetare-a Lui.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!