Gândul fiului

De astăzi mama va împleti aşteptarea
în părul păpuşilor din geam
cu cârlionţi de mătase din pletele lunii
pe buze le va pune ruj din praful de stele
îşi va dori la masă fiul
dar acesta nu va mai avea suficientă lumină să
înveţe numărătoarea secundelor în drumul spre casă.
în mod permanent
ea va locui în salonul dimineţilor albastre,
căluţii de mare şi berzele o vor însoţi.
Din coşul lui cu rufe purtate
va scoate cântecul de patefon pe care îl ascultau împreună,
apoi meticuloasă îl va înveli în straie
de duminică.
După amiaza va pregăti cina pentru timpul
şchiop

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ciclul poetic Unsprezece Septembrie:

Bem - 1

pasărea fără aripi

se aşază la masă cu noi;

are ciocul îmbibat în sângele scurs,

uimitor,

peste timpul rănit pe care îl cercetăm

prin ecranul cu peşti toxici, alături

de halba cu bere sortită

să aducă aerul bolnav al

raţiei de viaţă.

Liniştita prăbuşire ne inundă venele

la New York se moare.

Mâine este ziua mea.

Unsprezece Septembrie 2

turnaţi în cenuşă

Ciocul păsării se înfige în trupul de sticlă

în zbor dezarticulat cu aripi risipite.

Bolnav pasărea sapă în

cercul înfierbântat al aerului otrăvit,

se rup cuvintele pământului care frânge

cerul rănit în compasul incandescent.

Inimi planează şi se strivesc de betonul încins

tremură carnea lăsată să curgă

cu izvor tăcut se împlineşte destinul

plecării din trup.

Cei ce devin zi rup groaza în silabe

sunt fiii neajunşi ai tăcerii

se nasc în oceanul de ochi

cu braţe desprinse, turnaţi în cenuşă

vocile lor haşurate

traversează versetul topirii întru fiinţă.

Unsprezece septembrie 3

Primele Ore

În sângele învolburat frica bântuie

în perfuzii.

Văzduhul înghite suflarea.

se aşterne tăcerea în copaci.

Ninge peste apa interzisă

Umbra vieţii miroase a duhoare,

fuga continuă din timpul suferind

spre colindul de iarnă.

Vânătorul sună din goarnă,

căprioare traversează oraşul,

într-un decor pustiit

rujul iubirii

îşi tulbură culoarea.

Se aud primele sirene,

iarba va răsări prin ciment.

Unsprezece Septembrie 4

Aripile noastre

Sânul tău gust al piersicii plânge

în epava unui vis răstignit

expus zborului neterminat

nu-ţi fie frică,

norii poartă chipul nostru

vom avea aripi

din tencuială trupurile captive

se vor desface în lumină

uşile deschise

vor lăsa iarna în toamnă

este timpul

să abdicăm

din visul care decora altădată cerul

în căutarea primăverii.

Nu-ţi alunga zâmbetul

vreau să-l păstrez

în fiinţa care se zămisleşte

din foc şi cuvinte

în liniştea aşternută

vom avea aripi

Unsprezece Septembrie 5

Gândul fiului

De astăzi mama va împleti aşteptarea

în părul păpuşilor din geam

cu cârlionţi de mătase din pletele lunii

pe buze le va pune ruj din praful de stele

îşi va dori la masă fiul

dar acesta nu va mai avea suficientă lumină să

înveţe numărătoarea secundelor în drumul spre casă.

în mod permanent

ea va locui în salonul dimineţilor albastre,

căluţii de mare şi berzele o vor însoţi.

Din coşul lui cu rufe purtate

va scoate cântecul de patefon pe care îl ascultau împreună,

apoi meticuloasă îl va înveli în straie

de duminică.

După amiaza va pregăti cina pentru timpul

şchiop

Unsprezece Septembrie

Telefonul 6

La capătul firului

sunt secunde pe care timpul le înrămează

spaima de a nu pierde zâmbetul bogat al toamnei

desprinde silabe din carnea cuvintelor

se naşte strigătul de iarnă al fricii stăpâne din sânge

întunericul iscăleşte vocale pe diapazonul vocii

clinchetul metalic îmbracă stingher singura chemare

stinsă în marea de foc a zborului

Unsprezece Septembrie

Pompierul 7

sângele se preschimbă în durere

aerul toxic te învăluie gata

să acopere sirena ce te orbeşte

cu sunetul ei

de la capăt sunt rândurile

arate în toamnă berzele

îşi au cuibul în cuvinte

totul sună atât de straniu

încât ecoul se pierde

sub lespezi de apă fierbinte

am pieptul încordat de căutare

platoşa grea de nerespirat

striveşte numele tău Doamne

Unsprezece Septembrie

ţipătul 8

din stradă

ţipătul

intră în tine,

în propriul tău sânge,

înoată odată cu fiecare

moleculă întâlnită,

tulbură apa

aduce teama,

imagini străbătute de frig

asaltează

inima.

Unsprezece Septembrie

Ultimul ţipăt 9

ţipătul taie cerul

umple memoria secundelor

pătrunde prin vertebrele aerului

focul

acoperă vuietul lacrimilor

la încleştarea timpului

arşiţa stinge cuvinte

scrie alfabetul tăcerii

intră în chemarea

genunii

să ardă neputinţa respiraţiei

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripile noastre

Sânul tău gust al piersicii plânge
în epava unui vis răstignit
expus zborului neterminat
nu-ţi fie frică,
norii poartă chipul nostru
vom avea aripi
din tencuială trupurile captive
se vor desface în lumină
uşile deschise
vor lăsa iarna în toamnă
este timpul
să abdicăm
din visul care decora altădată cerul
în căutarea primăverii.
Nu-ţi alunga zâmbetul
vreau să-l păstrez
în fiinţa care se zămisleşte
din foc şi cuvinte
în liniştea aşternută
vom avea aripi

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pribeagule

pentru că nu te-ai gândit
la moarte
când ţi-ai făcut casa în vârf de deal
vei fi bănuit de nesăbuinţă
că dintre zidurile strânse
greu te vor scoate
între scânduri fiind
vei auzi glasuri ce acuză
că ai fost visător între stele,
îţi vor afla datorii şi pricini
copiii rătăciţi şi pe cei nenăscuţi,
câinii pe lanţ vor tăcea
dar ei nu vor avea linişte
până nu vor spune că ai fost de pripas
cu iubiri pierdute sub colbul de lună,
faptele bune se vor şterge,
nu vei fi singur te vor însoţi
norii din priviri mohorâte,
bocitoarele în cuvinte sărace te vor spăla,
ca nişte
becaţe la marginea drumului
ce scormonesc iarba,
ei vor da de pomană straiele tale
să nu te uite satul,
peste pânza albă când te vor trece
vor ca tu cuminte
să mergi în constelaţii
unde nici răsărit nici noapte
nu vei cunoaşte.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Praf

orizontul pângărit sub cupola toamnei
se acoperă de tăcere,
egoistă este zarea,
din mormane de moloz
se ridică praful,
pompierii nu mai sunt
s-au înecat să-şi ceară nemurirea,
strada este învăluită în armonia
dezechilibrului,
moartea suverană domină aşteptarea,
ironic şi cinic muşc din culoarea gri a armistiţiului.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

egoismul meu bea

tăcerea din căni de argint,

asemeni timpului neprihănit

ce măsoară hemoragia secundelor

intre fălcile sale

gogyohka de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duminică

soarele
năruie catedrale
zidite
din cenuşa cuvintelor

îngerii prezenţi
la spânzurătoarea
orelor
primesc
iertare

din
ochii mamelor ce clădesc
cu lacrimi
încăperi pruncului absent

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian părăsi puntea principală a navei albastre. Rămasă singură, Lia şovăia: Să plece sau nu? O parte din ea îi spunea să plece imediat, dar o alta să rămână în aşteptarea lui. Inexplicabil, îndemnul de a rămâne se dovedi a fi mai puternic şi o reţinu la bordul navei albastre, în aşteptarea lui, a Don Juanului Insitutului. El pornise grăbit spre clădirea principală a Institutului, aceea destinată conducerii. Uită să ciocănească la uşă înainte de a intra în biroul directorului iar zărindu-l pe acesta, nici nu-l salută. Directorul tresări, ridicându-şi capul spre cel ce dăduse buzna în biroul său; îşi recunoscuse după glas preferatul, iar fiind vorba despre acesta, nici gând de supărare.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diana Enka îşi însoţi fiul, în luminile blitz-urilor, ceva mai rare decât în ziua precedentă, până în dreptul maşinii albastre. Cei doi body-guarzi o salutară respectuoşi, apoi ea intră în maşină, în faţă; body-guarzii, pe bancheta din spate. Lucian porni maşina. Întrucât pe străzi erau mulţi poliţişti, nu întâmpină probleme din partea oamenilor. Mama lui, Diana Enka se simţea cam ciudat în această maşină, a directorului Institutului. Nu incomod, ci doar ciudat! Era pentru prima oară când urca în maşina albastră. Privi spre locul şoferului, ocupat în acel moment de fiul ei şi se mai linişti, chiar dacă în spate stăteau doi necunoscuţi, porecliţi "Neîndurătorul" şi "Naşul", body-guarzii fiului ei. Totuşi, prezenţa lui Lucian îi oferea un sentiment liniştitor.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alergare

mama din conul ei de umbră strigă,
eu nu aud,
merg pe malul râului
în care luna se ascunde
la mine ajung cuvintele tatei urmate de linişte,
scăpate din cleştele nopţii
au nume, se aleargă unele pe altele
într-o fugă în care timpul
rămâne în urmă, se adună şi plânge
ca un copil stingher
părăsit de speranţă.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ciocolata

în salonul de spital muşcând din ciocolată
nu voi fi lăsat să trec
cei ce mă stiu diabetic
vor argumenta
ca într-o pandemie nevrotică
poate mă vor găsi între coperţile unei cărţi
în care proaspetele mele vise
capătă dimensiunea poemelor
eu hrănesc iluzii în naşterea mea vegheată de ursitoare
într-o lume glaciară în care bufonii devin baroni
viaţa îmi dă gustul amar

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

[lingurile]

aveam părul lung
şi sorbeam apa din palme
timpul nu exista
se numărau lingurile de pe masă

eram toţi dar
într-o zi s-a făcut târziu

m-am tuns şi-am smuls
genele păpuşilor

m-am întors
mă aştepta doar mama

poezie de Carmen Secere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tata

tată îţi port hainele
grele cu toamna culeasă
pe umeri
năduşeala din amurg
ia din lumina salcâmilor
setea mă poartă prin crâng
fierbinte
caut izvoare
cântecul este liber în munţi

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

ea ce-şi spală părul

într-o baie de porţelan

cu o sfântă tăcere

îşi îngroapă sânii uscaţi

în trupul sărac,

murmură în gândul ce arde

mai adânc decât singurătatea sufletului

otrăvit cu dor,

mama nu-şi striveşte cuvintele
precum un muc de ţigară

nopţile reci o frământă ca pe o prescură.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca de obicei, mâncarea, de a cărei pregătire se ocupa în ultimul timp, de vreo câţiva ani bunicei, tânărul Lucian, era foarte gustoasă. Mamei lui nu-i plăcea să-şi vadă fiul petrecându-şi majoritatea timpului liber la bucătărie, cu şorţul legat la brâu, printre cratiţe şi tigăi, deşi băiatului îi stătea bine în postură de bucătar. Sau poate că tânărului îi stătea bine oricum; era un băiat frumos, amănunt ce nu putea scăpa neobservat, mai ales din atenţia fetelor. Semăna mai mult cu mama lui, doamna Diana, care era tare mândră de el. Cât despre tatăl său, nu avea nimic în comun cu acesta. În timp ce mama şi fiul serviră împreună cina, tatăl cel blond nu se ridicase deloc de pe fotoliu şi nu-şi întrerupsese activitatea începută, cea de a afla ultimele noutăţi din presa locală şi naţională a zilei.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de timp

mama iubeşte viaţa
dar o risipeşte
adresând aceleaşi întrebări
către Dumnezeu ce tace,
ea are
sarcini precise
măsoară cadenţa umbrelor,
lasă libere cuvintele
acestea o însoţesc pretutindeni,
sunetul străzii îl percepe ca pe un corp străin
de care se teme,
încurcă timpul
cu propriile obsesii,
într-o frământare continuă
scapă din îmbrăţişarea prezentului,
are puterea să-l aducă înapoi pe tata,
din
sicriul de nuc.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunicul

soldaţii de plumb
din sertarul bunicului
dorm prinşi în seară
aşteaptă probabil toamna
să le crească aripi
asemenea zeilor
din tabloul în care bunicul
îmi pune în braţe merele
şi mă sărută pe frunte
cu tăcerea de argint

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nopţi cu lumină

fluturi cu aripi mari
aleargă moartea
ce din pridvor zâmbeste,
ei se ascund în palmă
tremură la orele târzii,
lumina le este dorinţă dar si rug,
vor fi captivi felinarelor
nici un deochi nu-i poate
despărţi de sărutul
fierbinte.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frământări

trăim în ţara falimentului mental
mai greu este astăzi să gândeşti
decât să furi
ne mor copacii în gerul însingurării
râurile se desprind din matcă
să vadă ireconciliabil
că ţara moare dar nu se predă
ne sunt copii surghiuniţi
de atentate morale
cu incisivă ură şi diabolic gând
se închid biblioteci
conştiinţe amorţite zac în praful câştigului rapid
din scaune ies nopţi de laşitate
să îngroape sub faldul trădării
o naţie şi totuşi avem credinţă
cât să ne clădim o veşnicie

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dovadă de necontestat

Nu pot să te descriu
mai mult decat aş putea pune pentru întâia oară un lucru
acolo unde acesta se află deja.

Dacă aş putea face o scară din lumină
sau pieptăna părul unei fete din vis cu un pieptene real,
sau să torn o masă în carafă...

Nu sunt bun la lucruri imposibile.
Şi acesta este motivul pentru care sunt convins
că te voi voi iubi întotdeauna.

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da, e foarte frumos să vă iubiţi, dar să vă amintiţi că Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc pentru fiecare dintre voi. Apoi iubirea după care voi şi abia în final relaţia voastră. Aşadar, mai ales la început, orice ar fi nu locuiţi împreună cel puţin 10 ani. E mai mult decât suficient să vă vedeţi la fiecare sfârşit de săptămână, dar chiar şi atunci faceţi astfel încât Prezenţa, Dumnezeu să primeze. După care, dacă doriţi, puteţi locui împreună, dar fiecare în jumătatea lui de apartament sau casă. Dar dacă doriţi să ucideţi dragostea veţi face din ea o afacere, o să vă mutaţi de la început împreună sau şi mai rău vă veţi căsători şi totul se va duce uşor, uşor de râpă fără ca măcar să bănuiţi. Pentru că mintea tare se mai grăbeşte la început să zică: "Nouă nu ni se poate întâmpla nimic. Ne iubim atât de mult!" şi din atâta "dragoste" care aduce cu ea şi bucătăria, despărţirea este inevitabilă.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!