Augustine

luând bucăţi din valea veşniciei

omul e hulpav, nesătul, avar, despărţind nedespărţitul
şi uită că oricât ar strânge, nu poate lua nimic dincolo
dar cu toate acestea el nu se poate stăpâni
mai fură un surâs, atacă o notă în falset sau se învăluie-ntr-un vers
sunteţi Dumnezei! a spus Isus dar fiecare-şi vede îndumnezeirea-n felul său

armata sufletelor moarte

valuri, valuri, cerul şi pământul se umplu de oşteni
e vestita armată a celor duşi, plătită să străpungă întărirea zilei şi-a luminii
în primele rânduri sunt târâtoarele ce vor sfredeli zidul
urmează armia vieţuitoarelor ce au trăit sau au murit în apele amăgirilor
ce spăla resturi de lumină şi scoate la iveală noaptea
apoi stoluri, stoluri, vin zburătoarele ce trebuiesc să-întunece cu totul cerurile
iar apoi urmează vieţuitoarele cu patru şi două picioare
ce vor cerne lumina prin site de-întuneric

nopţile valpurgiei

e atâta linişte încât poţi auzi răsuflarea pământului
sufletele risipiţilor se ridică la ceruri, păpădii suflate
nebunia se caţără pe scara spaimelor târându-şi trena sângerie
stelele-şi îngână singure descântece iar luna-şi ţese ochiuri de sidef
e noaptea când cerurile şi pământurile se deschid
aruncând poduri de trecere peste tăceri

dimineţile mele perfecte

dimineaţa nu poate fi perfectă. dimineţile sunt doar frumoase sau încruntate
nici omul nu e perfect decât atunci când uită de sine şi uită de tot. sau când moare
perfect este copacul viu a cărui umbră nu caută unde să cadă
perfect este zborul a cărui urmă rămâne scrisă-n forma aripii
perfect e valul ce nu osteneşte chiar dacă nu-l ameninţă umbra lunii
şi mai ales, perfecţiunea se închide în acel moment
când te scalzi în lumină şi respiri
atunci aerul ia forma unui sărut şi te pătrunde.
simplu, normal şi fără ostentaţie

despărţire

mâinile mele şi-au luat lumea-n cap
au plecat şi m-au lăsat. oricum mai mult stricau. dar ce-o să mă fac fără mâini?
chiar cred ele că nu mai e nimic de mângâiat pe lume,
ştiu ele că s-au terminat toate mătăniile şi toate amintirile,
să te joci în nisip, să vânturi apa, să mângâi un sân, să te scarpini, să scrii
întotdeauna sunt bune la ceva mâinile. dacă le ai...
dacă nu, îţi rămâne să-ţi închipui
dar asta doare...

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce suntem noi este fără urmă. Dacă acest "Eu-Sunt" este deja perfect? "Ce urmează?" Eu zic: Nu te aştepta la nimic! Pur şi simplu, lasă viaţa să curgă liberă! Dacă într-adevăr o experienţă este atât de profundă, încât să ne atingă interior, atunci acea experienţă este recunoaşterea a cine şi ce suntem noi. Recunoaşterea Experimentatorului. După care nu mai există: "Ce urmează?" Noi suntem crescuţi de minte în sens evolutiv. Dar dacă există ceva de veacuri perfect în noi? Lui nu i se poate adăuga nimic şi nu i se poate lua nimic. Dar în momentul în care acest "eu" dispare, nu mai există niciun fel de urmare. Ceea ce suntem noi este fără urmă. Dacă acestui moment simt că îi lipseşte ceva, atunci îl voi vinde pe cea mai puternică experienţă a mea din trecut. Chiar şi experienţa este văzută în noi, indiferent cât de măreaţă ni se pare. În momentul acela, experimentatorul însuşi este dizolvat în Nemărginire. Iar ceea ce rămâne este fără formă, fără margini, este beatitudinea însăşi, este această beatitudine de A FI. Experienţele vin şi pleacă, dar oare Experimentatorul se schimbă?!

Atmaji Maharaj în Ceea ce suntem noi este fără urmă, Partea 2
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Perfecţiune?

Vreau să fiu perfect în toate,
Dar apoi stau şi gândesc,
Oare îmi voi da dreptate
Dacă, poate, mai greşesc?

Este ea, perfecţiunea,
Chiar ceva ce îmi doresc?
Îmi şopteşte raţiunea
Să mai stau să mă gândesc.

Ar fi bine bun la toate?
Mă ajută cu ceva?
O ascult, îi dau dreptate,
M-am pierdut pe undeva...

Pot fi geniu, pot fi suflet,
Sau iubire... sau nimic,
Pot fi versuri, pot fi cântec,
Pot fi tot... sau doar un pic.

Pot să fiu perfect în toate?
Poate nu, poate că da,
Conştiinţa va răzbate,
Voi trăi şi voi vedea.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odihna de la capătul drumului

poate că... ştiu. mulţi sunt speriaţi... şi eu sunt
dar asta nu mă poate opri. nimeni nu poate opri timpul în loc
se ştie că orice fenomen are o finalitate.
şi viaţa e tot un fenomen. fenomenal aş putea spune
vezi tineri în jur. nu mai au răbdare
vor totul. repede.
se uită la tine. nu te înţeleg
dar asta e treaba lor. nu trebuie să le explici nimic
nici nu ar avea răbdare să asculte
eu uită că şi tu ai fost ca ei
şi uneori chiar şi tu uiţi
uiţi pentru că acum acum ai mai multă răbdare
şi altă înţelegere a lucrurilor
acum ştii că orice ai face, soare îşi vede de ale lui
nu are nici condică de semnat
nici tramvai de prins
şi nici concediu magnific de organizat
aerul e respirabil sau nu
apa e potabilă sau nu
viaţa e trăibilă sau nu, dar ea,
ea se merită trăită
şi atunci când se termină bateriile
înţelegi că ai ajuns
la capăt
şi îţi iei o binemeritată pauză

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni înaripaţi

dincolo de cuvinte sunt tăceri şi Icari de fum
care se tot ridică spălând cerul de temeri
niciodată nu o să pot zbura, şi-a spus omul în sinea lui
numai că sinele abia aşteaptă noaptea
şi atunci rupe lanţul;
zboară unde vede cu ochii
şi dacă nu mai vede, el simte
mă uit jur împrejur şi cred că ne-am mai întâlnit
numai că nu mai ştiu în care lume
poate că mergeam trecând unul pe lângă altul
sau poate că zburăm care încotro cu treburi
cert e că figura ta îmi spune ceva
fără cuvinte, fără mimică
fără aşteptări
spune-mi te rog... ce faci la noapte?

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E noaptea nopţilor

toate cărţile pe care le citesc au trecut prin mine,
au crescut, au înflorit
şi au căzut în lume să o facă mai frumoasă
dar lumea nu poate să iasă din stereotipuri sau poate că nu vrea
e mai comod să treci prin aceleaşi hârtoape
decât să faci potecă nouă
între o naştere şi o moarte e doar o viaţă
plină sau goală dar trăită
petrecută prin deşertul de cenuşă
şi prin marea lacrimilor
amară ca uitarea
şi grea ca istovirea
cerurile se deschid lăsând stelele la fereastră
la fel ca baierele pământului
al cărui plânset se pierde uşor tremurat
nu întotdeauna vasele cu apă
devin vase cu vin scump
iar cuvântul se pierde în lume
neascultat. nedorit.
iubire. adevăr.
pe cât de suficient
pe atât de ineficient

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvânt de îmbărbătare

hei! ai văzut? iubirea încă îmi tot dă târcoale.
dar cum poate un orb să vadă ceea ce e pur şi simplu îţi sare în ochi
şi te lasă fără cuvinte? pare ciudat să aştepţi confirmarea din partea unui orb
dar nici viaţa nu e mai brează. nici nu se uită pe unde calcă

cineva şi-a pierdut sentimentele în stradă
nici măcar nu a observant. a dispărut după primul colţ.
m-am aplecat şi le-am ridicat: o amestecătură incredibilă de iubire, ură şi abandon
totul umezit de roua fină a lacrimilor tăcute

avem atât de puţin să ne mai spunem
încât cuvintele par ruşinate de tăcerea noastră
atât de bine ne cunoaştem încât tăcerile sunt uverturi la opere neterminate
pe când dimineţile se strecoară în pat lângă noi.

va fi şi-o zi când nu voi mai fi. soarele se va arăta iar urmându-şi drumul
poate că va ploua puţin, poate că va fi arşiţă sau poate că va fi iarnă
măcar iarna ţurţurii nu plâng. şi nici păsările nu se ceartă
cred că va ninge liniştit, albind toate amintirile, ştergând toate urmele

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-aş fi perfect

Perfect nu sunt şi nici nu mi-aş dori,
Chiar dacă Ceru-mi este-n suflet Crez;
De-aş fi perfect, nu m-aş deosebi
Dintre perfecţi când o să înviez.

Cum eu, aici, sunt doar o frunză-n vânt,
Nu îmi doresc perfecţiunea-n zbor,
S-ajung, acolo-n Cer, perfectul sfânt
Dar nici aici perfectul muritor.

Perfect mereu, în verbul meu modest,
Nu pot a fi, chiar dacă alţii-mi cer,
Dar mă crucific pe-un cuvânt celest,
Ca versul meu s-ajungă pân'la Cer.

De-aş fi perfect ca om sau ca poet,
Nimic nu ar mai fi din propriul eu,
C-aş deveni Lumină-ncet, încet
Iar eu nu pot fi însuşi Dumnezeu...

poezie de Pavel Lică din Trubadurul cerului albastru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti atât de puternic!

ştiu că nu crezi. este chiar greu de crezut. dar e adevărat.
sunteţi Dumnezei a spus El. dar cine să-L creadă
când pe străzi se moare cu zile
şi nu mai este nimeni să spună "Lazăre vino afară"
în momentul în care ai deschis ochii, ai văzut lumina
şi lumina vine la picioarele tale, cerându-şi iertare
la prima ta răsuflare, aerul a plecat purtându-ţi aura şi puterea
iar când ai pus picioarele pe pământ
pământul s-a înfiorat, recunoscându-te de stăpân
numai ploaia şi vântul nu par să te asculte
încă fac ce vor ele
dar uită că la început a fost cuvântul
şi cuvântul se desprinde cu greu de buzele tale
de dulceaţa sărutului tău

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uită...

Uită clipe fericite,
Dacă ai avut?
Clipele în doi trăite,
Nu mai sunt demult.

Uită lungi poveşti din seri,
Când n-aveam ce face,
Limitându-ne plăceri,
Vino iar încoace.

Uită că exist pe lume,
Nu te necăji,
Dintre valurile-n spume,
Iarăşi teafăr voi ieşi.

Uită totul. Fără amintiri,
Din minte mă şterge
Timpul fără reveniri,
Înainte merge.

Uită vechi filozofii,
Instabile fraze,
Din a mele poezii,
Cu reale ipostaze.

Uită, calcă în picioare,
Sentimente pure,
Amintiri frumoase. Oare,
De nuanţe dure?

Uită ultimul sărut,
Şi pe primul uită,
Să rămân necunoscut,
Fii tu cunoscută.

Uită gingaşe cuvinte,
Izvorâri spontane,
Nu le ţine toate minte,
Cifrele romane.

Uită chipul meu timid,
Ochii mei saşii,
Uită totul ce-i splendid,
Sau urât mai ştii?

Uită şi treci cu vederea,
Trebuie gândire multă,
Iată că eu rup tăcerea,
Şi îţi spun, doar uită!

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rătăcind printre gânduri

Când o raza de lumină creatoare
Candela de pe altarul cerului poetic îmi aprinde,
Nu mă întreba unde alerg grăbită...
Căci vreau cu ochii visului satisfăcut, să o întâmpin!

#

M-am întrebat deseori,
de unde vine acest puhoi de gânduri răzvrătite,
care rup toate stăvilare timpului meu de odihnă,
ca apele furioase, ce se revarsă necontrolat, după o furtună puternică,
făcându-mi nopţile albe,
impunându-mi să descifrez enigmele ascunse ale sufletului,
ca şi ale Lunii...
şi să scriu dictarea şcolărească, din Abecedarul Divin;
doar nu sunt pui de Eminescu.
Toate acestea m-au abordat după ce el, omul meu, s-a prăpădit.
Am crezut pe moment,
că din nou mi-a lăsat libertatea de-a lucra până la epuizare,
cum era obişnuit şi deseori spunea cu mare satisfacţie:
- femeii trebuie să-i dai de lucru, cât de mult,
ca să nu-i fugă mintea la prostii.
Eu am crezut întotdeauna altceva,
Saturaţia strică satisfacţia!
Şi uite aşa, zilele şi nopţile sau înfrăţit sub un numitor comun,
ca o fracţie matematică şi m-au sfinţit în versuri, până am ameţit...
Apoi m-am gândit să invoc marile spirite poetice,
să mă inspire, dacă tot scriu ceva, ca să nu mă fac de minune,
cu nimicuri înşirate fără pic de suflet şi culoare.
Nu ştiu, cine m-a auzit prima dată, dar spre satisfacţia mea,
tot Dumnezeu a răspuns primul, rugilor mele pioase
şi m-a îndemnat să merg mai departe.
(Cred în Dumnezeu, pentru că nu l-am văzut,
dar l-am simţit aproape întotdeauna!)
Scop ştiut, doar de El...
pentru că din acest izvor al purităţii sufleteşti,
cred eu, nu poate să se adape oricine, ci numai cei aleşi...
Dacă e pierdere de timp,
tot este mai specială decât de a celorlalţi oameni,
pentru că scormonesc filozofic şi involuntar,
toate profunzimile sufleteşti, cu foamea minerilor,
ce caută măreţia aurului în fundul pământului.
Oricum ar fi, nu mă plictisesc,
când sunt luată de puhoiul gândurilor,
ce vor aşezate pe hârtie şi începem tangoul împreună,
doar, doar iese ceva interesant pentru cititori,
Nici Penelopa nu s-a plictisit, aşteptând venirea lui Ulise,
lucrând până la epuizarea gândurilor negative.
Poate fi o lecţie de morală,
sau aşa trebuie să încep eu dimineţile fericite,
rătăcind printre gânduri, care nu iartă...
îndemnată fiind la spovedanie
de Lordul Înţelepciunii,
căruia nu-i place altceva, decât lumina.

poezie de Valeria Mahok (ianuarie 2014)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre speranţă

(dacă sufletul tău ar putea să cânte,
dar el nu poate decât să spere!)

Speranţa pe care în suflet o porţi
Chiar şi numai de la uşă până la liftul blocului,
Acea speranţă îţi pune pe faţă mâinile
Construite din nisip
Ca să nu vezi valul oceanului ce niciodată
Nu se poate sparge
Cuţitul care se uită la tine
Atunci când, răsucindu-se pe călcâie,
Se înnoadă în jurul durerii
Şi sângele tău de culoarea cântecului
Pe care îl beau rănile-
Eu, pe lângă toate acestea, nu exist!
Aş putea fi confundat cu o cărămidă,
Cu o scânteie sau cu unghia ce uşor
Se rupe în uşă,
Aş putea fi confundat cu ceva care există,
Dar, pe lângă toate acestea, eu nu exist.
Şi tot aşa cum se lasă anotimpul,
Ca o înserare, încet, pe coapsele vremii,
Pe gâtul firav al vieţii din tine
Se prelinge lacrima transparentă,
Lacrima ce fără dorinţă se naşte,
Lacrima ce nici nu ştie când piere,
Lacrima prin care se vede undeva, aproape,
În aerul de lângă tine,
O inimă îmbrăcată în ghimpi
( Ca să poată sta un trup în jurul ei )
E trupul meu, dar eu nu exist!

poezie de Nicolae Ler
Adăugat de Ler
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic nu este vreodată atât de perfect cât ţi-ai dori

Ţi-ai pierdut dragostea pentru ea şi-apoi
Ea este cea pierdută,
Şi-apoi amândoi sunteţi pierduţi,
Şi nimic nu este vreodată atât de perfect cât ţi-ai dori să fie.

Într-o lumea foarte normală
O suferinţă extraordinară se amestecă mereu printre micile preocupări,
Pierderea pare enormă, dar
Nimic nu poate fi luat de la capăt sau explicat deplin.

Îţi este teamă.
Dacă găseşti dragostea perfectă,
Ea îţi va opări mâinile;
Jupoaie-ţi pielea de-a lungul nervilor,
Provoacă dezastrul cu o inimă computerizată.

Ţi-ai pierdut dragostea pentru ea şi-apoi ea este cea pierdută.
Ai încercat să nu produci suferinţă şi, totuşi,
Orice ai atins a devenit rană.
Ai încercat să îndrepţi ceea ce nu putea fi îndreptat,
Ai încercat, deloc prosteşte sau lipsit de eleganţă,
Să salvezi ceea ce nu putea fi salvat.

Ai eşuat;
Acum ea este altundeva,
Iar noaptea ei şi noaptea ta
Au devenit nişte deşerturi.

Ce uşor ne-ar fi
Dacă dragostea ar putea fi readusă acasă ca un pisoi pierdut
Sau culeasă aşa cum culegi căpşunele,
Ce minunat ar fi;
Dar nimic nu este vreodată atât de perfect cât ţi-ai dori să fie.

poezie de Brian Patten, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bună dimineaţa...

ce poate fi mai frumos decât să guşti răsuflarea unei dimineţi
să te bucuri în naivitatea ta că exişti
că te poţi ridica din pat ca să-ţi faci o cafea
să o bei gânditor, privind pierdut pe fereastră
respirând odată cu cerul
poate că dimineaţa e cumva bosumflată
poate că o ploaie melancolică îi şterge ochii
sau poate că e doar soarele răscolind printre frunze
dar ce mai contează. îţi bei cafeaua, respiri şi te bucuri
din adâncuri se ridică o metopă aproape uitată,
când mâinile ei,
petale pline de rouă intră în spaţiul vizual

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu eşti, Doamne...

M-am slujit de stele-ntotdeauna
Când am vrut la Tine să ajung
M-a vegheat din înălţime luna
Luminându-mi noaptea drumul lung.
Toate, Doamne, toate-s ale Tale
Tu le-ai pus acolo sus în cer
Ele doar mă însoţesc pe cale
Dar la semnul Tău se sting şi pier.

Din Lumina Ta, în ele, Tată
Ai lăsat să picure un pic
Şi mă rog dar, Doamne, niciodată
Nu vor fi mai mult decât nimic.

Sunt frumoase, le-ai creat anume
Pentru mine să le văd ca sunt
Dar şi ele-s, Doamne, tot din lume
Şi-s şi ele, Doamne, din pământ.

Pot să moară orişicând şi ele
Dar Lumina sufletului meu
Nu e nici din lună, nici din stele
Ci e de la Tine, Dumnezeu.

Sigur ca dorinţa-mi încolţeşte
Când le văd şi când în cer Te ştiu
Dorul meu când înspre Tine creşte
Ele-mi stau de martori că eşti viu.

Toate-s de folos şi-s toate bune
De m-ajută, Doamne să mai cresc
Lumea asta toată-i o minune
Şi mai mult prin lume Te iubesc.

Ai lăsat un semn în fiecare
Şi în toate străluceşti la fel
Muntele veghează lângă mare
Tot pământu-i, Doamne, un Betel.

Loc de taină şi odihnă sfântă,
Locul unde singur îmi vorbeşti
Stele, îngeri, lună, ceruri cântă
Tu eşti Doamne veşnic Cel ce eşti!...

poezie de Adriana Cristea (19 octombrie 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezie despre "Nimic",

"La început a fost Cuvântul";
Dar Cuvântul de unde s-a luat?
Se spune că pământul
Dintr-o explozie ar fi apărut;
Şi, înainte de explozie,
Ce a explodat?

Sau poate... Totul a apărut din Nimic,
Dar Nimicul – ce mai e?
De unde vine acest "Nimic":
Dintr-un alt Nimic,
Sau din ceva mai mic?
Sau, poate, mai mare?
( Nu mi-ar fi de mirare!)

Ce este Nimicul?
Este "nimic" sau "gol"?
Şi dacă e "gol" –
Cu ce era umplut?
Ce a fost la început?

Dar dacă nu există
Nici început, nici sfârşit,
Doar "suspendată clipă" – infinit?
Şi dacă Nimicul e pur şi simplu – nimic
Din care a apărut acest infinit?

Nu sunt savant, şi nici cercetător,
Doar mă joc de-a filosoful;
Nimeni nu ştie şi nici n-a ştiut
Ce a fost la început;
În schimb, un lucru e cert despre Nimic:
"Ştiu că nu ştiu nimic".

poezie de Maria Supernic (13 februarie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numele pisicilor

Să dai nume pisicii e o treabă spinoasă
Nu-i ceva ce te joci în concediu când eşti;
Poate crezi c-a mea minte e plecată de-acasă
Dacă-ţi spun că pisica cu TREI NUME O CREŞTI.
Cel dintâi e un nume folosit zi de zi
Precum Petru, Augustus, Alonzo sau James
Ori ca Victor sau George sau Bill, ce o fi
Toate sunt de bun-simţ în acest univers.
Sunt şi altfel de nume, ce mai dulci vor părea
Pentru domni, pentru doamne, după caz precum vezi
Cum sunt Platon, Admetus sau Electra cea rea
Dar şi ele-s banale dacă le cercetezi.
Dar pisica mai are şi un nume al ei
Un nume specific şi mult mai concret
De-aia coada-i stă dreaptă când merge pe-alei
Şi zburleşte mustaţa şi se plimbă şiret.
Eu astfel de nume pot să-ţi dau cu duiumul
Munkustrap, Quaxo sau Coricopat
Bombalurina, Jellylorum sau vreunul
Ce doar o pisică pentru sine l-a luat.
Dar mai este un nume, mai presus decât toate
E un nume pe care tu în veci nu-l ghiceşti;
Cercetează cât vrei, a-l afla nu se poate
Doar PISICA-L CUNOAŞTE, şi nu poţi s-o clinteşti.
Când priveşti o pisică meditând liniştită
Îţi spun eu ce o face tăcută să stea:
Mintea ei contemplă profund absorbită
Acel nume, acel nume, ce îl ştie doar ea:
Inefabil, efabil, complicat cât se poate
Enigmatic, profund şi mai bun decât toate.

poezie clasică de T.S. Eliot, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Necazurile

Sunt nenorociri, belele,
Suferinţe, daravele,
Rele,-amaruri, neplăceri,
Chinuri, boli, tristeţi, dureri,

Care, spun cu fermitate,
Toate vin şi nechemate.
Iar când vin, eu vă asigur,
Că nu vine unul singur,

Ci, direct sau cu ocoluri,
Vin mai multe, chiar în stoluri.
Ba, sunt multe, multe cazuri,
Când puhoaie de necazuri

Vin pe bietul om în valuri,
Precum marea către maluri.
Iar atunci când ele vin,
Îl lovesc ca din senin.

poezie de George Budoi din Poezii (23 iunie 2021)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străjerul vieţii... luna

De ce să pleci când n-ai habar
Că viaţa e prea dură?
De ce să pleci când e-n zadar
Pe drumul fără lună?
Căci viaţa e un sentiment
Nu e o faptă-n sine,
Iar gândurile toate reci
Le uiţi când vin la tine.

Chiar dacă sari peste greşeli
Sau treci direct prin ele
Din viaţa asta făr' de legi
Tu chiar acuma poţi să pleci,
Iar luna va rămâne.

Şi tot aşa, privind în jos
Să mergi în alte locuri
Crezi oare că e mai frumos?
Că alţi-ţi vor norocul?

Priveşte-n sus şi stai mai drept
Căci luna e deasupra
Şi lupt-acum,
Şi stai pe veci
În viaţa asta fără legi
Şi fără de nimic.

poezie de Anabella Eliza Cotovanu din Complotul simţurilor (iunie 2010)
Adăugat de Anabella Eliza Cotovanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descoperă magia, mulţumeşte

primul lucru de care îţi dai seama, dimineaţa, e că respiri
şi nimeni nu e dispus să accepte miracolul, li se pare normal să respire
cu toate că moartea este parte la toată bucuria noastră

mi-am privit degetele, într-adevăr nu sunt magician şi nu am învăţat trucuri
dar degetele mele pot mângâia o frunză, un trup, o foaie
şi la nevoie pot chiar citi dacă e nevoie

nu sunt Houdini, nu am abilităţi speciale şi nici practică
dar nu mă sperii de o ploaie şi nici de zăpadă
chiar dacă inundaţiile şi avanlanşele pândesc la tot pasul

când spui mulţumesc sau te iubesc sau iartă-mă
sufletul de lângă tine înfloreşte
şi asta este cea mai mare magie cu care mă pot juca

sper, chiar îmi doresc să respirăm mâine dimineaţă
e atât de frumos să simţi răsuflarea celuilalt
şi să saluţi zâmbind printre gene această nouă zi

vă mulţumesc

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteptarea

Acesta este ceasul... sau cel puţin soseşte,
Dar ea unde să fie? De ce nu se iveşte?
Minuturi fericite sânt oare de pierdut?
Foarte puţine omul în viaţa lui are!
Se auzi un sunet... Să ascult... mi se pare...
Nu e nimic; o frunză în vale a căzut.

Noaptea în aste locuri n-are de loc tăcere;
Totul se mişcă, umblă, dar toate sânt părere;
Vântul, umbra mă-nşală, când crez a o vedea.
Luna aci s-arată, aci iar se ascunde:
Abia câteodată întunecul pătrunde,
Şi norii înainte-i se pun ca o perdea.

Poate că şi ea are o tainică-ntâlnire,
Poate că stăpânită d-asemenea simţire
Păşeşte-nvăluită în umbra unui nor,
Chiar în acele sfere care au ceresc nume,
Poate-amorul domneşte ca aerul în lume:
Cu ce drept omul singur să fie simţitor?

Nu ştiu, dar la atâtea rele nesuferite,
Ce asupră-mi adesea se par a fi unite,
Singur amorul este izvorul fericit,
Ce fără încetare m-adapă cu uitare,
Ca undele vestite fântânei de mirare,
Prin care morţii uită că-n lume au trăit.

Zile nepreţuite ale copilăriei,
Tovarăşi ai vieţei şi fii ai bucuriei!
De mi-ar fi iertat astăzi a-ncepe să trăiesc,
Câte mi-a dat amorul minuturi, ceasuri bune,
La un loc adunate, cu voi să se-mpreune,
Şi din toate o scurtă viaţă să-ntocmesc!

M-aş duce unde zboară atâtea rândurele,
Când viscolul începe, când vin vremile rele;
Pe pasur'le verdeţei ca ele m-aş ivi.
Din loc în loc aş trece în climele streine,
Unde sunt alte stele, şi ceruri mai senine,
Dar iarăşi m-aş întoarce când firea ar zâmbi.

Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea,
Cătând în viaţă pacea, şi-n pace mulţumirea,
Ca râul fără nume, aş trece neştiut.
Orcât de mic e templu, dar tot îl locuieşte
Acela ce pământul şi cerul stăpâneşte:
Numai pentru-a lui slavă şi omul s-a născut!

Nădejduiesc într-însul; el poate să-mi arate
Un drum fără primejdii, cărări nesemănate
De asupriri nedrepte, de curse vicleneşti.
..............................
..............................
Din frunza-ntunecată a pădurii vecine,
Se întinde o umbră... cineva parcă vine...
Părere-nşelătoare, ş-acum mă amăgeşti?

Dar nu, văz o fiinţă... spre mine-naintează...
Să m-arăt... de vederea-mi ea nu se spăimântează;
Un strein pe aicea sfială ar avea.
Ea păşeşte, ia seama... o auz că şopteşte.
Negreşit e femeie... Ce zice? Mă numeşte!
Pieptul, inima-mi bate: aceasta este ea.

poezie celebră de Grigore Alexandrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!