Singurul care ştie ce spun

îmi privesc vitrina dintr-un unghi rău
înţesată de obiecte de porţelan care nu au nicio treabă cu minulescu
nimic din agoniseală nu-mi mai place
s-au demodat s-au crăpat din inerţia uitării s-au descompletat
nu-mi amintesc să fi spart dinadins vreo farfurie pentru a ispiti norocul
paharele stau precum cocostârcii la fel de inerte
ceşti mai mici mai mari pe unele nu le-am folosit până azi când
le privesc oarecum cu milă poate cu indiferenţă
şi totuşi ele în sufletul lor au mirosul meu de-o viaţă
amprentele buricelor care ostenesc pe litere
tot cu aceste degete te-am atins şi doar tu ştii ce spun
ziceam că mă uit aşa în golul dintre obiecte
şi mă gândesc cam cum arată rănile pe care le-am făcut acestui timp
de se micşorează văzând cu ochii aproape că e străveziu
mă tem de momentul dispariţiei lui fără urmă
ce se va alege de aceste obiecte care-mi aparţin de sufletul meu intrat în ele
cu sufletul acesta te-am atins şi singurul eşti care ştie ce spun
le privesc şi vina că le-am tratat altfel decât trebuia cântăreşte ceva pe inimă
unele sunt de la tine şi încă mai au culoarea pe care mi-o stârneai în obraji
însă ele nemişcatele mele lucruri au rămas într-o îngândurare naivă
că poate le-aş putea folosi dacă te-ai întoarce la mine

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În trecutul nostru se află victoriile noastre pe care le-am integrat pentru a deveni mai evoluaţi, precum şi rănile noastre, eşecurile şi traumele noastre. Pe unele le-am depăşit, iar pe altele nu. Şi prima mare problemă în viaţa noastră sunt rănile pe care încă nu le-am depăşit. Ele se numesc traume psihologice şi creează găuri în sufletul nostru, care dacă nu sunt reparate, vindecate, vor face ca orice punem în sufletul nostru să se piardă, aşa cum se pierde apa pe care o torni într-o sită. Apoi, după ce vindeci rănile trecutului, te poţi pune pe treabă pentru a urmări visurile şi obiectivele din viitor, însă trăind cu adevărat prezentul, zi de zi, construind pentru viitor şi oferindu-ţi plăcerile vieţii.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lepădare

Cuprins într-o lume cumplită, mă lupt să evadez spre o lume desăvârşită;
E timpul să te privesc şi să îţi spun că te părăsesc;
Mă doare aşa de tare că rămân fără suflare când văd că cuvintele mele ţi se par ca atare;
Mă priveşti cu ochii înlăcrimaţi când vezi că adevărul te-a înconjurat.
Vrei să îndrepţi ce ai stricat, însă sufletul meu, de mult a plecat;
O epava a mai rămas, să spun cu ultim glas: din toate dezamagirile din trecut, tu ai fost cea care cu adevarat m-a durut!
Primul pas eu l-am făcut, le-am spus adio celor care m-au vândut;
Rămâne doar înainte să privesc pentru că altfel nu o să reuşesc!

poezie de Rareş-Mircea Jiga (mai 2016)
Adăugat de Rares Jiga
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Far - away

Pe la poarta mea
nu mai trece gândul zâmbitor.
L-am strigat de sute de ori,
dar se vede însă
că a îmbătrânit
şi nu mai aude
cum inima mea îl cheamă
să-mi fie el primul surâs.

Pe aripile vântului
am scrijelat numele tău
ca, începând
de azi,
pasul lui domol
să te ducă tot mai departe
de sufletul meu singur.

Plec de sub basmul
în care te-am cunoscut
ca pe cel mai bun vis
şi fără să privesc înapoi,
mă gândesc tot mai pierdută
şi mai fără tine.
Chiar dacă pleci,
în sufletul meu vei rămâne
ca un mugure nou,
nemaivăzut până anul acesta.

Departe de toate,
pasul meu greu
apasă visarea
din care târziu,
mă voi mai ridica iar eu.

poezie de Daniela Slapciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pâine şi muzică

Muzica-ascultată-împreună n-a fost doar muzică,
Pâinea-împărţită cu tine a fost mai mult decât pâine;
Acum, că nu mai eşti, totul a devenit dezolant
Tot ce-a fost odinioară frumos a murit în mine.

Cândva mâinile tale-au atins această masă-, acest potir,
Te-am văzut ridicând acest pahar cu degetele tale mici.
Deşi-aceste lucruri nu-şi mai amintesc de tine, iubito,
Atingerea lor nu va dispărea, va rămâne pururi aici.

Pentru că tu, în sufletul meu, te-ai mişcat printre ele
Şi le-ai binecuvântat cu ochii şi cu mâinile, odată,
În inima mea îţi vor păstra vie-amintirea;
Ele te-au cunoscut cum erai, frumoasă şi-înţeleaptă.

poezie de Conrad Aiken, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privesc la fratele ce tace

Privesc la fratele ce tace
când mulţi îi spun în faţă: tu!
– El poate îndura ocara,
el poate – dar eu încă nu!

Privesc la cel ce nu se plânge
când i se fură tot ce-avu.
– El poate duce nedreptatea,
el poate – dar eu încă nu.

Privesc la cel ce nu întoarce
cu rău, cui răul i-l făcu.
– El poate iertător să rabde,
el poate – dar eu încă nu!

Privesc la cel ce are milă
de blestematul ce-l bătu.
– El poate, paşnic, să se roage,
el poate – dar eu încă nu!

Privesc la cel ce moare-n pace
spre slava care şi-o ceru.
– El poate, Doamne, să Te vadă,
el poate – dar eu încă nu!

Isuse, Doamne, mi-e ruşine
când mă gândesc la ce-ai spus Tu.
– De ce eu nu privesc la Tine,
de ce el poate – şi eu nu!?

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La dumneata

Chipul meu îmi pare cunoscut
Dar nu-mi amintesc de unde.

Nu cumva eşti tu
Cel cu care-am râs
Într-o viaţă,
Lipindu-ne nasul de sufletul lumii
Ca de-o vitrină?

Ai un rid pe frunte
Care-mi aminteşte de-o istorie
Modernă şi contemporană.

Ochii aceştia i-am văzut, dacă nu mă înşel,
Mirându-se pe nişte lucruri obişnuite,
Pe tristeţe, pe noapte, pe spaimă.

Ai vreo rudă, o mână, un gând,
Vreo sprânceană, cam aşa ceva,
În soare
Şi-n celelalte stele căzătoare?

Pot jura
Că eşti cel care s-a îndrăgostit pentru vecie
De fata aceea
Al cărei nume îţi scapă mereu.

O,
Totul îmi pare foarte cunoscut
La dumneata,
Chiar şi zilele care nu ţi s-au întâmplat
Şi se vor întâmpla.

poezie celebră de Marin Sorescu din Tinereţea lui Don Quijote
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeile pe care le-am iubit

Femeile pe care le-am iubit
au plecat
în alte ţinuturi.

N-au uitat nimic
au cărat şi aerul în poşeta de vise
în urma lor tăcerea
ca o biserică fără enoriaşi
şi fisura-n mine
pentru schimbul de aer.

Mirate că le-am avut,
mândre de norocul lor
de încărcătura de obiecte
ostentativ să le invidiez
să le pietruiesc drumul străin.
Eu le flutur un zîmbet
ca la nişte meduze
gata să se lipească de tine
să suferi, să compensezi suferinţa lor
să fie întotdeauna deasupra,
să-ţi vânture formele pline,
sa te coacă pe jar
cu pielea lor smăcuită.

Femeile pe care le-am iubit
rămân cu golul în zâmbet
de a nu mai iubi
şi irosesc trecutele trăiri
în braţele false
de ocazie.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (15 august 2009)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privesc la două lumi

Privesc în ceaţă
Într-o lume incorectă,
Mă uit în jur şi văd balanţa
Dintre tristeţe şi fericire.
Mă uit într-o oglindă înnegrită de atâtea vise
Şi văd sufletu-mi gol.
E poate o enigmă,
Deşi, poate, destinul şi-a dorit...
În jurul meu negura se înteţeşte,
Acum este de netrecut.

Iar eu, un simplu om
Într-o lume-a nimănui,
Observ doar răutate
Oglinda mi se sparge,
Nu mă mai uit la ea!
Acum privesc doar lumea
Fără reflexia ei.

Şi ce să văd?! Lumină!
Un suflet mult mai plin

Sunt două lumi distincte,
Sunt lumi fără destin.
Pe care dintre ele să o aleg acum?
Cioburile îmi sclipesc...
Privesc la ele, îmi răspund...
De ce să vezi ceea ce nu e bun?
De ce să nu privim lumina?
De ce te uiţi în ceaţă?

Mă uit în jurul meu,
E-o lume ce dispare,
Ce are-un singur loc
Mă uit în întuneric,
Mă uit şi în lumină...
O barieră le desparte,
Cioburile le îmbină.

Unde să stau? Unde mă duc?
În negura fără trecut?
Nu!
E o lume rece-acolo
O lume-n care sufletul mi-e gol
Dar nici în lumea cu căldură
Nu m-aş duce – e prea mult!
O privire să doboare o lacrimă fără trecut?

Într-o lume adevărată nu există limite
E căldură şi răcoare
E prezent şi e trecut
E un univers comun.

poezie de Anabella Eliza Cotovanu din Complotul simţurilor (iunie 2010)
Adăugat de Anabella Eliza Cotovanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne!

unii spun că nu exişti
nu nu exişti decât
în teorii
dar
ce contează dacă
trăiesc printre oameni
şi simt la fel
poate o fi o regulă
sau un fel de indiferenţă
dar ştiu că atunci când
te apropii şi-mi asculţi inima
în interior se produce o mişcare
o diversitate de lucruri şi
lumea mea e perfectă

din mine pleacă cuvinte ştiu
mâine va fi altfel
stau şi privesc îndelung oamenii
care spun că nu exişti
las indiferenţa la o parte
şi te strig
doamne!
poate că nu-i cea mai curată rugă
trimisă spre tine la ceasul din noapte
când toate cuvintele dorm
şi doar câteva linişti fac impresie
o singură dată ascultă-mă
în singura zi în care vreau
să mă privesc prin
curbura liniei din palmă

e o zi importantă

în cazul în care nu ai fi
aş putea tot atât de bine să
înjur să slobod urletele din mine
printre lucruri
nu se va întâmpla nimic
doar o mică turbulenţă
ca o diversiune ar devia
umbrele din zi

mă privesc atent
nu nu par convingător
dar vrea să-ţi mai spun
o singură dată sub această noapte

doamne!

o stare de nelinişte mă sufocă
exişti sau...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fel de remiză

ştiu că nu ne-am văzut de mult
nu mai contează oricum
între mine şi tine
nu-i decât un punct
în care se adăpostesc
pentru o vreme
umbrele şi mirosul greu de igrasie
care mă împiedică să te văd

nu e nici ură nici încăpăţânare
ci doar un zid umed şi înalt
cu ferestre false care nu mă lasă
să privesc într-acolo...

încerc să mă târăsc prin
smoala din zid
şi mi-e greu
presimt ceva rău
neputinţa se-ncolăceşte pe mine
şi îmi taie răsuflarea dar
mă gândesc că de fapt
toate sfârşiturile sunt părţi
care egalează distanţa dintre noi

aici în lumea mea
cu o singură moarte
e ca un fel de joc cu remiză...

***

nu nu-mi doresc nimic mai mult
decât să stau în faţa oglinzii
şi să privesc depărtările

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt un om... modest

Sunt un om... modest
Rare ori spun ce gândesc,
În fine scriu foarte des,
Dar totuşi sunt un om... modest

Fetele se dau în brânci după mine
Eu le dau un simplu test,
Ele nu ştiu cum să-l rezolve mai bine
Dar vreau să v-amintesc, că sunt un om... modest
Parcă cei un simplu test!

Dar îmi place la nebunie să fac ceva,
Când intru-n melancolie să privesc ploaia...
Când intru-n melancolie să privesc ploaia?
Nuuu! ploaia când mă priveşte intră-n melancolie,
Căci pânăşi natura măîndrăgeşte toată lumea ştie!

Dar eu sunt un om... modest
Şi asta nu mi-o detest,
Aşa ca fapt divers,
Dacă ar fi cuvintele ce le-am zis să le unesc
V-aţi da seama până şi voi.. că sunt un om, modest.

poezie de Cristian Harhătă (16 decembrie 2005)
Adăugat de Cristian Harhătă
Comentează! | Votează! | Copiază!

O pereche de pantofi

De la o distanţă de o mie de mile
Îţi trimit o pereche de pantofi din bumbac
O scrisoare
Fără cuvinte
Conţinând mai mult de patruzeci de ani de lucruri care trebuie spuse
Lucruri la care doar m-am gândit, dar pe care nu le-am spus niciodată
O propoziţie după altă propoziţie
Cusute mărunt în tălpile pantofilor
Am păstrat ascunse toate pe care le am de spus multă vreme
Unele dintre ele ascunse lângă fântână
Unele dintre ele ascunse sub perna mea
Unele dintre ele ascunse în pâlpâitul lămpii la miezul nopţii
Unele dintre ele au fost uscate de vânt
Unele dintre ele au prins igrasie
Unora dintre ele le-au căzut dinţii
Unora dintre ele le-au crescut licheni
Acum le adun pe toate
Şi le cos strâns în tălpile pantofilor

Pantofii s-ar putea să-ţi fie mici
I-am măsurat cu inima mea, cu copilăria noastră,
Cu visele din adâncul nopţii
Dacă îţi vin sau nu este o altă treabă
Te rog, să nu-i arunci niciodată
Ca şi cum ar fi pantofii noştri uzaţi de-atâta purtat

Patruzeci de ani de gânduri
Patruzeci de ani de singurătate
Sunt cusuţi în tălpile lor

Nota poetului:
Prietenul meu Zhang Tuowu şi d-şoara Shen Lianzi, când erau foarte tineri s-au logodit şi urmau să se căsătorească, dar din cauza războiului au fost separaţi, unul în China, iar celălalt în Taiwan, neputând să comunice pentru mai mult de patruzeci de ani. De curând, un prieten a reuşit să livreze o pereche de pantofi din bumbac lui Zhang. Pantofii fuseseră făcuţi şi trimişi de d-şoara Shen. Tuowu i-a primit ca şi cum ar fi primit o scrisoare fără cuvinte, plină de gânduri de acasă. A plâns cu inima zdrobită. Astăzi Zhang Tuowu şi d-şoara Shen Lianzi sunt bătrâni, dar dragostea lor a rămas tânără şi proaspătă peste ani.

poezie de Luo Fu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu ştii?

Scenarii care n-au fost scrise
Le-am petrecut poate în doi,
Ne-am scufundat adânc în vise,
Am luat secunda înapoi.

Trăiesc frumoasa rătăcire
În lumea asta fără rost;
Mi-e frică de acea rănire
Să spun prezentului... a fost!

Privesc neliniştit în zare,
Mi-aş fi dorit să te-ntâlnesc.
Dar nu-i decât o alinare,
Sau poate tot ce îmi doresc!

Ascult de inima-mi amară,
De versu-mi ce azi plânge,
Şi n-am să pot să fac iar vară,
Că-n sufletul meu ninge!

Nu-i loc de-o altă suferinţă
În golul inimii
Dar încă mi-am păstrat dorinţa
De-a te iubi. Tu ştii?

poezie de Luci Frederiksen
Adăugat de Ramona Alexandrescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi voi avea curajul să deschid uşa sanctuarului care duce la sufletul meu. Să mă privesc pe mine însumi ca şi cum ar fi prima oară când sunt în legătură cu trupul şi cu sufletul meu. Să fiu în stare să mă privesc aşa cum sunt. Un om care umblă, care simte, care vorbeşte cu oricine, dar care – cu toate lipsurile lui – are curaj.

Paulo Coelho în Manuscrisul găsit la Accra, "Ziua de mâine"
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu poate fi

Privesc în urma mea şi tac,
ştiu că sunt lucruri ce nu-mi plac,
şi totuşi încă mai privesc,
La ce-am iubit, la ce iubesc,
şi poate pare nefiresc,
şi poate pare nebunesc,
Dar chiar şi astăzi te doresc,
Pe tine.

Cum pot iubi aşa ceva?
Nici eu nu ştiu, nu întreba...
Ci caută să înţelegi,
Şi mai cu seamă să dezlegi
Aceste vorbe zise legi,
Din care una s-o alegi,
S-o potriveşti, apoi să mergi,
Şi lacrima pe loc s-o ştergi,
Căci amintirea ce-o alerg,
Nu poate fi cu mine,
Iar amintirea ce-o alergi,
Nu poate fi
Cu tine.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărutul ce ţi l-am dat

Munţii se văd din depărtări
Ca şi sărutările ce ţi le-am dat,
Totuşi nu ai loc în viaţa ta
Şi pentru dragostea mea.

De ce mereu mi te –amintesc
Dacă tu nu crezi în mine?
De ce te-am iubit şi te iubesc
Şi tu nu mă iubeşti pe mine?
Sărutările ce ţi le-am dat,
Într-un gol s-au aşezat.

Sărutările ce mi le-ai dat,
Încă le mai port cu mine.
Te-am iubit atât, te mai iubesc
Şi încă-mi amintesc de tine.

Tu te-ai măritat cu altul,
Pentru mine a rămas regretul,
Am rămas nefericit.

Te mai port mereu în suflet,
Chiar de tu nu m-ai iubit.

Enrique Antonio Sanchez Liranzo
(Republica Dominicană)
Traducere în limba româna, Ioan Friciu

poezie de Enrique Antonio Sanchez Liranzo, traducere de Ioan Friciu
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lingvistul

Dacă am trăi într-o lume unde clopotele
spun într-adevăr "bang-bang" şi unde "muu"
este mai degrabă ceva rostit
cu eficienţă de o vacă,
eu aş putea crede că tu ai putea crede
că aceste sunete pe care le scot eu în aer
şi aceste forme cu care înnegresc hârtia albă
sunt cumva conectate
cu gândurile din mintea mea
şi cu sentimentele din gândurile mele.
După cum stau lucrurile,
dacă ar fi să te privesc în ochi şi să spun
"ham-ham" sau "mac-mac", tu ai lua asta ca pe un fel de
disperată antologie de admiraţie,
o concentrare a tuturor conflictelor
provenind dintr-un gen de introvertire, ca pe o capsulă
conţinând semnificaţia semnificaţiei mele
pe care nu o pot scrie pe hârtie
mai mult decât aş putea silabisi sunetul suspinului
pe care l-aş scoate atunci, înainte ca
bangbang-ul şi macmac-ul să-mi fi făcut drum
printre toate dicţionarele şi dialectele
impreciziei.

poezie celebră de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum te-am iubit

pe ecranul monitorului se vede cum te-am iubit
nu am puterea să privesc într-acolo
de altfel îţi poţi imagina feţele celor în halate
scrobite într-atât încât să nu se vadă că au suflet şi ei
în acest perfid moment trec stoluri de pelicani
lin bătând aerul în toate semnele astrale
cândva ţi le-am lăsat într-un blocnotes
fără semnătură
trec pe retinele mele ştergând praful unui trecut
care se înmulţeşte prea repede şi uit

pe ecranul monitorului se vede cât te-am iubit
fiecare măsurătoare egalează o clipă trăită cu tine
frecvenţa atingerilor este doar un desen foarte ascuţit
denivelări acute sufletul a trecut peste ele cu sălbăticie
impulsuri ale vârstei lăuntrice
neobosite
radiaţii sentimentale
amplitudinea simţurilor de mult
a depăşit limita superioară de toleranţă

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!