Adormirea Maicii Domnului...

(2)

E moartea, învierea şi slăvirea
Această zi de mare sărbătoare.
Maicuta sfântă şi-a 'mplinit menirea
Şi va pleca la Cel ce moarte n-are.

Deşi sfârşitul i-e atât de-aproape
Zâmbeşte, nu-şi arată suferinţa
Iar chipul ei scăldat în tulburi ape
E alb, însă senin precum credinţa.

Miraculos Apostolii sosiră
Ca să îi facă moartea mai uşoară,
Dar toate grijile se risipiră
Când Ea le aminti aşa 'ntr-o doară:

Să ştiţi că moartea nu-i o tragedie
Şi nu regret că mor, nu niciodată,
Când am în gând doar munti de bucurie
Iar uşa fericirii-i descuiată.

Fiti liniştiţi şi nu-mi plângeţi de milă
Acum când Fiul meu la El mă duce,
Sunt pregatită şi aştept umilă
Să merg cât mai degrabă-n Raiul dulce!

Apoi ca orice fiinţă
Măicuţa adormi pentru vecie,
Dar îngeri albi în mantie Cerească
O duseră în zbor spre Veşnicie.

Plângeau tăcut izvoarele şi vântul
Iar norii parcă prevesteau furtună,
Dar sus pe Cer o Stea îşi lua avântul
Şi lumina precum o noua lună!

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Măicuţă Sfântă, nu fi supărată

Sunt lanţurile parcă tot mai strânse
Iar labirintul nu se mai sfârşeşte,
Ia-mi Doamne toate lacrimile plânse,
Nu vezi că suferinţa mă orbeşte?

Măicuţa Sfântă, nu fi supărată
Şi iartă-mă de patima greşelii,
Mi-e inima atât de-nsângerată
Încât doar cheaguri am deasupra pielii.

Mi-e teamă pentru fiecare clipă
Şi o otravă lentă mă sfârşeşte
Iar spaima şi 'ndoiala-n mine ţipă
Când fulgerul durerii mă loveşte.

Învaţă-mă să-mi regăsesc speranţa
Sau dă-mi măcar drumul eliberării
De-s vinovată, voi plăti creanţa,
Dar dă-mi un strop din liniştea uitării.

Doar Tu şi Domnu-mi puteţi schimba calea,
O şansă chiar şi-un condamnat o are,
Vă rog îngenuncheată, luaţi-mi jalea,
Sau liniştiţi-mi sufletul ce moare.

Regret, of cum regret Măicuţă Sfântă
Că uneori m-am contopit cu răul,
Şi am dansat cum doar cel negru cântă,
Deşi simţeam că mă cuprinde hăul.

Nu cer nici milă şi nici îndurare,
Dar le aştept şi sper într-o minune,
Acum când a venit postul cel Mare
Şi toată lumea crede-n rugăciune.

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zbor

Mă vezi cum cad? Zici că-i un zbor,
Un zbor deasupra tuturor,
Sau poate că ceva mai sus,
Deşi nu asta mi-am propus...

În fiecare zi, puţin,
Eu zbor catre un cer senin!
Pare că zbor către înalt,
Dar în realitate, cad!

El, vântul, mi-a făcut traseul
Şi zbor spre cer, însă, ca zmeul,
Când mai smucit, când mai domol,
Când printre raze, rostogol!

Şi, în naivitatea mea,
Mi-e teamă rău, ca nu cumva,
Să nu ating cerul, iar toamna,
Să-mi sângereze pumnul, palma!

De-aceea zbor precum o frunză,
Cu zâmbetul uitat pe buză,
Iar când pământul o s-ating,
Sunt sigur c-o să mă preling...

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi de orgoliu

m-am născut ca să ofer iubire
dar n-am primit ce-am dăruit
iar îngerii mei se ceartă
şi trag de mine
când în sus când în jos

mă rog să câştige cel alb
deşi cel negru se joacă cu inima mea
ameţită de falsa credinţă din jur

printre impusele tăceri
se ascund viori plângând
la colţul laşităţii

o aripă se desprinde
deşi se mai zbate încă
să mă ocrotească dar...

sângele roşu colorează urmele paşilor pierduţi în nămolul dezamăgirii

acum doar masca urii se hlizeşte peste chipul scăldat în lacrimi de orgoliu

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zbor spre sufletul tău

Un zbor spre sufletul tău iar,
Mi-aduce gânduri în pahar,
Iar tu când bei e o plăcere
Şi pentru mine-o mângâiere.

Un zbor spre sufletul tău iar,
Cel mai frumos cadou mi-aduce-n dar,
Iar soarele-mi luminează chipul
Şi fuge de la noi sfârşitul.

Un zbor spre sufletul tău iar,
Îmi duce gândul meu hoinar,
În grădina ta cu soare şi flori
Şi unde timpul nu-l măsori.

poezie de Eugenia Calancea (10 mai 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Patimile lui Isus"...

Toţi Îl lovesc cu sete şi cu ură,
Dar El priveşte suspinând spre gloată,
Trecând tăcut prin cea mai grea tortură,
Ca să salveze omenirea toată.

Pe fruntea albă ţine o coroană,
Iar trupul Lui e răstignit pe-o cruce,
Şi spinii răutăţii ii fac rană,
Purtându-L înspre ultima răscruce.

Şi lacrima Îl arde tot mai tare,
Iar lanţurile grele Îl apasă,
Dar El se roagă pentru-aceia care,
L-au aruncat spre moartea nemiloasă.

Apoi se uită disperat spre Cerul,
În care se aprinde o văpaie,
Ce-'ntunecă în grabă tot eterul,
Şi se porneşte o cumplită ploaie.

Iar cei ce-au râs în urmă cu o clipă,
Se zbat acum în spaima neputinţei.
Şi speriaţi se clatină si ţipă,
Dar se sfârşesc în hăul nefiinţei.

E ziua neagră, neagră ca si noaptea,
Doar crucea răstignirii se mai vede,
Când Domnul îşi ia Fiul din cetatea,
În care nimeni în minuni nu crede.

Dar trupul lui însângerat rămâne,
Şi îngropat va fi cu străşnicie,
Păzit fiind de oştile păgâne,
Ca nu cumva din moarte să învie.

.....

Trei zile trec şi-un înger se arată
Acelora ce L-au iubit fierbinte,
Spunându-le: - Să nu mai plângeţi: Iată!
Hristos a Înviat şi-i viu ca înainte...

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea

"Moartea este originea unei alte vieţi."
Montaigne

Cel ce moare cade în viaţă
Viaţa priveşte-o ca un vis
Iar moartea trezirea ce-i în faţă
Origine înspre infern ori paradis.

E o despărţire a materiei de viaţă
Triumful sufletului, aceasta este ea
Obişnuieşte-te cu gândul ce-i în faţă
Moartea-i un bine când te va lua.

Fieştecare zi a vieţii noastre spun
E un pas făcut înspre trezire
E-o mângâiere dacă mori cu nume bun
Când îţi rămâne pe pământ o vie amintire.

Mulţi fug de moarte, dar aleargă după ea
Un muritor nu ştie el cât va trăi
Nici nu şti pe ce cale moartea i să-l ea
Nu-i sigur că în altă zi că n-o sfârşi.

Nici un muritor nu îşi cunoaşte ceasul
Aşteaptă moartea oriunde, oricând
Refugiu este când mizerabilii dau glasul
Deci nu trăi cu îngrozitorul gând.

Să-ţi fie moartea pe măsura vieţii tale
Atâta doar pe lumea asta să doreşti
Căci nu-ţi ia daruri moartea când apare
Dar nu-i totuna câine de sfârşeşti.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pedeapsa a venit dar nici acuma...

E boală peste toată omenirea,
Însă durerea nu ne mai atinge.
Şi nu mai ştim ce e compătimirea
Decât atunci când spaima ne străpunge.

Nu mai rostim măcar o rugăciune,
Deşi e ciuma roşie pe-afară,
Însă sperăm mereu la o minune,
Când înspre noi doar negri nori coboară.

Pedeapsa a venit dar nici acuma,
Când singura speranţă e o cuşcă,
Nu vrem să înţelegem ce-i cutuma,
Care pe toţi cu furie ne muşcă.

Ne-am săturat să stăm numai în casă,
Dar azi, doar pasărea e-n libertate,
Depresia ne taie ca o coasă,
Şi aerul îl căpătam în rate.

Şi vântul bate, bate-atât de tare,
Încât nu poate nimeni să-l răpună
Şi se zăresc numai trei cruci în zare,
Iar pe pământ e cea mai grea furtună.

Pe una zace, Cel fără de păcat,
Purtând pe frunte-a spinilor povară,
Cuiele morţii, în palme i-au intrat,
Iar faţa Lui e albă ca de ceară.

Apostolii se-apropie de cruce,
Dar nimeni să-L salveze nu cutează,
Putere n-au, când iadul ne conduce,
Iar Domnul îi priveşte şi oftează.

Dar totu-i scris în Cartea cu Destine,
Şi nimeni n-are drept să se opună,
El şi-a dat viaţa să ne fie bine,
Însă-'ntre noi doar ura se adună.

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La o asemenea vârstă, unui suflet încă plin de iluzii poetice îi place să savureze moartea, atunci când moartea i se pare binefăcătoare. Moartea are însă cochetării faţă de cei tineri: pentru ei, moartea când înaintează, când se retrage, când se arată, când se ascunde; încetineala aceasta îi scârbeşte de ea, iar incertitudinea ce le-o pricinuieşte viitorul îi readuce până la urmă între oameni, unde vor găsi iarăşi durerea care, mai nemiloasă decât moartea, îi va lovi fără a se lăsa aşteptată.

Balzac în Femeia la treizeci de ani
Adăugat de scofieldutza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne mor prietenii

- In memoriam Ana Podaru –

Aud iar voci pe scena ce devora destine:

"Prietenii ne pleacă, prietenii ne mor".

Rătăcesc trei stele prin zare cenuşie,

Cu inimile triste vorbind de moartea lor.

Şi simt cum vertical se scurg parcă poeme,

Prin timpul vlăguit de-atâta exigenţă,

Dansând printre fantome, în noaptea disperată,

Mai trece câte-un suflet spre noua existenţă.

Îngenunchind cuvinte sub tălpile de sănii,

I-ai râs în faţă morţii, Aniţă, mai mereu...

Dansează pentru mine, dansează fără teamă,

Prin noua nemurire, doar tu cu Dumnezeu!

Ai strâns, aici, în tine, puţine anotimpuri

Şi-un dor mă amăgeşte la modul singular,

Recidivând cuvinte îţi vor urma destinul,

De-atâta disperare căzând rectangular.

Miroase-a brad afară şi plouă liniştit,

Te-ndrepţi spre noua casă cu vise de-mprumut.

Iar ilegal pe stadă în pas de dans doi îngeri,

Valsează-n ritmul tău la modul absolut.

În ce bibliotecă de mâine să te caut?

Ce prostă-i simetria trăirii sus şi jos.

Mă tot gândesc c-odată vom fi iar împreună,

Să dăruim cuvinte din noul adăpost.

Nu plângeţi dragi prieteni, mai scrieţi doar un vers!

În vama dintre lumi e rânduială veche.

Vorbiţi însă încet, ea, moartea, vă aude,

Mai joacă încă zaruri cu suflete pereche.

Te crezi stăpână moarte peste ai lumii sorţi?

Dar cei plecaţi de-acasă nu sunt şi n-or fi morţi.

Luaţi din lumea asta, cu toţii vor trăi,

Dar după tine, moarte, ce-o fi când vei muri?

poezie de Mariana Moga
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu e nimic precum moartea. Moartea este cel mai bun lucru care se poate întâmpla în viaţă; dar cei mai mulţi oameni mor atât de târziu şi le ia atâta nemilos timp să moară. Dumnezeu ştie, vecinii lor nu-i văd niciodată ridicându-se dintre morţi.

citat celebru din William Blake
Adăugat de Adriana Pleşca
Comentează! | Votează! | Copiază!

La revedere, Betty, iar de mine, te rog, nu-ţi aminti

la revedere, Betty, iar de mine, te rog, nu-ţi aminti,
machiază-ţi ochii, renunţă la piedici şi la frâie
şi distrează-te cu băieţii-înalţi şi şarmanţi la Tabari,
păstrează-ţi dinţii albi, nu renunţa la berea cu lămâie,
poartă haine-închise la culoare, iar unde sânii se-întâlnesc rotunzi
plantează câţiva trandafiri, cam asta-i tot ce-ţi cer –
dar când lumina scapătă, iar acest dulce şi imens
Paris e cutreierat de-îndrăgostiţi căutându-se-n peisajul florifer
doi câte doi pe ei înşişi, când amurgul sidefiu, pasional şi dens
coboară de pretudindeni mireasma lumii toată
(aşa cum cei mai mici aştri-încep să se dezghioace pudibunzi
pe cer ) tu, precis tu, palidă şi cârlionţată,

cu buze mistice propune-aceeaşi înserare-într-un ştiut tremolo:
dovedind că Moartea şi Dragostea-s aşa şi pe dincolo.

poezie de E.E.Cummings,1894-1962, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De vorbă cu soţul meu

Am adormit azi-noapte foarte greu
Şi-n vis, m-am întâlnit cu soţul meu.
Stăteam de vorbă ca şi altădat'
Şi... iar, mi s-a părut că-i supărat.

Eu îi vorbeam, el răspundea plângând
Şi, Doamne, câte îi spuneam în gând!
Şoaptele lui, parcă, aveau ecou,
Însă, l-a podidit plânsul din nou.

Până la urmă, a tăcut, însă treptat,
Cu pasul rar, spre mine s-a-ndreptat
Şi-i povesteam cu sufletul deschis,
Ce-am mai facut, de când s-a-nchis în vis.

Şi locul îmi era necunoscut,
Dar, Doamne, eu eram cu-al meu iubit!
Priveam la el cu-atâta încântare
Şi, dintr-o dată, intrai pe o cărare.

Mergând, am dat peste o apă mare;
Jur-împrejur, pustiu cât vezi în zare.
Am început să-l caut, însă... unde?
Din când în când, de mine se ascunde.

L-am căutat, dar n-am găsit nimic.
Aş vrea să pot, aş vrea să mai despic
Ziua de zi, durerea de durere,
Dorul de dor, puterea de putere.

În vis m-am perpelit noaptea întreagă,
Dar, am păstrat ceva din vis, în minte.
Am vrut să selectez cu luare-aminte,
Imaginea ce mie îmi e dragă...

La geamul meu, o pasăre se-opreşte
Mă uit la ea şi parcă îmi vorbeşte...
Mă simt de parcă m-aş afla-n văzduh,
Iar dintr-o stea zâmbeşte Sfântul Duh.

Cât ai clipi din ochi..., numai atât
De mine, soţul meu iar s-a ascuns.
Dar, pentru mine a fost de ajuns
Să văd că el e trist! Şi iar am plâns...

Eu plâng până târziu în noapte,
Îmi plâng steaua ce mi s-a stins.
Şi-ntreb moartea:,, De ce-ai învins?
Pe el, de ce l-ai luat departe?"

Şi lacrimile îmi curg încetişor,
Parcă ar vrea ca sufletu-mi s-aline.
Moarte, de soţul meu mi-e dor!
De ce l-ai luat? Inima plânge-n mine!

poezie de Georgeta Nedelcu din Cenuşa unui suflet! (25 decembrie 1996)
Adăugat de Georgeta Nedelcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi chiar dacă te mai iubesc...

Acum când plec definitiv,
Am înţeles că niciodată
N-ai fost al meu decât fictiv,
Şi voi uita povestea toată.

Regretu'-mi pare azi anost,
Sunt ca un bulgăr de zăpadă,
Iar lacrimile nu-şi au rost
Când tu jucai doar o şaradă.

Te voi uita prin nori de fum
Şi printre frunze-ngălbenite
Mi-e sufletul un hău de scrum,
Iar gândurile-s obosite.

Şi nu-nţeleg de ce ţi-am pus
În palmă inima s-o strîngi,
Când am ştiut dar nu ţi-am spus
Că într-o zi ai să mi-o frângi.

Şi chiar dacă te mai iubesc,
De-acum voi fi doar o tăcere,
Dar am să-nvăţ iar să zâmbesc
Pentru că toate-s efemere...

poezie de Dorina Omota din Când tăcerile dor...
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lupta vieţii

Copiii nu-nţeleg ce vor:
A plânge-i cuminţia lor.

Dar lucrul cel mai laş în lume
E un bărbat tânguitor.

Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
În ochii unui luptător.

O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.

Pe seama cui? Eşti un nemernic
Când n-ai un ţel hotărâtor.

Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.

E tragedie nălţătoare
Când, biruiţi, oştenii mor,

Dar sunt eroi de epopee
Când braţul li-e biruitor.

Comediant e cel ce plânge,
Şi-i un neom, că-i dezertor.

Oricare-ar fi sfârşitul luptei,
Să stai luptând, căci eşti dator.

Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.

De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
Căci moartea e menirea lor.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu dispera

Căderea
nu-i dată spre moarte
ci iar
să te ridici
o fugă să fii
până la ape

norii
ne mai ţin de mână uneori
şi timpul
ne sapă privirea
înscriindu-ne-n floarea de zi
pe măgura
ochilor

când nu înţelgi nimic
nu dispera
nu te da în lături
înţelesul
caută-l mai profund
şi fă-te tu însuţi
înţeles

întunerecu-i
doar lipsa luminii
iar moartea
e lipsa vieţii
după viaţă
adevărul
să-ţi fie cărare
şi dar
şi izvor

trăieşte lumina
şi Adevăru-l
absoarbe
tu însuţi
fii o lumină-n
Adevăr

poezie de Ioan Daniel Bălan
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alegorie

Frumoasă e şi mândră cu gâtul ei bogat
Şi-n vin îşi lasă părul să stea dezordonat,
Iar ghearele iubirii şi-al viciului stigmat
Alunecă pe pielea ei dură de bazalt.
De Moarte ea îşi râde, Dezmăţul îl sfidează,
Monştri al căror braţ despică şi retează,
Dar ochiul lor fatal mereu a respectat
A corpului ţinută şi nudul ei sculptat.
Ca o zeiţă merge şi stă ca o sultană,
Iar în plăcere crede precum o musulmană
Şi-n braţele deschise la pieptu-i vrea să strângă
Toţi oamenii pe care cu ochii nu-i alungă.
Ea crede şi ea ştie, fecioară contra firii,
Ce-i necesară totuşi în mersul omenirii
Că trupul cel frumos e-un dar nepreţuit
Ce-ascunde urâciunea oricărui fapt oprit.
Ea Iadul îl ignoră, precum şi Purgatoriul,
Iar când veni-va timpul s-acopere linţoliul
Şi Moartea va privi-o în faţă şi senin,
Ca un copil, lipsindu-i al remuşcării chin.

poezie celebră de Charles Baudelaire, traducere de Florin Dănuţ Necula
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-aştept să vii...

Te-am întâlnit şi înflorea iubirea,
Petale roz pe-o ramură de vis
Da... în sfârşit venise fericirea,
Eram cu tine-n dulce Paradis.

Clipa durerii a fugit ca arsă,
Iar despărtirea nu se mai hlizea.
Şi începuse iarăşi să miroasă a,
A flori şi sărutări pe strada mea.

Şi am jurat pe maci de vară,
Că voi păstra visul şi dragostea,
Dar de-oi simţi că sunt povară,
Mă voi topi precum fulgii de nea.

Şi voi pleca tiptil că să nu ştii,
Ce mult mă doare 'nstrăinarea,
Dar tot la mine-n tu suflet vei fi,
Am să-ţi aştept mereu chemarea.

Nici nu mai ştiu, mi e dor de tine,
Sau de un vis pierdut în zare,
Dar ştiu că nu mi-e deloc bine
Şi că mi-e greu şi că mă doare.

Te-aştept să vii la ceasul inserării
Şi te aştept în dimineaţa rece,
Iar în amurg simt haosul durerii,
Iar tu nu vii... pustiul mă petrece...

autor
Dorina Omota

poezie de Dorina Omota (25 iulie 2016)
Adăugat de Dorina Omota
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea altei căprioare

De ce trebuie să moară,
Iar şi iar, o căprioară?
De ce tebuie să fie,
Moartea, iar în poezie?

Nu ţi-e silă, nu ţi-e greaţă,
Sânge iar să vezi curgând?
Conştient să stingi o viaţă,
Şi să laşi un ied plângând?

Limba-i vezi că-i încleştată,
Între dinţi, în timp ce moare,
Să nu afle niciodată,
Pruncul ei ce tare-o doare?

Când pui deget pe trăgaci,
Ai luat o clipă seama,
Fiul tău ce crunt haraci,
Ar plăti de-i moare mama?

Moarte când slobozi, zevzeacă,
Te-ai gândit la mama ta?
La ce ai simţi tu dacă,
Ar fi căprioara ea?

Moartea altei căprioare,
Foamea potolea, perfidă...
Dar la potentaţi ce oare,
Naşte pofta să ucidă?

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubiţi-vă măcar în ziua de Crăciun

Şi vin din nou la voi spre seară
Când stelele pe cer se-aprind
Ca să vă cânt a mia oară,
Cu dragoste, al meu colind.

Sobor de îngeri dau de veste,
Că astăzi s-a născut Iisus,
Şi-orice păcat va fi poveste
Când El spre cruce va fi dus.

Cu Leru-i Ler şi cu iubirea
Ce străluceşte ca un far,
El ne va da nemărginirea
Prin jertfă şi prin chin amar.

Când va fi răstignit pe cruce
Deşi păcate n-a avut,
Pe ale noastre le va duce
Şi urii îi va pune scut.

Lăsaţi vă rog poarta deschisă,
Şi bucurati-vă de dar,
Ca să nu fie compromisă,
Această zi din calendar.

Iubiţi-vă ca niciodată,
Iubiţi-vă ca nişte fraţi
Şi lăsaţi vrajba încuiată
Pe unde ştiţi că nu intraţi.

Iar răul ţineţi-l departe
Măcar în ziua de Crăciun
Şi binelui să îi daţi parte
Când peste suflet e taifun.

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O stea ... căzătoare

O piatră de mormânt îmi este gândul,
Din gânduri mi-am alcătuit mormântul,
Din sute de idei mi-am construit giulgiul,
Iar din tristeţi mi-am terminat sicriul.

M-am îngropat în răsărit de soare
Când nimeni nu era pe afară,
Doar eu, o mică şi neînsemnată vietate,
Îmi răcoream picioarele în moarte.

Am colindat cu umbra spiritului luna,
Am poposit apoi la fiecare stea
Şi aş fi vrut să vă opresc pământul,
Căci nimeni nu a plâns la moartea mea.

M-am înfrăţit în absolut cu Universul
Să născocim în doi o nouă stea,
În care să nu punem gânduri,
Iar eu să zac pe veci în ea.
*
Mi-am amintit fără să vreau trecutul,
Când ţi-am văzut în praf de stele chipul,
Şi-n ziua când lucram un colţ de stea
Am hotărât să-ţi vizitez ţinutul.

Dar clipele se transformaseră-n ore
Şi zilele se preschimbaseră-n ani,
Iar eu călătorisem mii de ani
Când am ajuns să văd din nou pământul.

De sus, din cerul plin de stele,
Am căutat să-ţi văd iar chipul,
Dar fiindcă nu te-am mai găsit,
De întristare, m-am aruncat în mare.

poezie de Vasile Şerban din Drumul spre cer (2023)
Adăugat de Vasile Şerban
Comentează! | Votează! | Copiază!