Vara ta fără sfârşit...

Am strivit fără să vreau, frunză galbenă-n cădere
Cu un vers de toamnă trist,( mi-este singura avere).
Cioburi ruginii scâncesc, pe sub talpa poeziei
Într-un ritual caduc, de teama melancoliei.

Şi nelinişti îmi pătrund, până-n oase şi retină-
De-aş putea să le ascund de tăcere şi de vină!
Şi ţip eu în locul lor, vara-şi strânge trena-n grabă,
Eu vând ploi şi vânt şi nori, pe nimic, la o tarabă.

N-am cumpărători în jur, piaţa-i plină de culoare,
Tuberozele cuminţi strigă alb în gura mare,
Busuiocul spre altar se grăbeşte să ajungă,
Eu aşez pe un cântar lacrima din mâna stângă.

Şi cu dreapta mă închin, la copaci orfani de verde,
Să m-aştepte până vin, lângă ei, să mă dezmierde.
Desfrunzită de iubiri şi de nopţile cu tine,
Gust amar din amintiri, în alcovuri clandestine.

Tu ai veri fără sfârşit, nu-ţi cad frunze la picioare,
Lacrima ţi s-a oprit undeva-ntre noi şi mare;
Nu ai aşteptări, inert, ca o stâncă-abandonată,
Ai doar un prezent obtuz, într-o clipă resemnată.

Eu ţin toamnele la piept, iarna-mi geruieşte teama,
Primăverile le-aştept cu flori roşii pentru mama.
Doar când vine vara-mi scot amintirile din minte
Şi le-aşez în poezii, să citeşti printre cuvinte...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăveri sub troiene

Ninge iar în Postul mare
Pe icoane şi-n altar,
Ninge ca din întâmplare
Cu albastru glaciar.

Şi de m-or chema asceţii
Să adăst în ruga lor,
Voi picta pe toţi pereţii
Ce-mi lipseşte din décor:

Nuferi răstigniţi pe ape
În tăceri, visând naiv,
Din zăpezi să se adape
Şi din ape rogvaiv.

Maci cerşind încă o noapte,
Sângerând de rugăminţi
Cu lăstarii lor de lapte,
Aşteptând în lan cuminţi.

Un copac strigând de verde
Pe cărarea unui vis,
Nopţile să îmi dezmierde
Când mi-e somnul interzis.

Şi un cer deschis spre tine,
Fără iarnă la hotar,
Unde gânduri clandestine
Ne pun inima pe jar.

Şi în ultima secundă,
Când ninsoarea s-a oprit,
Voi muşca din zid flămândă,
Să îmi las amprenta-n schit.

Şi când vei urca pe stâncă
Într-o pauză de nea,
Să-mi iei rana cea adâncă
Şi să te-nveleşti cu ea!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu voi poezi pe frunze şi pe florile de tei...

Cum să te resping durere, când îmi calci pe primăvară şi îmi siluieşti nimicul ce mi-am mai rămas în cord?
Şi mă exilezi draconic şi mă dai pe uşă-afară, în galop să-mi număr paşii spre furtunile din nord...
N-am gustat din iarba verde, florile-au rămas în urmă, doar pe glezne port un mugur de sărut abandonat;
Îl ascund în poezie, într-un vers atins de toamnă, când eram cu muza-n goană, printre stele, la furat...
Şi va înflori pe pulpă şi pe sâni şi pe spinare, fără apă, fără soare, doar cu sângele ce-l port
Îmbibat în rime-albastre şi în viruşi de iubire dintr-o moştenire-astrală, nu din muze de import...
Poţi să mă mai dori o viaţă şi-ncă una, fără milă, nu-ţi voi ostoi dorinţa de-a mă-ngenunchea când vrei,
Cât vor străluci în noapte toate novele şi luna, eu voi poezi pe frunze şi pe florile de tei...
Că am verdele în vene şi un mov regal mă-mbracă în peregrinări ostile, cu blesteme diavoleşti
Şi nu vei putea vreodată să m-alungi şi să mă-ntuneci, că sunt înger de lumină din pagodele cereşti...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi, poeţii...

Noi cărăm cuvinte goale peste poduri de lumină
Şi le răsădim sub talpa cea mai grea a unor zei,
Ce-şi aruncă peste lume jumătăţile de vină,
Ca şi când peste poeme-ar fi stăpânii numai ei.
Noi cărăm munţii-n spinare şi pădurile pe frunte
Şi din mări facem oceane, lăcrimând în ploi de dor,
Sărutăm obraji de mame şi pe tâmplele cărunte
Aşezăm o frunză verde într-un vers nemuritor.

Legănăm pruncii, când sânii sunt suzete-nşelătoare,
Şi le îngânăm un cântec, panaceu pentru flămânzi,
Punem versuri peste rană, când amurgul vieţii doare
Şi pentru o dimineaţă şi o zi, plătim dobânzi.

Suntem liberi în poeme, să schimbăm cum vrem destine,
Moartea s-o linşăm în pieţe şi s-o ardem chiar pe rug,
Din duşmani să-mi fac prieteni şi să-i ţin pe lângă mine,
Şi tot binele din lume, doar cu ei, să îl conjug.

Noi, poeţii, spargem pietre, din nisip facem castele,
Oprim timpu-n loc la vamă, să ne păsuiască-un ceas,
Scormonim într-un mesteacăn, să înnobilăm inele,
Pentru nenuntiţii lumii, neiubiţii ce-au rămas...

Noi cărăm cuvinte goale şi tăceri fără răspuns,
Dar, povara, nu-i povară, ne e hrană-ndeajuns...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima vară cu tine

Ploua şi atunci cu năduf şi revoltă,
Ploua şi atunci ca-n potopul lui Noe,
Ploua din pământ, rana mea ca din boltă,
Ploua dezinvolt, fără nori, fără voie.

Ploua dimineaţa, ploua la cafea
Şi beam amândoi câte-o ploaie din ea,
Ploua şi la prânz, mai domol şi timid,
Ploua anacronic şi-aproape stupid.

Amurgul cădea peste umeri şiroaie,
O cruce de nori ai pictat pe retină,
Iubirea-nota, ca nebună-n noroaie
Şi ploia gemea-mpovărată de vină.

Doar noaptea plângea pe-nfundate în pumni,
Cu lacrimi albastre din ochii-mi în ploi,
Iar eu te priveam cum din vară le-aduni.
Ia-mi lacrima, Doamne, dă-mi vara-napoi!

Mai plouă şi azi, dintr-un cer cu suspine
Şi ploaia mă spală de vară şi doare
E ultima vară, iubite, cu tine
Şi vara-mi rămâne, cu tine, datoare.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi totuşi, în cădere, visez pân' la durere...

Cu fiecare pas mai moare o secundă, cu fiecare ceas amurgul mă inundă şi-mi intră pe sub piele ca un intrus pervers cum şi în poezie se-aşază gându-n vers...
Mai gust o dimineaţă, ca pe un dar divin, amiaza mă răfaţă ca un pahar cu vin şi seara-mi cern tăcerea prin site de-aşteptări, cum îşi aşteaptă trenul locomotiva-n gări...
Mă mai îmbrac c-o toamnă cu poale ruginii, cu mânecile pline de strugurii din vii şi e cam greu veşmântul bătut de vânt şi ploi... ia-mi, Doamne, neputinţa de-a merge înapoi!
Când îmi cânta pădurea, foşnind din verde crud... acum doar ofilite cantate mai aud... şi de mai vine-o vară, la tine nu ajung, căci va fi drumul vieţii c-o toamnă mult mai lung...
Mă ning din ramuri frunze cu scâncetul lor surd, deşi-n căderi dansează, le este valsu-absurd... cum, paşi de dans să-ţi poarte pe drumul morţii trupul şi tu să-ţi legeni vise-n pieire, fără scrupul?
Şi ca şi frunza, toamna-n a ei degringoladă şi eu mai fur din vise şi-aş mai dansa pe stradă... deşi-n clepsidră resturi au mai rămas de timp, m-agăţ de o secundă dintr-un alt anotimp...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din cătarea de cuvinte, ţine minte

Într-o ziuă, oarecare
dintr-un an la întâmplare
am să ies din pielea-n care
tot cuvântul meu mă doare.

Prind în ochi albă năframă
cât să-i fac durerii vamă
să-i dau libertăţii hrană
din tăcerea ce mă-nhamă.

Să desprind ca din pristol
păsări, sentiment, control
îngeri, dor, lumini în stol
tot ce-n inimă-i pârjol.

Să le las să se înfrupte-n
unda şansei ne-ntrerupte
prin extazuri şi simţiri
vindecabile-n iubiri.

Să ştiu toate că-mi revin
într-un cer de piept senin
unde, ritmu-i mai calin
ca un vers, un vers blajin.

Cât credinţa mi-este sfântă
lacrima în ochi se zvântă
dragostea în sânge-mi cântă,
castităţii, ce-nveşmântă.

Printr-o-ncredere deplină
doi într-unul se-ncunună
pulsu-n vene foc răsună
când e dragostea nebună.

Într-un an, la întâmplare
din ăst veac ce mă tot doare
am să ies la drumul mare
să-ţi pun slovele-n cătare.

Din cătarea ce-ţi rămâne
îmi scot versu' din ruine
scriu ce-aş spune fără glas
spun de-aş fi, în ultim ceas...

Iolanda Şerban ©

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu m-am ascuns în mine...

Să nu mă cauţi, m-am ascuns în mine
Şi lacăte de gheaţă-am pus la porţi;
Mă ninge liniştit şi mi-este bine,
Când lângă mine mi-am adus consorţi

Toţi îngerii goniţi din raiul verde
În care înfloream cu tine-n gând,
Cu albul lor, nesomnul, să-mi dezmierde
Când nopţile, pe un coşmar, le vând.

Să nu îmi scrii, nu mai citesc, iubite!
S-au risipit cuvintele în vânt.
Minciuna te-a-nfiat şi vara minte,
A coborât şi iadul pe pământ.

Şi gustu-i de cenuşă şi tăciune
Îl simt pe buze, când, timid, mai strig
Spre dumnezei, mimând o rugăciune,
Dar, mi-e atât de iarnă şi mi-e frig!

Eu m-am ascuns de noi, ca de-o povară
Pe care am purtat-o ca Iisus,
Ducându-mi crucea, ca pe-o primăvară
În care-acum nu eşti şi nici eu nu-s.

Eu în deşetul alb cu mii de stele,
Tu, sub potopul lacrimilor mele...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub talpa goală

Şi-au despletit copacii din ramuri doruri multe
Şi mi-au căzut pe umeri, ca fulgii de zăpadă,
O frunză de lumină s-a frânt ca să m-asculte
Şi a căzut sub paşii îngrămădiţi pe stradă.

Sub talpa goală, seva s-a resemnat cuminte
Şi am simţit tic-tacul lui august sub călcâie.
E vară încă,-n mine, chiar dacă timpul minte
Şi mă îmbată-amurgul în aburi de tămâie.

Pământul încă plânge, cu dor de rai suspină,
Am lacrima sub talpă şi s-o strivesc nu-mi vine.
S-o iau în palma goală şi să o beau la cină
Ca pe agheasma vie, în serile străine?

E linişte-n oraşul cu marea la picioare.
Doar poezia cântă pe violete strune,
Un vers albastru-aprinde lumina din altare,
Când ruga către îngeri, de dorul tău apune.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbet încrustat

cum ar fi să mă ascund
ca un miez de copac
să arăt lumii scoarţa pe dinafară
pe dinăuntru să fiu lemn alb

să pot fi doar eu
la sfârşit
într-un cuib de lună
la rădăcina mărului
să mai pot auzi doar umbra greierului
cântând amnezic
din frunză de brumă
dintr-un fluier de pai

cum ar fi să mă ascund
într-o cochilie
pe dinăuntru vânt
pe dinafară de piatră
să rămân
cu zâmbetul încrustat
într-un chihlimbar
până vin licornii să străpungă
inima amurgului
să frângă lumea în păsări roşii
cu mugetul
de sfârşit

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când iubirile...

Când mor iubirile pe rug, cenuşa ca un tăvălug îmi treieră albastrul
Şi mă târăsc înspre chilii, suspin cuprins în cochilii, spre Daniil Sihastrul.

Cu ochii scrijelesc pe cer, cu flămânziri de rinocer, blesteme infantile
Şi le arunc pe-un curcubeu, cu stângăcia unui zeu, cu gusturi mercantile.

Când mor iubirile în noi, rămân copaci cu umeri goi, cu ramuri-braţe nude
Şi plâng pădurile de dor, într-un străin şi gol decor şi nimeni nu le-aude.

Lăstunii se lovesc de nori, cu lacrima la cingători şi îngroziţi cocorii
Se-ntorc din drum rătăcitori, orfani de zboruri şi culori, pe drumurile sării.

Când mor iubirile în vers, mai moare înc-un univers parnasian. Poeme
Îşi fac seppuku, solidar, (ca într-un ritual barbar), cu muza care geme.

Cortegiul macilor striviţi, de neiubire adormiţi, sub cnut, împinşi din spate
Însângerează un decor, în care-aproape mă strecor, de-atâtea nepăcate...

Când mor iubirile-n amurg, din ochii-albaştri, vise curg, spre-oceane de tăcere,
Sub felinare, paşi târzii, mai calcă peste poezii, cu moartea în artere...

Eu îmi iau inima în mâini, s-o pun în miezul unei pâini şi s-o împart de Paşte,
Când, poate-n azima de grâu, din al dumnezeirii râu, iubirea va renaşte...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu aş putea înţelege Universul fără tine

Când te pierdeam o clipă din ochi, te căutam la gura râului.
Nu ca să mă salvez de lacrimi sau de durere
pentru că toată copilăria mi-am petrecut-o printre flori;
era una mai slabă de inimă
şi aproape stinsă printre alte lucruri.
Aveam sentimentul că suferinţa ei trecuse de ierburile uscate
ca să sfârşească într-o dimineaţă rece sub o frunză îngălbenită.

Era deja toamnă la prima mea durere
într-o lume născută numai pentru mine,
Îmi spuneai că nu pot fi copil dacă n-am gust de lacrimă, mă ştergeai cu fruntea.
Cântecul tău era pornit să umble pe apele pământului.
Nu aş putea înţelege centrul universului fără tine
cum nu aş fi în stare să mă privesc
în oglindă cu ochii închişi.

Mi-ai spus odată să-i închid la suferinţă, nu ca să mă salvez de lacrimile
care vin din zona cea mai adâncă a spiritului,
ci să îndur orice rană a vieţii.
Ştiu că apele pământului se unesc
şi dorul meu poate urca în valuri până la Olt.

poezie de Camelia Opriţa din Poeţii noştri (19 octombrie 2009)
Adăugat de Georgiana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe străzile din mine, vânătoarea...

Ce străzi pustii scâncesc sub felinare!
Sunt bulevarde-ntregi prin carnea mea.
Şi fiecare pas străin mă doare
Când calcă pe un vers de catifea.

Se răzvrătesc poemele din sânge
Şi năpârlesc de straiul ce le-am dat,
Sonetul meu de gală, astăzi plânge,
Că, la un colţ de stradă, l-am uitat.

E-o dimineaţă ca o noapte-adâncă.
O scară de mătase de-aş avea,
Aş tot urca, s-ajung la tine, stâncă
Ce muşti cu foame din lumina mea.

Să-mi caut muza-n miezul de tăcere
În care mă tot chemi, cu-n zâmbet trist.
Ai gust sălciu şi gust amar de fiere
Şi-n tine, cum să râd şi să exist?

Pe bulevardul principal se strigă,
Un ţipăt mă despică, ca un cnut,
Ce-mi biciueşte trupul de ferigă
Şi tu nu eşti să-mi fii duşman şi scut.

În cârciuma vetustă-ţi bei licoarea,
Pe-o stradă mică lângă atriul meu
Şi regizezi cu ciudă vânătoarea
De îngeri ce-l iubesc pe Dumnezeu.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se naşte poezia, ca o doină-n pânza iei...

De beţia poeziei şi de freamătul pădurii
N-am să scap o veşnicie,-mi va rămâne-n cerul gurii
Gustu-acela de departe, ce în trup mi se strecoară,
Ca un ieri cu fremătarea fricilor de primăvară,

Când mă răscoleşte versul, ca un vierme de mătase
Şi poemele se-ncuibă pe sub piele şi în oase.
E-o durere-atât de dulce, când o rimă, carnea-mi frânge
Că îmi cântă-n ochi zăpada, înroşindu-se de sânge.

Ce delir valsează-n mine, cu extazul nebuniei
Când se naşte poezia, ca o doină-n pânza iei!
Plânge frunza de mesteacăn, ce atinge ceru-n grabă
Şi răspund numai în versuri, ploii care mă întreabă,

Cum şi unde-şi cerne muza mierea în cuvinte-alese
Şi de ce se lasă ele, doar de gura mea, culese?
Poate-n lacrima tăcerii, a-ncolţit un bob de vină
Şi-au înmugurit cuvinte în albastrul din lumină.

De albastrul poeziei şi de verdele pădurii
N-am să mă mai satur, Doamne, doar să mi le-nghită furii.
Şi blestem pe Tisiphona, pe Alecto şi Megera,
Să le moară şerpii-n plete, ciugulindu-le acera...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baladă de toamnă

vine toamna în cadenţe la fereastra dragei mele,
ea priveşte-n depărtare,
şi iubirea noastră trece în delir nepăsătoare,
timpul trece, se aşterne pe covoarele de vis
şi uitarea intră-n casă în ietacul nostru-nchis.
nu pot pleca, nu pot rămâne,
parcă am inima de câine,
un trist surâs îmi mai aduce-aminte
de corpul ei atâta de fierbinte...

această toamnă muşcă iar din noi
venind cu brume reci şi veşnicele ploi,
of, luna spânzurată-ntr-un uluc
iar mă trimite-n casă să mă culc.
seara bate-n geam un liliac,
mă-ntreb cum pot să-i vin toamnei de hac
când vântuie nebună prin ogradă
şi mândra nu mai poate să mă vadă.

în adâncul meu e doar tăcere
pândind ca un străin printre unghere
ce cată disperat câte-un cuvânt
cum cată şerpii locul în pământ.

aud căzând cum sună frunzele
şi pasul tău prin amintire sângerat şi rănit
e oare un ceasornic obosit?

o văd cum vine printre stele în rochia-i albă,
vino, iubito, să-ţi fac tot cerul salbă,
crăiasă să te fac pe-mpărăţie,
te ştiu adâncă-n mine ca-n fund de mări uscatul,
îţi rup mijlocul suplu ca pe-o jimblă,
cum primesc miere-n pleoapă şi pe limbă,
urcă pe scara sângelui meu scump
să te deschei sub coaste cu mâna, să te rump,
îmi place şoldul tău şi lacrima târzie
şi patima din tine sub aure cereşti
în care -n veşnicie te-nalţi şi tot mai creşti.

din toamna adâncurilor sună-a frunză aurul tău,
te-afunzi prin timp, iubito, într-un hău,
pădure de miresme se clatină în tine
şi de departe-mi vin icoane dulci, senine,
precum prin munţi se cerne doar lacrima tălăngii
pasul iubirii noastre s-a rătăcit prin flori,
dau toamnele târcoale, pândind de-atâtea ori,
cu norii străverzii, romanţele pe-o voce,
vin peste viaţa noastră tristeţea să evoce,
zincogravuri târzii, silabe, poeme fără glas,
atât din ce-am avut, iubito, ne-au rămas.

aşa e viaţa asta, cu torsul în regat,
tu ai rămas o Ana părăsită
eu am rămasc cu-a dorului ispită,
şi prinţul în galopul calului s-a dus
dezamăgit de toate a luat-o spre apus...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (21 septembrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi-acum ca ieri...

m-am înşelat, a câta oară,
iar am băut apa amară,
iar am gustat licoarea surdă
şi iar mă plouă, iar mă udă,
din nou cu rece, lacrimi cerne,
prea umezite nopţi în perne,
din nou e gheaţă jur prejur,
din nou mă plâng, din nou înjur,
din nou în cap am un nebun
cu ce folos iar să m-adun

nimic din timpul petrecut
rămas în urmă fără scut
n-am învăţat să îl ascult,
degeaba prost, degeaba cult,
nimic nu am cules să râd,
totu-i la fel, totu-i e hâd,
doar vântul parcă e mai blând,
pentru cât timp şi până când?

Nimic, nimic, totul e crud,
degeaba ţip, în jur e ud
şi-acum la fel şi-acum ca ieri
mor iernile în primăveri,
mor primăverile în veri
şi toamnele storc mici plăceri
şi-n zile plouă şi-n zile ninge,
pe geamuri totul se prelinge,
scursuri de vise amorţite
cad peste tocuri împietrite,
iar spală geamuri prăfuite,
să vadă luna, chipuri triste

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna sufletului meu

E toamnă din nou,
Nu doar pictată într-un tablou,
Se aştern frunze peste sufletul meu,
Adie un vânt uşor.

E septembrie, luni.
Din verde crud, sufletu-mi usuci
în tonuri de galben şi portocaliu,
Pierd din culoare,
precum şi cele mai puternice frunze,
cad într-un târziu.

Toamnă e şi acum, era şi atunci,
Nostalgie în buchet, îmi aduci
Un anotimp sau o stare,
Căderi de frunze, un metronom în bătaie.
Timpul se comprimă,
Noaptea stinge mai repede ziua
şi deprimă.

Am stări în contrast,
Dar nimic nu-i permanent,
Cum, nici pentru frunza de pe ram,
Firul vieţii nu-i etern.

Aşa că toamnă, cât vei sta,
Lasă-mă să mă îmbrac cu haina ta,
Să gust din rodul tău,
Să simt ploaia, cum îmi inundă trupul,
Aşa cum faci tu, cu gândul meu,
Să fiu decor, să fiu parfum
Într-o poză de album.

poezie de Diana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa copacilor goi

Dansează sufletul în noi,
Cad ploi la margine de geam,
Copaci, de astăzi iar sunt goi,
S-a scuturat frunza din ram.
E geamul pleoapă în amurg
Şi-nchis e între cruci de ram,
În mine şi-n afară plâng,
De plâns nici stele nu mai am.

Dansează sufletul în noi,
Chihlimbării poteci mi-apar...
Împerecheaţi doi câte doi,
Se-aprind îndrăgostiţi de jar.
Flori ruginii se-aprind pe ram –
Un suflet într-un dans etern...
Şi noi am fost... şi noi eram,
Taina aceluiaşi însemn.

Cad ploi la margine de geam,
Cad ploi în noi, este târziu,
Cad iarăşi frunzele din ram,
Eu iarăşi toamnă am să fiu.
Rubin din tainicul apus
Şi şerpuielnicul oftat,
Deodat' în mine s-au ascuns.
Eu plâng şi râd... s-a înserat!

Copaci, de astăzi iar sunt goi,
Toamna-n firimituri se strânge,
De plouă lacrima din noi,
Lumina-n albe râuri curge.
Ca nişte lampioane trec
Şi lin se pierd, se pierd în zare,
În suflet vânt sunt şi-am să plec
Chiar dacă sufletul mă doare.

S-a scuturat frunza din ram,
Plouă în suflete şi-n noapte
Cicatrici şi plăgi mai am...
Cioburi de clepsidră sparte.
Sângerândă în aval,
Bate inima în noapte.
Toamnă dacă nu eram,
Nu m-aş fi născut din şoapte.

E geamul pleoapă în amurg,
Iar eu o umbră risipită,
Mi-e dor de voi, în mine plâng,
Nu-mi este inima-mpietrită.
E somn de vânturi peste cer,
Vuiet... şi inima mi-e goală,
Căci flori şi ramuri iarăşi pier.
Parfumul de gutuie-amară...

Şi-nchis e între cruci de ram,
Chiar trupul zărilor plăpânde,
Toamnă, tu azi îmi baţi la geam
Cu degete de ploaie ude.
Prin părul tău de catifea
Lucesc iar muguri de aramă,
Ne-nchide-n umbre vremea rea,
Dar te iubim, frumoasă toamnă!

În mine şi-n afară plâng,
Cenuşa-n fulgi de jar se-mparte,
În braţe toamnă-am să te strâng,
Să ne-nfrăţim până la moarte.
Se-nalţă-n noi nămeţi de ger
Şi ramul tremură-n oglindă,
De al genunilor blestem,
Mai curge-o lacrimă în tindă.

De plâns nici stele nu mai am,
E doliul risipit în noapte.
Stau şi privesc... Pe lângă geam
Trec râuri lungi de frunze moarte.
S-a stins şi ultimul poem,
E iar explozie-n cuvinte,
Azi îţi las ultimul însemn,
Apoi voi adormi cuminte...

De plâns nici stele nu mai am,
În mine şi-n afară plâng,
Şi-nchis e între cruci de ram...
E geamul pleoapă în amurg...
S-a scuturat frunza din ram,
Copaci, de astăzi iar sunt goi,
Cad ploi la margine de geam,
Dansează sufletul în noi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem cu mireasmă de femeie

M-am rugat şi a plouat, peste noaptea mea nebună,
Până când am adunat toate visele din lună,
Să le-aşez într-un poem cu mireasmă de femeie,
Să-l citeşti când ceruri gem îmbrăcate-n curcubeie.

Ia-mă pe bucăţi, cum ştii, să nu uiţi vreun vers albastru,
Din icoane argintii, într-o rugă de sihastru!
Să nu uiţi, pe buze-am pus doar sărutul tău de taină!
A plouat şi nu ţi-am spus, că mi-a fost sărutul haină.

Aripi nu mai am şi-n vers, zbor nu vei găsi în rime,
Doar un gând, prin univers, zboară, animat de tine.
Nu te ştiu pe unde eşti, nici cui îi închini sonete,
Ochii mei când îi citeşti, marea lor să te îmbete!

Un refren scânceşte-n piept, pe un sân mai mor lăstunii,
Pe-o chitară mai aştept, să-mi cânte, de alb, nebunii.
Mai îngân şi-acum timid, fredonând pe glezna rece
Note ce se sinucid, în amurgul care trece...

Poate le-ai uitat, eu, nu!... sunt ca rănile de flintă-
Rana mea, unde eşti tu, cel care-a ştiut să mintă.
Mi-a plăcut, că minţi frumos, acompaniat de iele,
Dar minciuna pân' la os mi-a pătruns adânc sub piele.

Şi de ce te mai aştept? Ploaia m-a spălat de tine-
Doar pe umărul meu drept, mai sunt urme clandestine.
Un potop va şterge-n zori orice gând de crist păgân
Şi nu vreau să mă mai dori, nu mai pot să mai amân..

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între atrii ninge-amarnic...

Între lacrimă şi mine e o punte de suspine pe unde se plimbă corbii,
croncănind a iarnă lungă cu nămeţi în partea stângă...
Între atrii ninge-amarnic, teama viscoleşte-n bernă,
un tic-tac rămas pe pernă mă anunţă că sunt vie, doar în vers şi poezie...
Cu dactilii şi troheii joc şotron pe ritm de jale şi cum am braţele goale
pun în vers o acoladă, vreo metaforă să vadă
că-am nevoie de cuvinte pentru ruga din morminte...
Şchiopătez printre ruine şi prin ceruri clandestine caut novele vecine,
poate te găsesc pe tine, să te-atrag cât mai aproape şi subit aceleaşi pleoape
să descopere lumină-ntr-o explozie divină...
Te-ntâlnesc la o răscruce, aleg calea ce ne duce dincolo de Calea albă
a Lacteii unde-n salbă se înşiră dezolanţe la gâturi de Babe Cloanţe...
Într-o clipă infernală, o consoană şi-o vocală, într-o contopire-astrală
reînvie-n pielea goală într-un rai mai neconform, unde şerpii încă dorm...
E-o iluzie facilă renăscută-ntr-o idilă, într-o zi din vincer,
când din must nu am să cer, că a fiert mult prea devreme în oceane de dileme...
Între lacrimă şi mine, creşte-o punte de suspine
şi-un covor de neputinţe sub a vremilor sentinţe...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezie cu frunze în vânt

dragule frunze arămii se scurg pe alei
miroase a versuri uploadate din cer
de atei
bat clopotele în turn prelung ca un şarpe de vânt
port între palme lumina/doruri gravate-n aspru cuvânt/
sar guşteri din frunziş/silabe ale lumii din noi
îmi încalţ neliniştea tăceri răsărite din ploi

se zice că lumea începe ca un zbor de cocori
cu toamne pe aripi cu frunze demente şi nori
rugina s-a întins pe dealuri sculptez în molizi sensul vieţii
aştept să se răsucească sufletul alb al dimineţii
cu faţa spre luna de toamnă alb de zurlie
dragule sunt iubiri care ard în iarba orelor vie

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!