Părinţilor le este dat să rămână în miezul triumfului chiar dacă nu se mai pot ridica din pământuri: în faţa suferinţei sunt numai fiinţă până la nefiinţă. În realitate, ei sunt entuziasmul soarelui care se ridică şi tot de atâtea ori coboară printr-un joc ciudat al luminii pentru a favoriza altă viaţă.

Camelia Opriţa în Părinţilor noştri, între esenţial şi etern (11 mai 2019)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţilor noştri – între esenţial şi etern

(poem în proză)

Printr-un joc ciudat al luminii, soarele cucereşte cerul,
simbolizând avântul implacabil al vieţii
care rezultă după marile purificări ale flăcărilor din interiorul lui.
Dar adevărata purificare există în arderile de clipe
ale părinţilor noştri care mor puţin câte puţin
în flăcările din interiorul lor. Unii mor atât de tulburaţi în ei,
obsedaţi de ideea că n-au făcut suficient pentru copii,
murind într-o inconştienţă dulce.
Au învăţat că dintr-o mare suferinţă se ridică
iubirea fără margini pentru vlăstarele lor,
dragoste care îi devorează până la moarte.
Le-a fost dat să se nască pentru a răsări din ei altă viaţă,
deşi sufletele lor sunt adevăratele flăcări ale unui soare invizibil.
Când îi apasă pământul, copiii descoperă neliniştea metafizică
şi un timp se lasă dominaţi
de aceeaşi adâncire între esenţial şi etern.

Iată-mă la căpătâiul unei lumânări ca o singurătate cosmică,
fără a vedea adevărata intensitate a flăcării care uneori
îmi dă senzaţia părăsirii acestei lumi,
şi asta că nu te poţi vedea a fi puternic printre lacrimi;
vezi doar a fi nimic fără părinţi – o deznădejde absolută
care vine din nevăzut ca un vârtej de foc să-ţi ardă lacrimile.

Părinţilor le este dat să rămână în miezul triumfului
chiar dacă nu se mai pot ridica din pământuri:
în faţa suferinţei sunt numai fiinţă până la nefiinţă.
În realitate, ei sunt entuziasmul soarelui
care se ridică şi tot de atâtea ori coboară printr-un joc ciudat
al luminii pentru a favoriza altă viaţă.

Şi tata şi mama, oare nu ard ei în mine
când sunt nimicită de umbre şi lumini străine?
I-am descoperit ca pe o integrare în viaţa mea;
experienţa sacrificiului este o succesiune a momentelor lor
care se stransformă într-o pură trăire condiţionată de binele meu.

Aş vrea să rămân în tinereţea părinţilor
fiindcă aş fugi din mizeria asta în umanitate
şi m-aş opri în luciditatea lor infantilă pentru a regăsi
acurateţea acestei lumi galopante spre apocalips.
Uneori îl simt pe tata cum a învins întunericul
şi urcă într-o exaltare de agonie şi încântare
dincolo de orice rezistenţă cosmică,
spunându-mi într-un limbaj stelar că golul întunecos
de dinaintea lui este cel din urmă pământ al sufletului

Camelia Opriţa

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 2019 (11 mai 2019)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţilor noştri – între esenţial şi etern

(poem în proză)

Printr-un joc ciudat al luminii, soarele cucereşte cerul,
simbolizând avântul implacabil al vieţii
care rezultă după marile purificări ale flăcărilor din interiorul lui.
Dar adevărata purificare există în arderile de clipe
ale părinţilor noştri care mor puţin câte puţin
în flăcările din interiorul lor. Unii mor atât de tulburaţi în ei,
obsedaţi de ideea că n-au făcut suficient pentru copii,
murind într-o inconştienţă dulce.
Au învăţat că dintr-o mare suferinţă se ridică
iubirea fără margini pentru vlăstarele lor,
dragoste care îi devorează până la moarte.
Le-a fost dat să se nască pentru a răsări din ei altă viaţă,
deşi sufletele lor sunt adevăratele flăcări ale unui soare invizibil.
Când îi apasă pământul, copiii descoperă neliniştea metafizică
şi un timp se lasă dominaţi
de aceeaşi adâncire între esenţial şi etern.

Iată-mă la căpătâiul unei lumânări ca o singurătate cosmică,
fără a vedea adevărata intensitate a flăcării care uneori
îmi dă senzaţia părăsirii acestei lumi,
şi asta că nu te poţi vedea a fi puternic printre lacrimi;
vezi doar a fi nimic fără părinţi – o deznădejde absolută
care vine din nevăzut ca un vârtej de foc să-ţi ardă lacrimile.

Părinţilor le este dat să rămână în miezul triumfului
chiar dacă nu se mai pot ridica din pământuri:
în faţa suferinţei sunt numai fiinţă până la nefiinţă.
În realitate, ei sunt entuziasmul soarelui
care se ridică şi tot de atâtea ori coboară printr-un joc ciudat
al luminii pentru a favoriza altă viaţă.

Şi tata şi mama, oare nu ard ei în mine
când sunt nimicită de umbre şi lumini străine?
I-am descoperit ca pe o integrare în viaţa mea;
experienţa sacrificiului este o succesiune a momentelor lor
care se stransformă într-o pură trăire condiţionată de binele meu.

Aş vrea să rămân în tinereţea părinţilor
fiindcă aş fugi din mizeria asta în umanitate
şi m-aş opri în luciditatea lor infantilă pentru a regăsi
acurateţea acestei lumi galopante spre apocalips.
Uneori îl simt pe tata cum a învins întunericul
şi urcă într-o exaltare de agonie şi încântare
dincolo de orice rezistenţă cosmică,
spunându-mi într-un limbaj stelar că golul întunecos
de dinaintea lui este cel din urmă pământ al sufletului

poezie de Camelia Oprita din Cuvântul din lumina condeiului - WordPress.com (11 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există oameni care îţi luminează viaţa pentru totdeauna, sunt oameni care îşi dau viaţa pentru a salva altă viaţă, există rugăciuni care anulează lacrimile suferinţei, există speranţă şi aceasta este Isus, adevărata înţelepciune a vieţii.

Camelia Opriţa în WordPress.com (aprilie 2020)
Adăugat de Dobrin Filip
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trandafirul a fost întotdeauna un simbol al nobleţii.

Reprezintă renaşterea noilor forţe, o adâncire a triumfului frumuseţii dumnezeieşti. Pentru că el vieţuieşte într-o scurtă perioadă de timp într-o realitate divină.

Camelia Opriţa în Universul Iubirii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De chaos pătruns

Mă-nvârt în juru-mi ca un astru
În poala soarelui măiastru,
Întunecimea mă-nfăşoară
Sălbatic, m-atacă ca o fiară.

Mii de vânturi mă pătrund
În chaos mă trezesc că sunt,
Călcat de pietre fără frică
Ce-n aer cred că se ridică.

Căci, doar pietre ele sunt,
Cad în praful cel mai crunt
Dar, chiar şi-atunci, sfidând
Tot vulturi, se cred zburând.

Iar eu, uitat în carcera cea grea
Searbădă şi rece, solitudinea,
Nu sunt, ce sunt cu-adevărat
Ci, doar, ce alţii au aflat.

Dispar, ca un gând ciudat,
Ca un fum, de alţii dispersat.
Eul meu se-afundă-n nefiinţă
Pustiit de-a focului voinţă.

poezie de Mihail Romanov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Culorile, clătinându-se, lovesc clipele

Gândurile mele
cad în pacea amurgului;
culorile, clătinându-se, lovesc clipele, auzindu-se o rază a Lunii
cum străpunge întunericul, şi din nou tăcere.

Gânduri independente
de clipe urcă miezul nopţii în căutarea altui adevăr decât cel care a fost azi
pentru că vreau să mă sprijin de cuvintele tale
care sunt viaţa însăşi.

vezi mai multe poezii de: Camelia Opriţa

poezie de Camelia Opriţa din BOEMA - Revistă de Literatură şi Artă Nr. 146 - Aprilie 2021
Adăugat de Ileana Vasiliu -Odobescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul are drept la conştiinţă tocmai pentru a conştientiza că fără Dumnezeu e pierdut pentru viaţă. Deşi moartea este un limbaj pe înţelesul vieţii, n-ar exista altă soluţie pentru renaştere într-o altă sferă de existenţă şi la fel de pură cum e cuvântul Lui, căci viaţa se întregeşte cu moartea până la următorul elan al renaşterii sale.

citat din Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăind într-un loc cu sufletul în altă parte, trăieşti intens iubind fără a cunoaşte ura. Tremuri în faţa unui viitor pe care ai îndrăznit numai să-l visezi cu ochii înfloriţi.

Camelia Opriţa în WordPress.com, Enigmele sufletului
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin Dante Alighieri se reconsideră sufletul ca fiind speranţa de dinaintea şi înapoia oricărei speranţe. Pentru că sufletul este adâncirea triumfului frumuseţii divine.

citat din Camelia Opriţa (25 martie 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea, supremaţia a tot ceea ce sunt

când m-am trezit Dumnezeu
dormea cu mine în pat
pe jumătatea lui
din rădăcini de lumină
creştea ca un Făt Frumos
o dimineaţă ce se hrănea cu
ultimele respiraţii ale nopţii
încercam să evadez din mine şi
prin fiecare rază să devin fereastra
pentru zborul de mâine
să aud paşi îndreptându-se fără grabă
înspre o altă zi în care oamenii
coboară unul într-altul
dizolvându-se în iubire
deşi nu cred că există iubire fără atingeri
ci doar înţelesuri nerostite
respir din acelaşi interior şi mă gândesc
la o altă realitate în care viaţa îşi caută urma

nu ştiu dacă e bine sau rău dar tac şi clipesc des

în cameră e cald miroase a busuioc proaspăt
tăcerea creşte ca un aluat
îmi unesc palmele şi-mi cer iertare
pentru cei care n-au iubit niciodată şi
pentru oamenii desprinşi de Dumnezeu

aş putea să dispar pur şi simplu
dar las gândurile să pulseze în
lumina interioară a suferinţei
şi asta pentru că
supremaţia
a tot ceea ce sunt este iubirea

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bucuriile mărunte ale omului vin din sinceritatea florilor. Şi copiii sunt sinceri pentru că sunt îngeri până la prima dezamăgire a vieţii.

Camelia Opriţa (9 mai 2019)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul este indestructibil şi activitatea sa continuă în eternitate. Este asemeni soarelui, care, pentru ochii noştri, pare să apună pe înserate, dar care, în realitate, merge numai să-şi difuzeze lumina în altă parte.

citat celebru din Goethe
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşi moartea este un limbaj pe înţelesul vieţii, n-ar exista altă soluţie pentru renaştere într-o altă sferă de existenţă şi la fel de pură cum e cuvântul Lui, căci viaţa se întregeşte cu moartea până la următorul elan al renaşterii sale.

aforism de Camelia Opriţa din WordPress.com, În ceruri, ultimul cuvânt nu va fi al morţii...
Adăugat de Elenaelena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nemărginită trebuie să fie recunoştinţa pentru cei care ne-au dat viaţă. Dragostea lor ne conduce întotdeauna spre mari obiective chiar dacă se lasă aşteptate, important e să-i preţuim: este primul pas spre împlinirea noastră.

citat din Camelia Opriţa (2020)
Adăugat de IoanIoan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simbolurile găsite pe această pânză au fost concepute pentru a reaminti fragilitatea vieţii umane cu toate experienţele sale: plăceri şi realizări tranzitorii.
Lumina este unul dintre elementele fundamentale ale acestui tablou; o lumină limpede, cu o structură pozitivă, însufleţind aceste flori splendide, iar rezultatul este impresionant.
De exemplu, trandafirul a fost întotdeauna un simbol al nobleţii.

Reprezintă renaşterea noilor forţe, o adâncire a triumfului frumuseţii dumnezeieşti. Pentru că el vieţuieşte într-o scurtă perioadă de timp într-o realitate divină.

Camelia Opriţa în Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Cicluri de viaţă
Adăugat de Dobrin Filip
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii sunt într-o căutare permanentă şi neobosită şi adevărul este că ceea ce căutăm este dincolo de ceea ce se vede şi ceea ce se simte. Căutăm banii care se văd pentru că ne dorim siguranţa şi confortul care se simt în urma obţinerii lor. Căutăm partenerul de cuplu fizic pentru că ne dorim iubirea şi căldură care se simte când suntem alaturi de o altă fiinţă umană. Însă ce ne facem cu atât de multe lucruri pe care ne dorim să le simţim însă nu pot fi văzute sau atinse? Ca de exemplu un sens şi un scop în fiecare clipă e existenţei precum şi pentru întreaga viaţă. Împlinirea sufletească. Bucuria. Relaxarea şi liniştea sufletească. Libertatea. Entuziasmul. Majoritatea lucrurilor pe care le căutăm şi fără de care nu putem să trăim, nu pot fi văzute sau atinse însă ele sunt extrem de reale. Pentru a le "vedea" şi "simţi", pentru a le transforma în realitate, e nevoie să schimbăm realitatea, să intrăm într-o altă stare de conştiinţă. Iar una din căile prin care ne putem schimba starea de conştiinţă este alcoolul. Una din căile cele mai ieftine, uşor de accesat de către oricine şi deasmenea una din căile cele mai dăunătoare. De aceea, foarte mulţi oameni cad pradă dependenţelor. Orice modificare a stării de conştiinţă ce foloseşte un compus chimic va duce rapid la dependenţă.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima expresie a omului în faţa furtunii ar trebui să fie:

Mă rog soarelui să-mi deschidă porţile lumii.

Camelia Opriţa
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă-ntreb...

Mă-ntreb: dincolo de lume,
Veşnicia se împarte
În fuioare de lumină
Şi-apoi într-o altă noapte?!

Mă întreb: Cârmuitorul
Lumii-aceleia, de pace,
Pentru faptele umane
Săvârşite, de ce tace?!

Este hău între "pământuri",
Nefiinţă sau firesc?!
A. D. N.-ul existenţei,
Care cale a ales?!

Căror îngeri, în mătănii,
Să le cerem socoteală
Pentru greul şi durerea
Dintr-o viaţă pământeană?!

Şi mă-ntreb: o altă moarte
În clepsidră se ascunde?!
Cât ne sunt de-ndepărtate
Propriile noastre rude?

Transcendenţi în devenire,
Ne vom naşte-a doua oară?!
Cine-mi spune toate astea?
Timpu-acolo se măsoară?!

Cei de dincolo de cruce,
În deşertul fiinţei lor,
Mai cunosc deşertăciunea?
Vă întreb, Mai Marilor...

Om spera în vremi mai bune!
Poate-om crede-n alte vieţi...
În justiţie divină...
Voi, Mai Marilor, credeţi?!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiica soarelui cea mică

Într-un cuib de levănţică
Rânduieşte licurici,
Cozi de stele cu panglici
Fiica soarelui cea mică.

A plouat un ceas sau două
Şi-n condeiul ei de foc
Ard trei stele la un loc
Pe un curcubeu de rouă.

Cântă-n flori de pepeni graşi
Mai ceva ca un voinic,
Spală-n rouă un ilic
Mărunţelul greieraş.

camelia opriţa

poezie de Camelia Opriţa (august 2017)
Adăugat de Maria Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Recent, în rândul tinerilor a apărut o nouă modă;
‘‘nu mai vreau să fiu român, regret că sunt român, mă îndoiesc de existenţa unui element naţional specific şi chiar de posibilitatea inteligenţei creative româneşti etc.''
Aceşti tineri nu dispreţuiesc românismul pentru că sunt la rădăcină fii şi moştenitori ai comuniştilor. Nu!
Pur şi simplu regretă că sunt români şi ar vrea să aibă orice altă naţionalitate, orice, doar naţionalitate română, nu.

Camelia Opriţa în Rădăcina cuvintelor cărora le aparţinem (ianuarie 2009)
Adăugat de Eliza Rohneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!