Doi străini şi-o necunoscută

(semnătură cu întorsătură)

Dintr-o picătură de vreme, 7 stropi de rouă
unul pentru mine, cinci vi-i dau vouă
şi unu rămâne pentru veşnicie
pentru cine-o fi mai la urmă să fie.

În fantasia metafizică, necunoscutul nostru
"îşi făcea de vorbă cu pereţii şi vântul"
cu gândul dus şi întors
ca fuiorul tors
din cânepa topită-n Crişul Alb

Stând pe pietroiul din cetate, celălalt străin
cu ochii mijiţi, filtra-n mreje de iluzii
întâmplări din calendar
cu locuri, oameni şi jocuri
şi-o semătură cu degetul pe nisip
Joi, 22 august, 2019, ora 9:09

Asta da, semnătură cu întorsătură.
Cu oră potrivită. Nici prea de dimineaţă
şi pripită, nici prea spre amiază.
Din nu ştiu care pricină, dintr-o dată,
din mijlocul frunţii străinului
străfulgeră un ochi, ca o oglindă din care
ieşea o necunoscută...

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi sunt din ce în ce mai străin

în oglindă nu mai zăresc copilăria
nici liniştea nici zbuciumul
nici măcar ultimul scrum
doar un palid sentiment de tip deja vu
cu un om răsucind cărări albe
când spre nicăieri
când spre cine ştie ce mister

mă înec cu mine însumi
într-o sufocare din ce în ce mai perfectă
lacrimă neagră lângă altă lacrimă
din care îmi mai scriu scrisori
ca să nu-mi uit numele
ca un ecou întors pe dos
dintr-o altă zi de 12 iulie
poate dintr-o pădure cu fluturi albi
sau poate doar din copacii tăiaţi
între două cuvinte de-alint
şi-o promisiune

unde doamne-iartă-mă să mă mai caut
cui să-i cer să mai fugă din visul meu
parcă din ce în ce mai scorojit
la intersecţia cu umbra mea de om
cu mult înainte de ceaţa de azi
în care măgar mă pierd

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ani(vers)are

iarăşi demonul toamnei,
printre frunze de foc
îmi adaugă anii
îmi ştirbeşte noroc
mă întreb pentru cine
fie ploi, fie vânt
fie rău, fie bine
mai exist pe pământ?!

am venit prea devreme
deşi cred că târziu
cu-adevăr în poeme
ce nici singur nu-l ştiu
am venit dintr-o lume
ce-şi trimite-n solii
nu doar bulgării humei
ci şi suflete vii...

am venit într-o toamnă
cu rafale de vânt
ce culcau printre poame
meteori la pământ
am venit pentru tine
am venit pentru ea
pentru raza din mâine,
pentru neaua din stea

am venit prea târziu
deşi cred - prea devreme
ca să pot să mai fiu
genial în poeme
orişice eu v-aş spune
vouă, celor din glastre
mult prea mulţi mor legume
prea puţini flori albastre...

poezie de Iurie Osoianu (22 septembrie 2012)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ochii săi strălucea reflexia celei mai frumoase planete din Univers - o planetă care nu este nici prea caldă, nici prea rece; care are apă în stare lichidă pe suprafaţa sa şi unde gravitaţia este tocmai potrivită pentru fiinţele umane, iar atmosfera este perfectă pentru ca ei să poată să respire, unde există munţi şi deşerturi şi oceane şi insule şi păduri şi copaci şi păsări şi plante şi animale şi insecte şi oameni - o mulţime de oameni. Unde există viaţă. O mică parte din ea, probabil, inteligentă.

citat celebru din Stephen Hawking
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se crede îndeobşte că indienii au fost alungaţi de pe pământurile lor pentru că au fost fie prea proşti, fie prea neştiutori, fie încă uneltitori şi dezbinaţi. Dar cea din urmă lovitură ce li s-ar fi dat ar fi fost alcoolismul. Astfel, se atribuie alcoolismului, mult mai mult decât războiului însuşi, exterminarea majorităţii indienilor. E drept că nu mare era viclenia indienilor, de vreme ce ei îşi respectau promisiunile. Îşi închipuiau că toată lumea era ca ei. Războinicii lor însă valorau câteodată cât o sută de adversari şi nu erau mai puţin cruzi decât aceia. Ce s-a întâmplat nu s-a întâmplat nici din prostie, nici din încăpăţânare, nici din lipsă de răutate.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbra şi armăsarul

(de pe rogojina poemului)

1.

E doar începutul. Niciodată nu era ceva urgent. Întotdeauna găseam alte priorităţi. Întâmplarea făcea regula de aur care disciplina hazardul în formele lui suprinzătoare. De aceea, zic: nimic nu mă mai suprinde. Pe rogojina poemului am zarurile aruncate şi rotunjite ca nişte sfere ciobite la colţuri. Nu poţi prinde minunea din alergările începutului. Clipa rostogolită cu încetinitorul lasă-n fereastra sufletului bucuria întâlnirii cu rod. Dintr-un motiv anume, care nu se spune decât la sfârşit, am luat albumele şi-am început, cu ele şi cu tine, un itinerar. Tu ai notate zilele în calendar.

2.

armăsarul meu cu ochii verzi
iubeşte "tropotul armăsarilor negri"
zborul şi dorul de Infinit

oamenii din Peninsulă par întotdeauna ocupaţi
dar în realitate nu fac altceva decât că
se plimbă de colo-colo
făcându-şi de lucru pe faleză
sau gură cască
la o cafea sau o bere
în Piaţa Ovidiu
ori pe Terasa lui Herimon de la Casino

sub lună
umbrele lungi urcă singure scara
cea cu pipa este umbra ta
care-şi aprinde tutunul
cu o stea

la capătul nopţii, o dimineaţă pe care
te las să o petreci călare pe calul tău năzdrăvan
pentru aceasta nu ai nevoie de nici un ban
nici de sabie şi nici de buzdugan

se face drum verde spre casa din deal
unde-i atelierul tău de vară

o iau pe scurtătură
folosind o scară şi-o piesă de tură
luată de pe rogojina poemului cu nuduri şi culori solare
cu foarte puţină sare
cât rămâne dintr-un strop de mare
pe-o pensulă subţire de semnătură
de efect
cât să nu lăsăm în urmă
nici un defect
cu parfum de bujori şi de trandafiri
de crini, nuferi şi amintiri
cu o mie şi una de iubiri

cu foarfeca mare de croitor
decupăm câteva vise

ţine cont ce ţi-am spus
cel mai bine se cântă
când eşti sub duş

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Necunoscutul îşi acoperise partea de jos a feţei cu o bucată de pânză albă – un şervet al lui - care-i ascundea cu totul gura şi maxilarele; din această pricină, vorbea înăbuşit. Pe deasupra ochelarilor albaştri, fruntea străinului era acoperită de un bandaj alb. Un alt bandaj îi învelea în întregime urechile şi nu-i lăsa liberă nici o păticică din figură, afară de nasul ascuţit, de un roşu aprins, care lucea cu aceeaşi intensitate ca în clipa sosirii.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi mă grăbesc

Sângele aleargă
într-un dus întors, fără somn.
Eliberate dintr-o ploaie
lucrurile îmi intră toate în ochi,
fiecare luptându-se pentru sine
în spaţiul statornic pentru un timp.

Tu intri peste ele până-n cer
umblând printre stele
şi timpul ce îmi ceri să îl nasc
e sugrumat în pieire.

O lumină albastră rămâne udă
curgând vertical peste mine şi timp.
Iluzia ruptă dintr-o perdea de fluturi
începe nepriceput să te contemple,
distingându-te în destrămare.

Lumea simultană muşcă din mine
devenind o pradă a zilei de azi.
Şi praful din palme ucide urâtul,
canoane ung pe pâine cu sare
şi mă grăbesc s-ajung spre nicăieri.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tâlharul din mine

Eu ştiu ce-nseamnă să stai şi să rabzi
Şi apoi de nevoie să furi
Eu ştiu cum e privirea să cazi
Legat la mâini urechile să vrei să le-astupi
Când ei te condamnă, şi tu te condami
Osândă de lemne şi palme şi cui.
Eu ştiu cum e să simţi doar dispreţ
De la oameni cu vază, de la oameni de rând
Sub soarele amiezii, nemilos şi el, crunt
Cu palme izvoare, picioare şuvoi
Să simţi cum te stingi, tremurând.
Eu ştiu.
Ştiam să mă rog, dup’o vreme am uitat
Un susur de vorbe şi-o faţă cu spini
A trezit îm mine un freamăt, un geamăt, un chin.
Se ruga pentru ei – călăii, tâlharii
Cerea pe şoptite iertare
Şi n-am mai putut,
Tâlharul din mine murea
Dar nu sub osânda adusă de ei.
L-a omorât privirea Lui blândă
Şi vorbele frânte
Acolo pe cruce în mine,
Tâlharul murea-n ochii mei.
O vorbă am spus, o vorb’a credinţei
Nevinovatului ce murea lângă mine
Vântul bătea printre fluierele picioarelor mele zdrobite
Eu ştiu cum e dup’o viaţă trăită’n osândă
O vorbă răspuns să-ţi aducă iertare
Să mori înviind...
Condamnarea din urmă
Să fie un drum spre salvare.
Eu ştiu cum e...

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu cred că pot

mă-nchin precum aş face-o cu o mână amputată
de prea mult timp toate izvoarele mă dor

copacul dezmiardă tăietorul de lemne
în noaptea asta luna are o privire de nebun
dau de-a rostogolul panica ce s-a născut în mine
pe o pantă lunecoasă ireală de săpun

cum din străinătăţi ar face asta
zorii exilaţi se zgârie pe ochi
nu ştiu al cui e chipul care se profilează în oglindă
tu îmi spui în şoapte repezi şi melodioase de deochi

mă hrănesc din Sfânta Carte cum aş face-o pur şi simplu
dintr-o pungă
nici un verset nu mi se sparge de priviri precum un val
Doamne câte becuri de o sută de waţti echivalează
cu o candelă şi-o lumânare
întreb în timp ce orele se desfăşoară de pe mosor
haotic şi banal

credinţa mi-e cam cât o urmă de copită de adâncă
iar întunericul îmi sângerează pe covor
mă-nchin precum aş face-o cu o mână amputată
de prea mult timp toate izvoarele mă dor

poezie de Adelina Fleva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

À l'improviste

Foi de plastic strânse-n cort
Şi din frig dau de căldură
Unde nimeni nu-mi mai fură
Din puţinul meu confort

Un decembrie cu soare
Prin efectul lui de seră,
Ca un cânt de baiaderă
Absolut din întâmplare!

Şi-mi închipui că fac plajă
În Sargasse sau Hawaii
Nici euro, nici parai
Doar tăria dintr-o glajă,

Mi-a mai susţinut moralul
Că angoasa care scurmă
Cronicile de pe urmă,
Subminează carnavalul

N-am deasupra mea vreun şef
Ca să-mi taie din chenzină
Vilă n-am, nici limuzină
Şi lucrez doar când am chef!

Ce să-mi mai doresc în plus?
Bucăţica mea de pâine
Pentru astăzi, pentru mâine
Că celelalte s-au cam dus

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când era la adăpatul vacilor, fetele care de care se întrecea să-i dea pricină de vorbă; dară el nu băga pe nimeni în seamă; se făcea ca nu pricepe ce vor ele. Pentru aceasta ele ca să arate că nu le pasă de nebăgarea lui de seamă, între ele, îl porocleau cu numele de Făt-Frumos al satului. Şi de unde să nu fie aşa! El nu se uita nici în dreapta, nici în stânga, mergea cu vitele la păşune şi treaba ieşea din mâna lui mai cu asupra decât din ale celorlalţi argaţi. Nu ştiu ce făcea el, ce dregea, că vacile pe cari le păştea el erau mai frumoase decât ale celorlalţi argaţi. Ele dădeau mai mult lapte decât cele ale altor argaţi, fiindcă pe unde le ducea el păşunea era mai cu gust şi mai îndestulătoare. Pe unde călca piciorul lui se cunoştea, fiindcă şi ierburile se înveseleau. Pasămite se născuse în ceas bun şi era ursit să ajungă ceva. Dară el nici habar n-avea de asta şi nici gând n-avea să se mândrească, fiindă nu ştia ce-i este ascuns în cursul vremilor. Ci smerit, precum îl lăsase pe el Dumnezeu, îşi vedea de ale sale, fără să se atingă cu cuvântul sau în oricareva fel, de alţii sau de al altora. Şi tocmai pentru aceasta flăcăii şi ceilalţi argaţi îl ponosluia.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ne aminteam

dacă avuseserăm vreodată
haine de stradă
nici când alergaserăm ultima oară
să lăsăm în urmă fie şi pentru 5 minute
aerul stătut al dormitorului ca un buncăr protejându-ne
de orice mai puţin de noi înşine

şi dacă podeaua lipicioasă a livingului ne tachinase o vreme
iar noi – generoşi peste poate, doar liberi!
îi acordaserăm patru cinci şase... 9 din circumstanţele atenuante

şi cum rochia galbenă era pentru ziua fermecată
eşarfa cu sclipici pentru picnicul de joi

dacă îmi plăcea să ies pe fereastră
să dau cerul tare şi pomii aproape?

curgeau flori din cais
o voce inunda cosmosul:
mă aşteptai la o poartă

... şi oare obişnuiai să-ţi apropii nările
de trunchiul viu purtător de magnolii
al femeii dintr-o carte?!

cu certitudine

prin noi trecuseră alţii

nu specii

în papuci şi halat de casă.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu voi pleca la tata...

astăzi am mers mai mult
decât în toate zilele

venele sufocate de umbre
şi de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu ştiu cum să încep
ideile se detaşează
şi nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină

sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
şi se rânduiesc adânc în mine

închid ochii şi respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut
nu există
nici tata şi totuşi
vreau să-i scriu
cerul şi-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în oraşul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aştept până se termină toamna

e destul de lungă

tac şi mă uit
timpul muşcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâşiată
oricum nu mai contează
e târziu
sfârtec un gând şi
despic senzaţii
neputinţa de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipseşte

nimic mai trist decât timpul oprit
între mâinile mele de copil

cuprind cerul
şi supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
ştiu că mă simte

în urmă vin liniştile şoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier

se aude

nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferinţa
în mine
mă opresc pentru o clipă
şi privesc o icoană

emoţia intră adânc
mă chircesc şi ţip
până se sparge umbra

eu voi pleca la tata
*
(text din volumul: moartea, un fluture alb. Autor: Teodor Dume)

poezie de Teodor Dume (februarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din viaţa de la Roman, mi-aduc aminte puţine lucruri hotărâte. Am fost un copil precoce. Înainte de 5 ani, ştiam unele lucruri greu de înţeles şi pentru o vârstă mai înaintată. Ştiam, de pildă, oarecare lucruri din gramatică, pe care copii de 10 ani le pricep greu. Am fost şi amorezat înainte de 5 ani: de o fată de vreo 7-8 ani, care trecea pe la geamul nostru. Nu-i vorbă, era şi un caz de sugestie, căci cei din casă mă tachinau cu ea. Dar ştiu că mă înroşeam când trecea pe la geam. Tot de la acel geam, vedeam şi Ceahlăul, care era pentru mine ceva ca din altă lume, ca dintr-o legendă frumoasă. Nu ştiam pozitiv ce e acel Ceahlău, nici ce este un munte -- nimic!

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Universul tău

Nu regret nimic
Nici frunza, nici atingerea ta
Nici macii care îmi vor aminti de tine
Mă simt frumoasa din ziua desprinsă
De magia unei întruniri miraculoase
Şi pot să cuprind cu ochii universul tău
Pot să mă vindec de tine
Nu mai e sinceritatea de altă dată
E doar magia reîntâlnirii
Şi poezia de dragoste sublimă
Pe care tu o spui în fiecare dimineaţă, pentru mine
Şi-n fiecare noapte pentru femeie.
Pentru a se salva din mrejele iubirii
Ce nu cuprinde doar sufletul, ci şi mintea.
Iubesc mângâierea ta, cu palma luminii
În care mi se rupe tăcerea
Din ziarul cubului şi a piramidei sentimentelor.

poezie de Ileana Nana Filip din Zbuciumul unui suflet însetat de iubire
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Swana: Singurul lucru pe care îl avem în comun e procesul, iar acela e programat pentru săptămâna viitoare. Cred că totul va fi în ordine până joi. Am dreptate?... Păcat ca nu mai rămâi în Paris. (Către Leon.) Leon, fii sigur pe tine şi fă tot ce-ţi stă în putinţă pentru ca doamna să rămână cu amintiri plăcute şi să aibă ce povesti când se întoarce la Moscova. (Pleacă.)
Leon: Singurul lucru care se va încheia joi e procesul. Săptămâna viitoare nu va mai fi nici o joi pentru noi, nici săptămânile ce vor urma. Nu voi lăsa să se întâmple una ca asta. Îl voi rupe din calendar. Ei, ce părere ai?

replici din filmul artistic Ninotchka, după Melchior Lengyel (6 octombrie 1939)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândul

Sunt stăpânit de un gând de bine,
Extras dintr-o eră ce vine.

Gândul din mine ştiut,
Îl înalţ dialectic până la stele,
Ca să-l confrunt
Cu gândul din ele.

Din gândul din mine,
Şi din gândul din stele,
Realizez întregul meu gând, universala Devenire,
Cu care voi lumina Pământ şi ere.

poezie de Gheorghe Alionte (20 martie 2021)
Adăugat de Gheorghe Alionte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai respiraţie

Nici Creştin şi nici Mozaic, nici Muslim şi nici Hindus,
Budhist, Sufist sau Zen. Nu, oricărei religii
sau sistem cultural. Eu nu sunt din Est
sau din Vest, nici din ocean şi nici din pământ,
nici din eter şi nici dintr-o oarecare formă naturală,
nici nu-s compus din elemente întâmplătoare. Eu nu exist
ca entitate a acestei lumi sau a celei care va urma,
nu descind din Adam şi Eva sau din oricare alt
mit fondator. Locul meu este nelocul, urma
fără urme. Nici trup şi nici suflet.

Aparţin Lui, Celui pe care-L iubesc, am văzut cele două
lumi ca pe una singura, cea pe care o ştiu şi care mă cheamă,
prima, ultima, cea din afara mea şi din mine,
singura care respiră cu respiraţia unei fiinţe omeneşti.

poezie clasică de Rumi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fel de reflecţie

nu ştiu dacă o să pot ieşi afară
astăzi plouă şi nici nu am umbrelă
dar voi alege partea cealaltă
sau pur şi simplu
nu voi privi
într-acolo
ceva se mişcă în ritmul unor bătăi de inimă
se întunecă
tremur
aprind focul şi mă uit în oglindă
aş mai putea intra în mine
ca într-o cameră a copilăriei şi
aş iubi indiferent de vreme dar
voi crede că nu-s eu
şi atunci
degeaba voi încerca
să dau ceasul înapoi
prin mine trec anii şi mulţi oameni
sunt un fel de gară cu un singur peron
şi nici nu ştim nimic unul despre celălalt

de ceva vreme o linişte absurdă
picură din pereţi şi
e rece ca un sloi
dar nu-i bai
dau din cap şi aştept

viaţa mea ademeneşte moartea care
va veni ca un oaspete
seara

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

E linişte

e prea multă linişte,
prea multe limanuri
şi găuri de vierme.
e alb gândul ce trece prin ochi
răscolind noaptea ce cade-n silabe.
oraşu-i prea alb de-atâta lumină,
prea dezvelite-s casele de umbre,
ferestrele trec uşor dintr-o parte în alta
şi dragostea trece mereu prin pereţi.
în centrul geometric o umbră subtilă devine cuvânt
într-o memorie tăiată ce adună liniştea oarbă
ce mă linge pe mâini.
timpul treaz moare într-o vedere
speriind mâna care scrie
despre toate plutirile din liniştea camerei
şi ora se închide mai devreme.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!