Cândva

mă ridicam
în vârful picioarelor
şi-mi priveam sufletul
cum
tiptil fugea la marginea
patului părinţilor
privindu-le
iubirea profundă

acum
dor gleznele
dar

tot mă ridic în vârful
picioarelor
privesc viaţa cum
tiptil furişează
o rază de speranţă
printre cărbunii încinşi
ai disperării

îi gâdilă în arderea lor
şi
când vreau să-i colorez
îmi zâmbesc
şi iar devin negri

prind acel zâmbet
îl desenez cu el însuşi
într-un cuvânt
sau mai multe
legate între ele
cu mine însămi

cred că e singura reuşită
pentru că
durerea îmi stă la căpătâi
bucurându-se că nu o alung

vreau
nu reuşesc
decât

în fracţiuni de viaţă
în care

cuvântul îi ia locul
mergând

în vârful tălpilor imaginare
ale sufletului dornic de cer

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar de caut un punct de sprijin

nu vreau să răstorn universul
merg pe vârful picioarelor să nu deranjez stelele
îmi place să cred că liniştea le ţine nemişcate
nu-mi aleg nicio stea
nu vreau să fiu nedrept cu infinitul legându-mi viaţa de o unitate
nu desfac de mister constelaţiile
nu caut prin niciun zodiac cărări vieţii
cum nu-mi place să mă cramponez de ceea ce numesc destin
dar am aşa o superstiţie interioară care îmi vine din poveştile copilăriei
(mi le citeam singur şi recunosc că alteram finalul de obicei fericit)
şi dau personalitate fiecărei bucăţi de cer
aproape că orice clipire de pe cerul nopţii îmi şopteşte despre imensitate
iar eu mă fac mic de tot
cât să mă pot întoarce înapoi
înapoi unde?!
poate înainte
spun poate pentru că într-un cerc este greu să găseşti care este începutul
oare are început?!
un sens îi conferim trigonometric
în sensul apusurilor sau invers
de ce am spus apus şi nu răsărit?!

oricum înapoi nu mă pot întoarce decât mergând înainte

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iartă-mă că te caut

Iartă-mă că te caut atât de stângaci
în cugetul tău.
Iartă-mi durerea ce ţi-o trezesc.
Vreau să ridic la lumină
ce e-n tine mai bun,
ceea ce nu văzusem, să văd,
ca un scafandru-n adâncuri,
să iau
ce-i mai de preţ în tine,
şi să duc în lumină, cum duce copacul
cea din urmă lumină
cu care soarele l-a mângâiat.
Atunci tu
vei veni în tărie să cauţi
bunul de preţ;
ca să-l ajungi,
deasupra ta însăţi ai să te-nalţi,
aşa cum de vreau,
de-abia atingând pamântul, în trecerea ta,
cu vârful înrourat al picioarelor tale,
cu trupul tot încordat, într-un elan,
din tine, spre tine însuţi.

Pentru ca dragostei mele să-i răspundă atunci
făptura cea nouă ce vei fi tu.

poezie clasică de Pedro Salinas
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timiditate - 2

sunt timid
dar nu mă tratez
recunosc
mai vorbesc
din când în când numai
cu mine rareori expediez
un cuvânt
nu e un fluture
chiar şi gesturile mi-s
zgârcit ai zice

între timp am învăţat
printre orgolii se păşeşte
în vârful picioarelor
eroii există doar în poveşti.

poezie de Doru Emanuel Iconar
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Emil Boc, care s-a ridicat în vârful picioarelor la o poză

Ieri erai "garant",
Azi spui că nu se poate.
Ai ajuns să fii "înalt"
În promisiuni neonorate.

epigramă de Gheorghe Sime (17 mai 2009)
Adăugat de Gheorghe Sime
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea merg pe vârful picioarelor, să nu deranjez stelele. Îmi place să cred că liniştea le ţine nemişcate!

aforism de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lecţia de zbor

Mai întâi îţi strângi umerii,
mai apoi te înalţi pe vârful picioarelor,
închizi ochii
refuzi auzul.
Îţi spui în sine:
acum voi zbura.
Apoi zici:
Zbor
Şi acesta e zborul.

Îţi strângi umerii
cum se strâng râurile într-un singur fluviu.
Îţi închizi ochii
cum închid norii câmpia.
Te-nalţi pe vârful picioarelor
cum se înalţă piramida pe nisip.
Refuzi auzul,
auzul unui singur secol,
şi-apoi îţi spui în sinea ta:
acum voi zbura
de la naştere spre moarte.
După aceea zici:
Zbor
Şi acesta e timpul.

Îţi strângi râurile
cum strângi umerii
te înalţi pe behăitul caprelor
Zici: Nevermore.
Şi apoi:
fâlf
dai din aripile altcuiva;
şi apoi
eşti el,
iar el
este pururi altcineva.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătatea de cer

JUMĂTATEA DE CER

luasem cu mine creioanele de colorat
şi ultimul zâmbet al mamei
apoi am intrat
ca un pictor
în copilărie vrând
să o desenez pe bunica
cum se înalţă pe vârful degetelor
de la picioare să
prindă în căuşul palmei
cel mai frumos măr
din livada din spatele casei

cândva ascunsesem acolo
jocurile copilăriei
pentru atunci
când
mă voi înălţa pe vârful degetelor
pentru a prinde în căuşul palmei
cel mai frumos măr
pe care
să-l dăruiesc nepotului meu

privirea îmi era înnodată de negura vremii
livada din spatele casei
dispăruse odată cu bunica
doar un păianjen rămas acolo
de când lumea
ţesea cu migală pe urma bunicii
mi-am scos din desagă
creionul albastru şi
am desenat jumătate de cer
de undeva
de pe marginea cealaltă
mă privea Dumnezeu

ştiu că şi înlăuntrul meu
am lăsat ceva neterminat
mă voi întoarce la anul când
vara va fi pe sfârşite şi
voi desena jumătatea de cer rămasă
pentru atunci când mă voi
întâlni cu Dumnezeu şi
o să-l întreb
în care parte de cer
o găsesc pe bunica
până atunci o să desenez o punte
între cer şi pământ
un fel de trecătoare pe care
o să-mi exersez plecarea

mama
a plecat şi ea
să o caute pe bunica
şi nu s-a mai întors.

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătatea de cer

luasem cu mine creioanele de colorat
şi ultimul zâmbet al mamei
apoi am intrat
ca un pictor
în copilărie vrând
să o desenez pe bunica
cum se înalţă pe vârful degetelor
de la picioare să
prindă în căuşul palmei
cel mai frumos măr
din livada din spatele casei

cândva ascunsesem acolo
jocurile copilăriei
pentru atunci
când
mă voi înălţa pe vârful degetelor
pentru a prinde în căuşul palmei
cel mai frumos măr
pe care
să-l dăruiesc nepotului meu

privirea îmi era înnodată de negura vremii
livada din spatele casei
dispăruse odată cu bunica
doar un păianjen rămas acolo
de când lumea
ţesea cu migală pe urma bunicii
mi-am scos din desagă
creionul albastru şi
am desenat jumătate de cer
de undeva
de pe marginea cealaltă
mă privea Dumnezeu

ştiu că şi înlăuntrul meu
am lăsat ceva neterminat
mă voi întoarce la anul când
vara va fi pe sfârşite şi
voi desena jumătatea de cer rămasă
pentru atunci când mă voi
întâlni cu Dumnezeu şi
o să-l întreb
în care parte de cer
o găsesc pe bunica
până atunci o să desenez o punte
între cer şi pământ
un fel de trecătoare pe care
o să-mi exersez plecarea

mama
a plecat şi ea
să o caute pe bunica
şi nu s-a mai întors

poezie de Teodor Dume din Ferestre spre marginea lumii (2019)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătatea de cer

luasem cu mine creioanele de colorat
şi ultimul zâmbet al mamei
apoi am intrat
ca un pictor
în copilărie vrând
să o desenez pe bunica
cum se înalţă pe vârful degetelor
de la picioare să
prindă în căuşul palmei
cel mai frumos măr
din livada din spatele casei

cândva ascunsesem acolo
jocurile copilăriei
pentru atunci
când
mă voi înălţa pe vârful degetelor
pentru a prinde în căuşul palmei
cel mai frumos măr
pe care
să-l dăruiesc nepotului meu

privirea îmi era înnodată de negura vremii
livada din spatele casei
dispăruse odată cu bunica
doar un păianjen rămas acolo
de când lumea
ţesea cu migală pe urma bunicii
mi-am scos din desagă
creionul albastru şi
am desenat jumătate de cer
de undeva
de pe marginea cealaltă
mă privea Dumnezeu

ştiu că şi înlăuntrul meu
am lăsat ceva neterminat
mă voi întoarce la anul când
vara va fi pe sfârşite şi
voi desena jumătatea de cer rămasă
pentru atunci când mă voi
întâlni cu Dumnezeu şi
o să-l întreb
în care parte de cer
o găsesc pe bunica
până atunci o să desenez o punte
între cer şi pământ
un fel de trecătoare pe care
o să-mi exersez plecarea

mama
a plecat şi ea
să o caute pe bunica
şi nu s-a mai întors

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între lumi

Simt o lume deasupra mea
O lume în care suntem noi înşine
O lume în care suntem nemuritori,
În zile în care nu trăiesc
Scriu viaţa aşa cum nu e ea
Şi vinu-l sorb încet ca şi cum e făcut doar pentru mine
Din struguri plini culeşi în luna octombrie,
Când soarele e mai sfios, când iarba plânge petale muribunde suflate-n neant,

Simt o lume în mine
Ce cred eu că o cunosc
O lume împletită din mai multe vieţi
Scriu viaţa aşa cum a fost ea o dată
Şi vinu-l sorb ca altădată
Savurez gustul atât de bine ştiut
Mă face să zâmbesc crezând că am trăit aceste clipe
Iar de învăţat din ele tot n-am învăţat,

Simt o lume sub mine
Ce mă cheamă mereu fără-ncetare
O lume ce vreau să îmi rămână străină,
Vinu-l sorb mai repede şi nu vreau paharul să sece
Mi-e frică de ce va urma după ultimul strop
Dar apoi, muza din mine îmi vorbeşte
"E totul creat doar de mintea ta"
Şi totul se risipeşte...

poezie de Cuth Hajnalka
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frumuseţea unei bune dimineţi

ieri azi şi dintotdeauna
mi-am legănat timpul în timpane
merg şi plâng merg şi râd
nu mai reuşesc decât
să gândesc liber

braţele picioarele şi trupul
strâng în ele dureri ciudate
uneori par a nu fi ale mele

ieri azi şi poate într-un mâine
gândind iubind
rostind în grai românesc
nevoile
mă voi naşte bucurie
într-un mugur de pom roditor

acum legăn frunzele amintirilor
printre gesturi precise sau nu
ridic tălpile fratelui meu

româneşte ne iubim româneşte
ne ascundem încruntarea
în faţa unei sorţi care îmi pare acum
un al patrulea frate ridicat de umbre
în acelaşi leagăn al unei clipe oarecare

acum şi mereu e noapte
pentru a putea rosti în orice clipă
frumuseţea unei bune dimineţi
a sufletelor noastre de fraţi

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un gram de speranţă

De multe ori greşesc ş-apoi vine teama de-a vorbi,
Dar nu vreau cuvinte rele ce-n suflet te pot răni.
Alţii înlocuiesc adevărul cu minciuni în cuvinte îmbrăcate
Şi durerea este mare când se vede ca-i dreptate.
Trebuie încet, încet şi treptat să cred în tine,
Cu ale tale mustrări şi vorbe ce mă-nbie către bine,
Să cred în a ta iubire şi a noastră răbdare,
Iar dacă tu mai ai în suflet un gram de speranţă,
Vino şi-mi dă-mi o-mbrăţişare şi vino de mă iartă.
Pot să-ţi cer de azi din nou să crezi în mine,
Să mergem împreună spre ale noastre vise.
Priveşte apoi duios şi simte al meu suflet
Ş-apoi sper să merit de la tine un nou zâmbet.
Să simţi că mă iubeşti şi să fii de-acum cu mine,
Să m-ajuţi ca împreună să mergem din nou spre bine.
Că mult am căutat şi ca tine în lume nu găsesc,
Vreau împreună să luptăm şi multe-n viaţă am să reuşesc.

poezie de Eugenia Calancea (2 aprilie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inevitabil

pe repede în
apoi fără entuziasm
îţi scriu despre ce a-nsemnat
pentru mine plasa zilei de mâine:

nori negri sticloşi ca pântecul muştelor (?!) - umblu

în vârful picioarelor
cele 8, să
nu mă trezesc agresor
voiajor în oglindă
în plin viitor

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau sărutul timpului, înapoi

mă strâng
strada nu-mi mai este dreaptă, are colţuri
în ele sângerez, postez noaptea linii imaginare
la un calculator, orele sunt târzii, mă seacă

dimineţile scot fum, din coşuri, care nu mai sunt
lipsesc lemnele, ferestrele tremură, gheaţă nu mai vor
cândva ascultam cum joacă şotron o amintire
pe strada sufletului ei, atunci trecea o înmormântare
langă gardul cu o ulucă, strambă
o urmă din mine o privea
este şi acum cu mine, pe peretele alb, noaptea

o insectă se zbate
plasa păianjelui sugrumă trăirea, durere
nu vreau să fiu nici eu, nici tu, în ea
au adunat prea mulţi dintre noi, în cifre, în conturi
în digiţi, la o bancă, privesc noaptea
nu mai este nici strada a mea

metroul nu vreau să-mi fie huruitul vieţii
livada cu meri, o imagine desuetă
aripa unui avion tremură, nu în geamul ochilui meu
doar pe cer

o tablă bătută de vânt geme rugină, gardul vieţii
este prea vechi
un puştan cu rucsacul în spate aleargă ziua de mâine
un ochi halogen, în noapte clipeşte
vrea să se stingă
stâlpul nu mai este al nostru, este un străin

albastrul îmi este furat de apusul acoperit cu vene
genele-mi şoptesc, nu ne închide în tine
un creion stă strâmb, cu vârful rupt, sătul de viaţă
a scris prea multe zile, nefericite
un fulg rătăcit cade de sus, buzele-mi suspină
vreau sărutul timpului, înapoi
vreau încă câteva zile, senine

poezie de Viorel Muha (ianuarie 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da, ochii...

Îmi e de ajuns
să te ridici pe vârful picioarelor,
te voi cuprinde eu,
coborând, o secundă,
să te învăţ cum să iubeşti
o pasăre în zbor.
Da, ochii se vor închide, împreunaţi,
sub apăsarea de cer
şi numai bătaia de inimi
se va auzi,
atât de frumos conturată,
în pata de sânge,
ce va sta mărturie-
într-o carte cu file fragile de iarbă...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

mă îndoi în mine
ca o carte de poveşti pliant
din oase care
trosnesc
la fiecare adevăr nespus

ele mă adună
şi mă risipesc
în căldura umedă care
sufocă minciuna
până la strigăt

mă pliază timpul
într-o singură filă
până reuşesc să mă nasc
singură
în plin război
cu mine însămi

mă îndrept
într-o ultimă răsuflare
redevenind om
sau pasăre
sau copac
oricum
tot o cruce

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa este minunată, ne dăm seama însă de asta doar cand ea se retrage în vârful picioarelor, dar viaţa se gustă după pofta din fiecare zi.

Marc Levy în Şi dacă e adevărat...
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de bucuria imensă şi nevinovată din copilărie determinată de prima ninsoare şi de apropierea sărbătorilor în vârful picioarelor. Moş Crăciun era mai sărac atunci, dar eu eram atât de bogată fiindcă ştiam să mă bucur de lucrurile mărunte oferite de viaţă.

Elena Stan
Adăugat de Elena Stan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţie nu îţi e dor?

Îmi e dor de o ploaie curată,
De-o ninsoare cum era odată...
De lumea pe care-o ştiam,
Îmi e dor să fim iarăşi un neam.

Îmi e dor de acel curcubeu –
Ce-l priveam împreună, mereu –
Aşteptând printre picurii ploii...
Îmi e dor de trăirea din noi.

Îmi e dor de săgeţi din priviri,
Ce aveau ca ţintă simţiri,
Concepute să dăinuie veşnic.
Îmi e dor să nu fiu un nemernic.

Îmi e dor de bătrâni şi copii,
Eram mulţi pe atunci, eram vii...
Nu ca azi, doar străduţe pustii.
Îmi e dor să mă pot regăsi...

Îmi e dor de voi toţi. Mă simţiţi?
Sau vă faceţi că nu auziţi
Tot ce sufletul ar vrea să ştiţi?!
Îmi e dor să fim iar întregiţi...

Îmi e dor ca să nu-mi fie dor,
Să mai pot înc-o dată să zbor –
Doar o clipă, pe urmă să mor...
Îmi e dor. Ţie, nu îţi e dor?

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (15 ianuarie 2020)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

dragoste (vezi şi iubire)

Dragostea. Bătăi de inimă pentru dureri de cap. Sentimentul care vine în galop şi dispare în vârful picioarelor.

definiţie aforistică de Tudor Muşatescu
Adăugat de Andreea C
Comentează! | Votează! | Copiază!