Timelapse

au aprins chibriturile / au dat foc mării de petrol

flăcările s-au extins peste pământul reavăn

raportul de forţe între dragoste şi frică s-a echilibrat

un gondolier împreună cu iubita lui au ars / dar ce este asta decât o ardere încontinuu

ploaia n-a putut stinge focul

noi doi am rămas aproape unul de celălalt

muream încet aproape unul de celălalt

/

dar ce e moartea decât o dansatoare prin pădurile siberiei

care a început şi ea să ardă

în retrovizoare vedeam animalele speriate traversând autostrăzile

rugându-se să nu se apese frânele

muream încetul cu încetul cu încetul

dar ce era mai frumos decât flăcările acelea orbitoare care ne înconjurau din toate părţile

pentru că noi trăiam pentru frumuseţe

şi frumuseţea a venit sub forma unui timelapse continuu

ei aprinzând chibriturile
noi stingându-le / noi trăind în robie / într-un somn din care nu mai puteam ieşi

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Este absolut imposibil ca vreo schimbare notabilă să aibă loc în epoca în care trăim. Noi suntem cei morţi. Singura noastră viaţă normală se află în viitor. Vom lua şi noi parte la ea, deşi pe-atunci nu vor mai exista din noi decât câte-o mână de pământ şi câteva aşchii de os. Dar cât de îndepărtat este acel viitor nu avem cum şti. S-ar putea să vină abia peste o mie de ani. În momentul de faţă nimic nu se poate întreprinde, decât să încerci să extinzi, încetul cu încetul, aria de gândire normală.

George Orwell în 1984
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E un timp când Mira Ceti din constelaţia Balena nu se vede cu ochii liberi, ci numai cu luneta, de-oarece nu e decât de mărimea 9. Încetul cu încetul lumina îi sporeşte până ce ajunge la mărimea 2. De la un minimum de strălucire la celălalt trec vreo 330 de zile, adică aproape un an. Cauza variabilităţii acestei stele este deci o alta, nu e din cele pe cari le au alţi sori. Astronomii nu ştiu încă adevărata cauză, dar cei mai mulţi cred că Mira Ceti e un soare spre declin, un soare care, ca şi al nostru, are pete, dar mult mai multe.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Mama şi ţara înseamnă prima credinţă;
două păcate pe care Dumnezeu ţi le permite.
Unul este soarele care se ridică sincer deasupra furtunii,
celălalt ia locul pâinii pentru a-ţi menţine trează fruntea.
Dacă nu te ancorezi de rădăcina acestor păcate dulci,
te stingi încetul cu încetul în umbre de lanţuri.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Exerciţiu de patriotism
Adăugat de Ştefan Radu Muşat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au reuşit să sugrume în noi tot ceea ce, cândva, fusese omenesc. Nu mai cunoşteam alt limbaj decât pe cel al armelor... Violenţa existenţei pe care o ducem, tirania şi războiul anulaseră, încetul cu încetul, tot ce sădise, odinioară, civilizaţia.

Sven Hassel în Blindatele morţii
Adăugat de Timu Caterina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zidul

Am construit un zid negru pentru spaţii albe
Ca două lumi diferite în care tu şi cu mine
Puteam trăi separat.
Era un zid intern al mizeriei umane,
Aproape invizibil din exterior.
Apoi noi am căutat cunoaşterea.
Eram bărbat şi femeie,
Dar căutam aceeşi cunoaştere.
Şi am tot căutat-o până când
Nu am mai simţit fiorul în noi,
Acel fior al iubirii.
Am căutat cunoaşterea în pofida iubirii,
Pâna când, într-o bună zi, am inţeles că
Fără iubire nu mai puteam trăi.
Cunoaşterea nu mai avea nici un sens,
Dacă deveneam cu adevărat şi definitiv
Inexistenţi.
Atunci am început să căutăm din nou iubirea
Şi am inţeles că trebuie să darâmăm
Zidul pe care îl construisem
Cu ceva timp în urmă.
Dar zidul devenise alb, iar spaţiile
Deveniseră negre.
Noi am încercat să-l dărâmăm,
Dar zidul rămânea mereu alb,
Pentru că el aparţinea doar lui Dumnezeu.
Atunci L-am rugat pe Dumnezeu să îl dărâme
Şi Dumnezeu a creat o fereastră în zid,
Ca să ne putem vedea unul pe celălalt.
Noi ne-am privit miraţi şi îngroziţi
În acelaşi timp,
Pentru că nu ne mai recunoşteam unul pe celălalt.
Şi am înţeles că relaţia noastra devenise
Imposibilă.
L-am mai rugat pe Dumnezeu să facă o minune
Şi Dumnezeu ne- a dat lacrima.

poezie de Marieta Măglaş din Poeme
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se ştie de ce β din Lira variază. Cauza variabilităţii lui Algol din Perseu e alta. Ca şi β din Lira, Algol e format din doi sori. Cel mai mic e numai vreo trei sferturi cât cel mare şi de vreo cinci ori mai luminos decât Soarele nostru; el se învârteşte în jurul celui mare în aproape 3 zile. Când ajunge, pentru noi, în dreptul soarelui cel mare şi strălucitor, începe încetul cu încetul să-l acopere, să-l eclipseze şi eclipsa aceasta ţine vreo nouă ore. După ce trece dincolo, soarele cel mare şi strălucitor îşi recapătă din nou strălucirea de mai înainte. Însă şi cel mic e luminos, dar faţă de strălucirea celui mare, cel mic pare obscur. Aşa e cu petele soarelui, care ne par negre ca cerneala, cari în realitate sunt cu mult mai luminoase decât cea mai puternică lumină electrică de pe Pământ.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

România, în decursul mai multor veacuri, a devenit, periodic, pradă a diferitelor popoare, care veneau din est şi din nord şi se înghesuiau. Limba acestei populaţii s-a îmbogăţit cu multe cuvinte vorbite de popoarele de aici. Cele mai multe fiind cuvintele slave, deoarece slavii, din timpuri străvechi, înconjurau această ţară, din mai multe părţi. Din cauza vecinătăţii apropiate cu slavii şi a relaţiilor permanente cu ei, România a devenit o ţară slavo-romană, adică, jumătate slavă, jumătate romană (latină). În sfârşit, această ţară, împreună cu vecinii slavi şi greci, a fost cucerită de turci, care au dominat-o câteva sute de ani. Încetul cu încetul, cu ajutorul Rusiei, România s-a eliberat de sub jugul greu al turcilor şi a format două principate: Moldova şi Valahia, care mai târziu s-au unit în unul singur, cu numele de România. Acum ţara este în totalitate liberă şi independentă. Însă urmele de robie grea, multiseculară, n-au putut să dispară în câteva zeci de ani. De aceea, România, între popoarele europene, este un stat foarte tânăr, neînsemnat, sărac, care n-a reuşit încă să-şi dezvolte bogăţiile sale naturale, cu care a fost înzestrată din plin de Dumnezeu.

Feofil Puţâkovici în Românii. Lectură pentru popor (1898)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

E pace pentru noi

Am aşteptat clipa
Să fiu suficient de liniştit
Pentru a mă colora în albastru
Tu nu eşti aici, dar a rămas cu mine
Privirea ta
Care s-a revărsat ca o ninsoare
Peste brazii fără nume din povestea
Ochilor mei.
Nu vreau decât dragoste
Şi o strig cu disperare
Să mă auzi.
Dintre durerile necontrolate prin voinţă
Se numără şi aceasta
Care m-a cuprins acum.
Te vreau şi pe tine
Şi tot în albastru,
Pe malul mării e pace pentru noi
Se-aud ecourile marinarilor ce s-au dus
Şi nu s-au mai întors...
E doar pace pentru noi
Şi cupa cu otrava-i pregătită
Se-aude marea undeva în depărtare
Şi vreau să înotăm spre seară astăzi
Ca doi delfini ce se coboară în adâncuri
Acolo unde este doar ninsoare...

poezie de Leonard Sandor
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuie să ne dăm pe mâna sorţii, pentru ca să fim întăriţi tocmai de ea împotriva ei. Încetul cu încetul, va face din noi egalii săi. Din obişnuinţa cu expunerea la pericol ne vom alege cu un dispreţ faţă de pericol.

citat celebru din Seneca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Corabia

Corabia se scufunda încet noi ziceam
şi ce dacă se scufundă corabia şi mai
ziceam orice corabie se scufundă
într-o zi şi ne strângeam mâinile
ne luam rămas bun

dar corabia se scufunda atât de încet
încât după zece zile noi cei care
ne-am dat mâinile încă ne priveam
ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i
o corabie care se scufundă mai încet
dar până la urmă se scufundă iat-o

dar corabia se scufunda atât de încet
încât după un an încă ne era ruşine
nouă celor care ne-am dat mâinile şi
în fiecare dimineaţă ieşeam unul câte unul
măsuram apa hm nu mai e mult se
scufundă încet dar sigur

dar corabia se scufunda atât de încet
încât dupăî o viaţă de om încă
mai ieşeam unul câte unul şi priveam
cerul şi măsuram apa şi scrâşneam din dinţi
şi spuneam asta nu e o corabie
asta e o...
asta e o...

poezie de Matei Vişniec
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-am născut provizoriu, undeva, apoi încetul cu încetul conştientizăm în noi originea noastră, şi aşa renaştem mereu, de fiecare dată mai definitiv.

citat din Rainer Maria Rilke
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când şi cum am început noi oamenii să ne simţim invadaţi de simpla prezenţă a celorlalţi? De când n-am mai simţit vecinătatea unui semen al nostru altfel decât prin gardul de la curte, altfel decât prin uşa de la intrare, altfel decât prin curentul de aer pe care îl produce trecerea grăbită şi nepăsătoare a trupurilor unul pe lângă celălalt?

Silvia Velea în Memoriile păsării Phoenix (2020)
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se întâmplă uneori ca două suflete să se întâlnească pentru a nu mai forma decât unul singur. Şi-atunci depind pentru totdeauna unul de celălalt. Sunt de nedespărţit şi se vor căuta neîncetat, din viaţă în viaţă. Dacă, în cursul unei existenţe terestre, o jumătate ar ajunge să se separe de cealaltă, să rupă jurământul care le leagă, cele două suflete s-ar stinge de îndată. Unul nu-şi poate continua călătoria fără celălalt.

Marc Levy în În altă viaţă
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peroane

gara se făcea din ce în ce mai mică
un obiect pus în faţa camerei de filmat depărtându-se

oamenii se mişcau mai încet / acele ceasului se mişcau mai încet

în spate oraşul se transforma într-o iluzie

de acolo de unde veneam eu / de sub cerul ca un arc electric

desprinderile păreau uşoare / dar nu era aşa

ştiam că trebuie să plec undeva

să-mi ascut durerea ca pe o bucată de creion

cu care am scris pe pereţii gării // limpezimea se pierde încetul cu încetul//

paşii pe asfaltul gros

până la eliminare doar câteva secunde / în timp ce trenul se apropie

atunci am simţit nebunia

calvarul

inima îmi devenea din ce în ce mai mică

odată cu trecerea în slow motion a timpului / camera de filmat care mă privea

le întorceam zâmbete false oamneilor care şi ei mă priveau

le cunoşteam bine soarta deşi ei nu ştiau

aveau să se întoarcă şi ei în oraşele lor pline de fabrici dezafectate

cu amintirea drumurilor care te leagă cu picioarele de pământ

ca un paratrăsnet prin care se scurge fluidul electric al zilei

//

apoi a venit noaptea şi dintr-odată nu am mai rămas decât eu şi trenul

în căldura sufocantă am întins braţele şi camera s-a oprit din filmat

m-am desprins/ am zâmbit morţii senin şi am plecat mai departe /
în visul meu în care oraşul era din ce în ce mai frumos şi strălucitor
în visul meu în care te sărutam pe gură şi eram vie / mă gândeam la o pasăre scăpată din cuşcă

o pasăre pe care o găseşti zbătându-se pe trotuar / te uiţi la ea şi inima ţi se strânge

simţi bătăile aripile ei pe şira spinării / acelaşi arc electric care se descarcă în tine /

şi din tine pleacă mai departe / nimeni nu ştie unde.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hollie Baylor: Noi doi aveam caractere complet opuse şi asta a funcţionat. Apoi între noi s-a întâmplat ceva ce nu făcea parte din plan... ne-am îndrăgostit unul de celălalt.

replică din filmul artistic Elizabethtown, scenariu de Cameron Crowe
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reuşitele mele datează din clipa în care, încetul cu încetul, am început să capăt distanţă faţă de personaj. Jocul acela atât de tulburător, de periculos, de crud cu personajul, pe care începi să-l mânuieşti, să-l aşezi, să-l dirijezi, dar în acelaşi timp şi el te influenţează, te determină.

Valeria Seciu în interviu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum venise pe lume, nici el nu-şi dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn Şi parcă era de când pământul. Nu simţise nici durere, nici bucurie. Şi mult îşi muncise gândul: cum răsărise, şi-al cui era? Mic cât un fir de linte, mişca picioruşele fragede şi ocolea, pe de margini, frunzişoara care-l adăpostise. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieşi de sub umbra răcoroasă şi dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atâta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc, şi îndrăzni: deschise ochişorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfârşit bine-bine şi privi in sus. Se făcuse parcă mai mititel decât fusese.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Gândăcelul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numeşte, dacă vrei, cu numele de dragoste afecţiunea pe care o avem noi unul pentru celălalt, dar aceasta să fie dragostea care se cunoaşte în lăcaşul îngerilor, acolo unde numai sufletele ard de focul sfintelor dorinţe.

citat celebru din George Sand
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

În orice întâlnire este ceva ce rămâne în mine din celălalt chiar şi atunci când acela pleacă. Lăsăm în celălalt prin întâlnire câte puţin din noi. Ne lăsăm pe noi înşine ca un chip sculptat în marmura fiinţei aceluia pe care l-am întâlnit. Şi dacă timpul, distanţa sau indiferenţa acoperă cu praful uitării pe "celălalt" din noi, el ne interoghează şi se strigă din îndepărtare pe sine însuşi născând în noi dorul. Dorul este apelul "celuilalt din noi" către el însuşi. Şi suntem cu toţii nişte strigăte asurzitoare, căci freamătul "celuilalt din noi" se cheamă pe sine înapoi ca împreună cu noi, şi nu ştiu pentru a câta oară, să intrăm din nou în veşnicie...

citat din Viorel I. Coman (mai 2009)
Adăugat de mihai tudor
Comentează! | Votează! | Copiază!

În sfârşit a venit toamna, de când o aştept! Astăzi e prima zi în care mă simt eu, pur şi simplu, neinvadat de trecut, amintiri şi resentimente. În sfârşit sunt eu cel care l-am căutat îndelung în periplul meu zbucium sufletesc. Ploaia mocănească şi rece, m-a trezit la viaţă, ironic nu? Natura moare încetul cu încetul, iar eu renasc din propria-mi cenuşa, ca pasarea Phoenix. Ploaia asta e ca o aghiasmă coborâtă din ceruri, ce parcă are menirea să ma cureţe de tot ce am pe dinăuntru.

Mădălina Panait în O altfel de toamna (24 august 2012)
Adăugat de Mădălina Panait
Comentează! | Votează! | Copiază!