Orele albe ale umbrei

departe
în adânc de codru
pe un meleag
cu nori de lapte grei
acolo oamenii seacă
de dor
de oftică
de trista lor cădere...

o flacără
aprinde-a lor mâhnire,
conduse
suflete oarbe spre pieire,
sclavii zeului indiferenţei
gol în nemurire...
mâhnire mocnind în abis

pe stâncile
de ger uscate
chiar sub cel soare
arzător din zi
cădeau
brazii din codru
apăru drept licărire
parcă ar fi de smoală
ori nu damnată
fiind de fel
plângea cu umbra de singurătate
cu chiuit de moarte şi blestem

vedea că-n locul cela
adormit de jale
pe unde ziua se lupta să stea
îşi învăţau cu sârg năpasta
îşi împlăntau inima-n ea
oh! de pe stânca
îngheţată-n soare
cu văicăreala ei
de moft
se chinui
să înţeleagă fapta
cum fără umbre
vieţuiesc cu zare
cum fără milă caută soroc
cuprinzând-o parcă starea
de a ieşi prin vis din joc

atunci în drum se aciua prostimea
trecând trecând trecând
cu orele uitate în simţirea-i
de tăciune plângăcios umbrit
dar prea cuprins fiind cu nesimţirea
se trezi parcă liber plin de avânt
pe un meleag departe
unde taina sclupta albirea orei
cuminţenia de sfânt

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua fără dată

Cum trece ziua fără rost
prin acele de ceas stricate,
iar clipele, venind anost,
vorbesc întruna de păcate.
N-am înţeles deloc ce vor
din sfada lor ameţitoare,
trecând nestăvilite-n zbor
ca umbre reci pe trotuare.

Le auzeam, fără să vreau,
şoptind necontenit haine
că n-aş dori deloc să stau
să ne iubim după cortine.
Şi mă durea disputa lor,
rupând tăcerea absolută,
din franje false de amor
căzute-n umbra nevăzută.

Dar fără veste se-auzeau
bătăi cifrate dinspre uşă
iar acele de ceas săreau
de pe cadranul fără tuşă.
Ştiam că ai venit din nou
din karma unui vis luată
să mă alinţi cu un ecou
în seara zilei fără dată.

poezie de Corneliu Neagu din Drum spre eternitate (2019)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până când?

Lehamitea ne-a prins,
Ne-a ajuns disperarea,
Sărăcia ne-a-nvins,
Deznădejde-ntristarea.

Bieţi bătrâni părăsiţi
Parcă nu mai au loc,
Unii, vai, scoşi din minţi
Îşi fac singuri soroc.

Spre o lume de veci
Poate mai primitoare,
Toate clipele reci
Vor scăpa din strânsoare.

Fiii lor necăjiţi
Prin străini îşi dau foc
De dureri copleşiţi
Şi de mult nenoroc.

Visul lor de-a trăi
Printre cei din elită,
Moare-ncet zi de zi,
E-o himeră rănită.

Pieptul lor sângerează,
Ar striga, dar n-au unde,
Cel bogat îi sfidează,
Glasul lor nu-l aude.

N-a simţit niciodată
Foamea-n el cum pătrunde,
Frigu-n jur cum dă roată,
Boala-n trup cum se-ascunde.

Până când vor putea
Să suporte tortura,
În picioare să stea,
Să nu-i macine ura?

poezie de Mariana Dobrin din Jurnal cu aromă de pamflet
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neuitarea din vis

Se lasă-nserarea şi focul din vatră
pictează cu umbre poveşti pe tavan,
rafale de vânt rătăcesc prin polatră
cu caii-nhămaţi la un mitic rădvan.
I-aud cum nechează la uşa-ncuiată,
bătând din copite în pragul de lemn,
dar vântul, rotindu-se-n loc, deodată,
le taie elanul c-un aspru consemn.

Şi parcă aud din trecut o chemare,
trecând peste mine pe aripi de dor,
scăldat în parfum de cireşe amare
rămas în memorii neşterse de zbor.
A fost doar o clipă ivită spre seară,
la margini de visuri venite ad-hoc,
când doru-ncepuse să cânte afară
prin fanta tăiată-ntr-un magic ghioc.

Simţeam că-l alungă o iarnă haină
ascunsă sub mantii de nori cenuşii,
întinşi fără margini pe bolta senină,
când încă voiam din trecut să revii.
Dar vântul iesind răzvrătit din polatră,
cu trupu-i fluid alergând spre abis,
striga peste umăr, cu-o voce speriată,
a fost doar un vis... rătăcind peste vis!

poezie de Corneliu Neagu din volumul de versuri Poeme peste timp
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua fără dată

Cum trece ziua fără rost
prin acele de ceas stricate,
iar clipele, venind anost,
vorbesc întruna de păcate.
N-am înţeles deloc ce vor,
din sfada lor ameţitoare,
trecând nestăvilite-n zbor
ca umbre reci pe trotuare.

Le auzeam, fără să vreau,
şoptind necontenit haine
că n-aş dori deloc să stau
iubirea s-o împart cu tine.
Şi mă durea disputa lor,
rupând tăcerea absolută
din franje dense de amor,
ţesute-n umbra nevăzută.

Dar fără veste se-auzeau
bătăi cifrate dinspre uşă
iar acele de ceas săreau
de pe cadranul fără tuşă.
Ştiam că ai venit din nou.
din karma visului plecată,
să mă alinţi cu un ecou
în seara zilei fără dată.

poezie de Corneliu Neagu din revista Armonii Culturale, ISSN 2247-1545
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua fără dată

Cum trece ziua fără rost
prin acele de ceas stricate,
iar clipele, venind anost,
vorbesc întruna de păcate.
N-am înţeles deloc ce vor,
din sfada lor ameţitoare,
trecând nestăvilite-n zbor
ca umbre reci pe trotuare.

Le auzeam, fără să vreau,
şoptind necontenit haine
că n-am dorit deloc să stau
iubirea s-o împart cu tine.
Şi mă durea disputa lor,
rupând tăcerea absolută
din franje sacre de amor,
ţesute-n umbra nevăzută.

Dar fără veste se-auzeau
bătăi cifrate dinspre uşă
iar acele de ceas săreau
de pe cadranul fără tuşă.
Ştiam că ai venit din nou.
din karma visului plecată,
să mă alinţi cu un ecou
în seara zilei fără dată.

poezie de Corneliu Neagu din volumul de versuri Poeme peste timp (2020)
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua fără dată

Cum trece ziua fără rost
prin acele de ceas stricate,
iar clipele, venind anost,
vorbesc întruna de păcate.
N-am înţeles deloc ce vor
din sfada lor ameţitoare,
trecând nestăvilite-n zbor
ca vânturi reci pe culuare.

Le auzeam, fără să vreau,
şoptind necontenit haine
că n-aş dori deloc să stau
să ne iubim după cortine.
Şi mă durea disputa lor,
rupând tăcerea absolută
din franje false de amor
căzute-n umbra nevăzută.

Dar fără veste se-auzeau
bătăi cifrate dinspre uşă
iar acele de ceas săreau
de pe cadranul fără tuşă.
Ştiam că ai venit din nou
din karma unui vis luată
să mă alinţi cu un ecou
în seara zilei fără dată.

poezie de Corneliu Neagu (2019)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o zi de primăvară, ostenit fiind tot umblând după vaci, se dete la umbra unui copaci mare şi stufos şi adormi; îşi şi alesese, vezi, loc pentru aşa ceva. Era o vâlcea împodobită cu fel de fel de floricele, toate înflorite, de părea că dă ghes omului să treacă printre ele. Ceva mai cât colo un pârâiaş, a cărui obârşie venea dintr-un şipot de apă ce ieşea din coasta unui deluleţ, şerpuia printre brusturi şi alte buruieni pe unde îşi făcuse loc, şi susurul apei parcă te îndemna la somn. Copaciul subt care se adumbrise era măreţ şi parcă se lupta ca să ajungă la nuori. Printre crăcile lui întinse se giugiuleau pasărelele şi-şi făceau cuiburi: numai ascultând cineva ciripirile lor se aprindea într-însul focul dragostei. Desişul frunzelor sale făcea o umbră, de parcă râmneai la ea. Bag seamă, nu era aşa căscăund flăcăul acesta, şi pe nedrept îi atârnau de coadă acest ponos ceilalţi argaţi din sat. Cum puse capul jos şi adormi. N-apucase să doarmă, ca de când începui să vă povestesc, şi o dată sări drept în sus. Visase un vis foarte frumos şi se deşteptase.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legenda greierilor

Dumnezeu, cu gândurile sale,
coborî pe Pământ
şi mergând, şi mergând,
nu observă că-n cale
toţi şi toate i se închinau
şi-L preamăreau.
Obosit cum era
şi cum noaptea cobora,
îşi întinse mantia de lână
şi se lungi, cu capul pe o mână,
sub un copac. Dar liniştea prea mare,
deşi nu era zi de sărbătoare,
era întreruptă de zgomotele mii
din jur, de prin câmpii.
Şi-atunci, luă o mână de întuneric
din spectacolul nopţii, feeric,
El, Dumnezeu cel Sfânt,
fărâmiţând-o spre Pământ.
Şi unde fărâmele cădeau,
cânturi izbucneau,
cânt de greieraşi,
negri îngeraşi.
Şi în ţârâit şoptit
toată lumea-a adormit,
chiar şi Dumnezeu cel Sfânt
ce venise pe Pământ.

poezie de Gheorghe Vicol
Adăugat de Gheorghe Vicol
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valuri de mare

Cum pot să scriu dragostea pe un petec de cer
şi cerul să simtă şi cerul să-mi spună, sper,
cum să scriu iubirea şi să n-o pierd în eter,
să pot descoperii paşii spre al ei ungher.

Cum poate marea rosti cuvântul iubire
când valul mă-ntoarce iar într-o amintire
şi tulburată se-agaţă c-o rătăcire
de stâncile care rămân în nesimţire.

Nisipul mă arde mocnind jar sub picioare
şi stâncile se plâng devenind luptătoare
şi paşii mei străbat faleza fară soare
şi ce-a fost ieri, a fost o clipă-amăgitoare.

Încă mă simt şi simt durerile alpine
şi parcă mai ieri mă plimbam vesel cu tine,
acum cerul, marea, ar vrea să-mi facă bine
dar nisipul mă arde cu jarul din mine.

Nu mai sper ceva şi speranţa mi-e pe moarte
şi aş vrea să merg fără tine mai departe,
aş vrea să zbor lângă pescăruşul din zare
şi lângă el să-mi găsesc liniştea din mare.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când timpul îşi va pierde orele şi clipele... atunci îngăduie-mi să plutesc departe, acolo unde-mi zboară visul. Este un loc, niciunde, unde totul se şfârşeşte; fără speranţe, fără vorbe, fără voce, fără sunet, fără călători osteniţi, pe o cărare goală, fără naştere, fără moarte, fără trup, fără noapte, fără zi şi fără zori în acel vid.

Maitreyi Devi în Dragostea nu moare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada absenţei

Prea departe trupul tău,
Prea aproape disperarea
Că nu pot vorbi cu marea,
Să-nţelegi cât mi-e de rău...

Prin absenţa ta din gând,
Drumu-ntorcerii spre locul
Unde m-am luat cu jocul
Şi ne-am contopit plângând.

Prea aproape starea mea,
Prea departe amintirea
Petrecută cu privirea,
Până a căzut o stea...

Şi te-am pus în locul ei,
Să veghezi, de la distanţă,
Visul fără de substanţă,
Ca o ploaie de scântei...

De la care nu ai cum
Să aştepţi o mângâiere -
Mari iluzii efemere
Şi-un mărunt ecou postum.

poezie celebră de George Ţărnea din Declanşatorul de plăceri (1999)
Adăugat de Mica pariziancă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Turnul de veghe

E un peisaj îmbrăcat în perspectiva
prea îngustă,
adică închisă
în turnul care
parcă se scurge spre orizont
pînă să atingă un infinit,
falia dintre tine şi mine,
cum se întinde,
ca balta de ulei
despărţirea cerului cu pămîntul,
cea fără de cusur,
şi deci fără nici o noimă,
prea îngustă,
adică închisă
în turnul care
parcă se ridică spre soare
pînă la un simplu punct –
locul de unde se scapă din tine
către unghiul de fugă
dintre margini şi Noi,
dilatat ca pupila de noapte.

poezie de Sorana Felicia Petrescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflete Lemele

Suflete Lemele se plimba prin mlaştină
cu fiecare pas trosnea bâldâbâc
tot mai aproape de nas
tot mai adânc în rană
pământ de vin sub soare
pământ de os departe de zare
cu fiecare pas mai aproape de nas
cu fiecare pas mai aproape de mal
pământ greu de apă moartă
din ochii grei de apă vie

"Scriitor cu mintea scurtă, lasă pasul meu să-ţi pută...
Scriitor cu gând de sare, nu curma scrisul cu jale..."

A strigat Suflete pân' şi codrii de au plâns
se scurgea cerneală-n răni
din văzduh corbii pândeau
vorba sorţii aşteptau

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bilet spre etern

Ochii tăi precum o stea
Desprinsă parcă, din cenuşa unui vis,
Un joc de culori vii
De cadru stingher şi tainic de nedescris,
O oglindă a cerului senin de vară
Cu verde spălăcit de primăvară...

Cataclismul de emoţii
Ca o-nduioşare-a sorţii,
Naşte o dulce privire
Unire-ntr-u veşnicie.

Cu sufletul plin de bucurie
Încep să tresar cu uimire,
Că în acest Univers mare
Miracolele prind contur,
Frumosul si originalul ca valoare,
Pot alunga orice nor sur
Al resentimentului fără cusur.

O adevărată licărire
A inimii pecetluită cu pură iubire
Ce ar trezi un cântec de dor în braţele tale
Unde totul prinde viaţă si nu moare...

poezie de Teodor-Loren Capşa
Adăugat de Teodor-Loren Capşa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare din noi

cu morile sale de vânt
fiecare cu ipotetica
lui dulcinee
eu cu imaginea ei în gând
tot călărind
pe închipuita rosinantă
trecând majestuos
în derâderea lumii
spre alte tărâmuri
spre altă aşteptare
noi, eu, drumul
trecutul şi umbra
trecând luptând
cu închipuirea
lovind porţile
ferecatei cetăţi
acolo unde doarme
o altă idee
sub armură
nici un gând
înainte o lumină
surâsul lunii torcând
şi paşii mei obosiţi
trecând
scutierul care mă însoţea
el poate să ştie
că drumul meu
e inutil de lung
de aceea m-a părăsit
scutierul meu, sufletul meu
rămas departe în urmă

poezie de Vasile Gavrilescu din Starea de fapt (1996)
Adăugat de Vasile Gavrilescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă târzie

Se lasă-nserarea şi focul din vatră
pictează cu umbre poveşti pe tavan,
rafale de vânt rătăcesc prin polatră
cu caii-nhămaţi la un mitic rădvan.
I-aud cum nechează la uşa-ncuiată
bătând din copite în pragul de lemn
dar vântul, cu frâul său aspru, deodată,
le taie elanul c-un simplu îndemn.

Şi parcă aud din trecut o chemare
trecând peste mine pe aripi de dor
scăldate-n parfum de cireşe amare
rămas în memorii neşterse de zbor.
A fost doar o clipă ivită spre seară
la margini de visuri rămase în joc
când doru-ncepuse să cânte afară
prin fanta tăiată-ntr-un magic ghioc.

Simţeam că-l alungă o iarnă haină
ascunsă sub mantii de nori cenuşii,
întinşi fără margini pe bolta senină,
când încă-aşteptam din trecut să revii.
Dar vântul ajuns în polatră ad-hoc,
purtând neuitarea desprinsă din vis,
şoptea că trecutul pe care-l invoc
rămâne la poarta tăcerii proscris.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brazda proştilor

Departe, în câmpia română, un car căra un grup de proşti
tras de doi boi năclăiţi, mugind ca doi balauri.
Strigau nătângii prin ceaţă să sperie frica,
să fugă frigul în baltă şi mocirlă, departe...

Tot prin acele locuri am văzut generaţia mea cum dispărea,
am văzut cum haoticul cosmopolit se îmbăta de albastrul cerului...
cum cercul...
am văzut tinerii noştrii disperând de durere urcaţi pe garduri,
cum din gurile lor ieşea un lapte negru
fetid de juma' de secol,
din tălpile lor sânge coagulat de spaimă,
din ochii lor nişte stele cu parfum de diamant,
din ei nişte codrii milenari veştejiţi...
în căruţa sărăcăcioasă ca din marea migraţie americană
pe Orinoco, pe Mississipi, pe Rin,
pe Nil, pe Dunăre, pe Volga; peste tot,
de parcă din ei, în mersul molcom sincopat,
orice iluzie se topea.
O lume care uitase...
O lume care uitase...
Am văzut uitate aceste ruine tinere,
unde am pierdut naivităţile,
neputinţele...

Boii soioşi târau, istoviţi de greutatea plugului,
de roţile mari, pline de mocirlă,
de gălăgia proştilor care-i suduiau...
Acolo departe
era o secundă din coşmarul acelui scriitor
îngrăşat în dulceţuri vestice,
o clipire de dispreţ proletar-intelectual,
o relicvă caldă de spaime şi incompetenţă...

unu scoase o damigeană din maldărul de boarfe aruncat în coş,
o cinsti spre cer şi ceilalţi
împleticind urări de emoţie inflamabilă
încolăcindu-se în dezgustul nătângilor...
cinstea în taină către nămol
înfiorat nu de tăria ameţitoare cât de
ameţitoarea roată brăzdând drumul
către raiul promis...

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neuitarea din vis

Se lasă-nserarea şi focul din vatră
pictează cu umbre poveşti pe tavan,
rafale de vânt rătăcesc prin polatră
cu caii-nhămaţi la un mitic rădvan.
I-aud cum nechează la uşa-ncuiată
bătând din copite în pragul de lemn
dar vântul, rotindu-se loc, deodată,
le taie elanul c-un aspru consemn.

Şi parcă aud din trecut o chemare
trecând peste mine pe aripi de dor
scăldate-n parfum de cireşe amare
rămas în memorii neşterse de zbor.
A fost doar o clipă ivită spre seară
la margini de visuri venite ad-hoc
când doru-ncepuse să cânte afară
prin fanta tăiată-ntr-un magic ghioc.

Simţeam că-l alungă o iarnă haină
ascunsă sub mantii de nori cenuşii,
întinşi fără margini pe bolta senină,
când încă-aşteptam din trecut să revii.
Dar vântul rămas în polatră pe loc,
purtând neuitarea desprinsă din vis,
şoptea că trecutul pe care-l invoc
rămâne la poarta tăcerii proscris.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Animalele nemulţumite

Ursul îşi deplânge soarta, având visul de-a avea coadă,
Crocodilul, din porniri frivole, îşi doreşte blană,
Câinele vrea iar libertate şi chiar aripi să nu cadă,
Iar pisica melomană, fără voce, parcă ar avea o rană.

Astfel stau şi-şi plâng de milă cele patru dobitoace,
Fără nicio mulţumire de-al lor paşnic trai,
Negândind că-n lume altul de durere poate zace,
Este cert că-n noi veghează pentru toţi o stea din Rai.

Morala: Mulţumeşte-te cu viaţa ta, deoarece a altora poate fi mai nefericită!

fabulă de Mirela Lascăr
Adăugat de Mirela Lascăr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vulturul

Venind de departe cu zborul întins
S-oprise deasupra Ceahlăului nins,
Ş-apoi din rotiri tot mai strâmte-n cuprins
Căzu, ca să prindă vro pradă,
Cum uneori parcă vezi fulgerul stins

Pe când nici nu-ncepe să cadă.
Eu nu ştiu, fui vesel ori trist în acel
Ocol ce-l făcui împreună cu el,
Că-ntâi îmi păruse că-i vis şi mă-nşel
Dar bine venitu-mi-a-n minte
Vulturul văzut în rotire la fel
Cu ani de viaţă nainte.

Un pisc singuratic al muntelui plin
De colţuri de stâncă, cu zborul său lin
Acela-l rotea prin văzduhul senin
În sute de cercuri egale,
Şi-n fiece zi şi tot timpul vecin
Umbririlor nopţii din vale.

Păstorii spuneau că păzeşte pe-ai lui,
Că-n rece cuib scoate părechea sa pui
Şi hrană-i ducea ori pe-aceea ce nu-i
La staul pe-amurg, din mioare,
Ori cerbi sugători ce se culcă sătui
Sub brazii ce-acopăr izvoare.

Şi parc-aş vorbi ca de lucruri de ieri,
Ce drag îmi era nesătulei vederi!
Când singur în largul înaltei tăceri
Brăzda cu rotirea sa golul;
Şi-uimit cum de-a lungul atâtora seri
Eu stam urmărindu-i ocolul.

Dar groaznic venit-a-ntr-o zi, din apus
O noapte cu-atâta-ntuneric c-a pus
În minte-ne stavili putinţii de-adus
Aminte ce-i timpul şi locul,
Şi-urlau în cumplita cădere de sus
De-a valma şi apa şi focul.

Ci-ncet se făcu şi-o lumină ca-n zori,
Iar ziua, ce prinsă de-ai spaimei fiori
S-ascunse pitită-ntre ceruri şi nori,
Se-ntoarse, şi soare fu iară,
Şi-apusu-i stârnit-a minuni de culori,
Cum nu mai fu-n lume vro seară!

Iar sufletu-n noi ce şi-acum tremura,
De farmec cuprins, ca pierdut se mira!
Dar unde-o fi piscul? Căci nu mai era
Şi-n locul lui gol şi lumină
Vulturul, el însă şi-acu-nconjura
O stâncă trăsnită-n ruină.

Deodată cu ţipet se-ntoarse napoi,
Ca unul ce-şi schimbă gândirea, şi-apoi
Spre văi, şi departe, cu zborul greoi
Încet ni se stinse vederii.
De-atunci nu-l văzură nici alţii, nici noi
Rotind în luminile serii.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!