* * *

am întrerupt
obiceiul timpului de a mă ajunge,
în momentul în care am înţeles
că altfel cerul trăgea să-mi moară.

vezi tu, dragostea mea,
aici s-au scumpit ultimele drumuri,
umblu în zile rupte, dar curate,
chiar ieri mi-am cusut pe tălpi
o linişte săracă.

s-au întâmplat secunde simple,
fără tiv
de când ne-am sărutat pe sfârşite,
unele chiar mi s-au deşirat fără să-mi spună,
aşa cum se pierde lung,
în fir,
seara în negru.

şi pentru că ştiu
că îmi iubeşti cerul viu din spatele somnului,
am învăţat să îţi adorm într-un cearcăn.

la tine
cât e timpul, dragostea mea?
cât mai costă drumul între două amurguri?

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simetrie

Mergeam aşa,
Când deodată în faţa mea,
S-au desfăcut doua drumuri:
Unul la dreapta,
Şi altul la stânga,
După toate regulile simetriei.
Am stat,
Am făcut ochii mici,
Mi-am ţuguiat buzele,
Am tuşit,
Şi-am luat-o pe cel din dreapta
Exact cel care nu trebuia,
După cum s-a dovedit după aceea.
Am mers pe el cum am mers,
De prisos să mai dau amănunte.
Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două
Prăpăstii: Una la dreapta. Alta la stanga.
M-am aruncat în cea din stânga,
Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
Grămada cu mine în cea din stânga,
Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf!
Târâş, m-am urnit mai departe.
M-am târât ce m-am târât,
Şi deodată în faţa mea
S-au deschis larg două drumuri.
V-arăt eu vouă! - mi-am zis -
Şi-am apucat-o tot pe cel din stânga,
În vrăjmăşie.
Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era
Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
Şi la prima răscruce
M-am dăruit cu toata fiinţa
Celui din dreapta. Tot aşa,
Celălalt trebuia acum, celălalt...
Acum merindea îmi e pe sfârşite,
Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
Nu mai dau din el muguri,
Să stau la umbra lor
Când m-apucă disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scârţâie şi mârâie împotrivă-mi,
C-am ţinut-o tot într-o greşeala...
Şi iată în faţa mea iar se cască
Două ceruri: Unul în dreapta. Altul la stânga.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cimitirul amintirii

Tu dulce cimitir al amintirii mele
Păstrezi sub mii de cruci doar zile grele.
Pe cele bune le ia cerul la apus,
Aşa că noaptea mă întreb: de ce s-au dus?

Şi unde oare le ascunde?
De ce tristeţea vrea să mă inunde?
De ce nu s-au culcat şi ele-n cimitir?
Şi nu-mi dau voie măcar să le-admir?

Aş vrea să-mi amintesc şi eu de fericire
Din suflet să-mi alung a mea răcire,
Să văd cum printre zile grele stau şi bune
Cum vântu-ncearcă iar să ne adune.

Tăcere. Îmi strigă cimitirul cu glas tare:
Tu, om tâmpit, nu înţelegi chiar oare?
Că zile bune ai în suflet şi în gând,
Dar nu în cimitirul vieţii căutând?!

poezie de Guţu Anna Igorevna din Supradoză de gânduri (19 februarie 2014)
Adăugat de Ecaterina Grecu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu te-ndoi de dragostea mea

Nu te-ndoi de dragostea mea,
Fă-i bine şi-ncredete-n ea,
Căci dragostea mea nu-i o jucărie
Cu care să te joci cum îţi place ţie;
Dragostea mea e adevărată,
E dragoste pură şi e curată.
Nu te-ndoi de mine mereu,
Fiindcă pe tine te iubesc doar eu!
Nu-ţi face probleme la infinit,
Căci dragostea mea n-a luat sfârşit.
Aş vrea să-nţelegi că eu te iubesc
Şi numai la tine mereu mă gândesc.
Aşa că te rog, tu nu te mai teme
Şi nu îţi mai face mii de probleme,
Nu are rost să fii-ngrijorat
Şi nu are rost să te-ndoieşti;
Mai bine ai face să-mi spui imediat,
Să-mi spui tu mie – tu mă iubeşti?!!

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

ştiu că îmi vezi timpul
pe dinafară
şi că mi-l pierzi
când mi se încurcă aerul
şi încep să trec prin el
ca un pieptăn uşor dezorientat
de mişcarea în serpentină a senzaţiilor.

dar ai răbdare, dragostea mea,
cred că voi muri special pentru tine cândva,
probabil voi fura câte puţin
din frumuseţea icoanelor
pe lângă care mă sting
şi atunci
îţi dai seama ce poveste curată
vom fi?

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia de camfor

Când spui
că nu sunt destul de frumoasă pentru tine,
ai putea să-ţi treci degetele prin pânza subţire ce mă împrejmuieşte
cu gratii înalte ca o năframă a timpului.

Iubirea mea este neîncăpatoare în aceste sertăraşe cu praful topit pe degetele tale, aşa şi inima mea, subţiată devreme s-a trezit brusc într-o casă nouă, cu ferestre tăioase, dar totuşi, dincolo de ele, cerul este cald şi blând. Chiar şi păsările sunt blânde atunci când Dumnezeu le cheamă acasă.

Cât am sângele cald şi o inimă măruntă în pumnul tău, ai putea să cazi în gândurile mele, ca între gândurile unei femei oarecare, cu trup de nedescifrat şi invizibil, în timp ce eu continui să întind cerul pe sârmă, drept casnică a celestului. Îl scutur de îngeri şi te ridc din locul unde umbrele s-au deschis.

Să-mi fii dacă nu dragoste, o lingură de supă caldă măcar, pentru un om, căruia foamea nu ştie cum să moară sau să trăiască. Ai putea fi visul bun al omului împăturit în zăpadă, făcut cu mânuţele copilaşilor ce n-au mai apucat să fie legănaţi în lumea aceasta. Dar eu te iubesc şi dacă nu-ţi sunt frumuseţe, sau dragoste, sau căldură măcar.

Îţi pot privi ochii şi înţelege cum poţi umbla pe nori, doar ţinând de mână femeia pe care o iubeşti.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întotdeauna îmi creşteau aripi

S-au năruit a pagubă cărările în ceaţă
mi-e frică să mai trec pe ele
ocolesc prin locuri necunoscute
între noi a crescut un abis.

Cred că m-ai părăsit fără să ştiu,
lumea nu mai este cum a fost
poate o să descurcăm aceste iţe
care se încâlcesc la marginea cuvintelor.
Îi voi povesti tot ce s-a întâmplat
fără să mă includă în deznodământ,
nu se mai potriveşte nimic,
aerul e greu când îl respir singur
şi în piept simt o durere.

Nu ştiu de ce se întoarce pe dos
tot ce a fost cusut cu migală
şi totul îţi pare zdrenţuit de timp,
e o mirare-n sine acest conţinut neînţeles
în care mă zbat ca o pasăre-n laţ,
zborul e o idee prea îndrăzneaţă
să nu lupt să fiu liber.
M-am împodobit cu tot marasmul tău
şi acum sunt gol de patimi
într-o singiurătate cerşită demult
fără să-mi cultiv dragostea primăvara
în carnea fragedă a pământului
în care am înflorit odată cu cireşii
pe care şi tu îi iubesţi.

Întotdeauna îmi creşteau aripi
acum le am
şi nu ştiu cum să zbor.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apăsarea timpului

Cât este ceasul, să-mi spună cineva
De limba mică noaptea o indică
Dacă limba mare e pe undeva
De nu se poticneşte şi-ncă riscă

Prin geam nu văd decât prin întuneric
Nu văd limbile cum trec după program
Aud vântul, îl aud trântind puternic
Frunzele cum se lovesc de caldarâm

Să-mi spună cineva doar cât e ceasul
De este miezul ceasului robotic
De ticăitul lui îmi e opusul
Vremurilor ce s-au scurs haotic

E oare rotunjimea jumătate
Jumătate din cadranul lui zbătut
Să-mi spună cineva cât va mai bate
Apăsarea limbilor cât m-au pierdut

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O sută

Era Crăciun, ne-am cunoscut
Şi s-au unit două destine,
Ne-am întâlnit şi ne-am plăcut,
Apoi ne-am cunoscut mai bine.

M-ai cucerit cu-acea privire,
Cu-acei ochi verzi ce îi ador,
M-ai sărutat fără oprire,
Cu-acele buze ce-mi fac dor.

M-ai vrăjit aşa uşor,
Chiar m-ai prins nepregătit,
Parfumul tău ameţitor,
Cuvinte dulci mi-a tot şoptit.

"E de rău" ar spune unii,
Alţii-ar spune că e bine,
Dar n-ascult de glasul lumii,
În lumea mea, doar eu cu tine.

În piept tot bate, e arzător,
Cu tine-n gând încă adorm,
Încă simt acest fior,
Încă te iubesc enorm.

Şi deşi azi se-mplinesc o sută,
Să nu uităm că-i zi hazlie,
O zi de glume-ntreţinută,
O zi ce-ţi face viaţa vie.

Acum îţi spun în încheiere
Că nu te mai doresc aici,
Că nu mai vreau să simt durere
Şi-n viaţa mea să te implici.

Din mintea mea de tot te-am şters,
Sper să mă crezi, nu te-am iubit,
Şi-nchei frumos c-un ultim vers:
Să nu mă crezi, te-am păcălit.

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de Andrei Tudora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valuri de mare

Cum pot să scriu dragostea pe un petec de cer
şi cerul să simtă şi cerul să-mi spună, sper,
cum să scriu iubirea şi să n-o pierd în eter,
să pot descoperii paşii spre al ei ungher.

Cum poate marea rosti cuvântul iubire
când valul mă-ntoarce iar într-o amintire
şi tulburată se-agaţă c-o rătăcire
de stâncile care rămân în nesimţire.

Nisipul mă arde mocnind jar sub picioare
şi stâncile se plâng devenind luptătoare
şi paşii mei străbat faleza fară soare
şi ce-a fost ieri, a fost o clipă-amăgitoare.

Încă mă simt şi simt durerile alpine
şi parcă mai ieri mă plimbam vesel cu tine,
acum cerul, marea, ar vrea să-mi facă bine
dar nisipul mă arde cu jarul din mine.

Nu mai sper ceva şi speranţa mi-e pe moarte
şi aş vrea să merg fără tine mai departe,
aş vrea să zbor lângă pescăruşul din zare
şi lângă el să-mi găsesc liniştea din mare.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce tu?

De ce nu mă ţin de cuvânt,
De câte ori te-alung din mine?
De ce te strig să te alint?
De ce te joci şi jocul tău cât ţine?

Ce mi-ai făcut şi nu îmi spui,
De nu pot nopţii să te cer?
Sunt oare-a ta, a nimănui!
În ce mă schimbi, ce am fost ieri?

De ce-s pierdută fără tine?
Ce mi-ai făcut, ce îmi faci oare?
Supărarea mea, de ce nu ţine?
De ce chiar lipsa ta mă doare?

De ce adorm mereu târziu?
Ce-mi faci de somnul nu îmi vine?
Te simt în toate, dar nu ştiu,
Cum să te uit, sau cât pot ţine?

De eşti tu şi cine-mi eşti?
Cum ai venit aşa deodată?
De ce eşti parte din poveşti
Ce nu credeam că scriu vreodată?

De ce mă faci să-mi pară rău
Că nu-s fecioară, să mă ai?
Să fii tu primul om al meu
Ce gustă colţul meu de rai.

De ce tu şi de ce eu,
Am să mă-ntreb mereu... mereu?

poezie de Mihail Coandă (3 decembrie 2016, Rîpa, Motru)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste de primăvară

"cum să descrii ce s-a petrecut,
după ce te întorci din locul
în care ai ajuns cu ultimele puteri?
cei care, la fel ca tine, vor atinge
limitele de la care mintea
nu mai poate căra corpul,
pot fi ajutaţi de vreo poveste
să-şi găsească calea înapoi?
cuvintele nu mai au rost când
mâncarea şi medicamentele devin inutile,
când te târăşti dincolo de speranţă

mai poţi retrăi chinul conştiinţei,
imposibilitatea lecturii şi scrisului,
pierderea graniţelor subconştientului,
chiar dacă dragostea te îndeamnă?
cele o mie de nopţi
şi cele o mie de zile
în care coşmarurile
şi suferinţa te-au rupt?

după mult timp, mă bucur
că pot merge,
că pot sta jos,
că pot să gândesc,
că pot să respir
fără să simt cum
aerul şi sunetele mă taie

mi se spune că ajută
să vorbeşti despre traumă,
dar cum să retrăiesc acei ani,
atât timp cât vreau să trăiesc?
încercarea de a vorbi
despre ce s-a întâmplat
e deja o minciună, ce-a fost
e de nedescris şi de neîndurat"

aşa gândeam acum un an,
între timp lucrurile s-au schimbat

poezie de George Avram
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În loc să dansăm ne-am călcat în picioare

câte iaduri crezi că mai pot încăpea într-un bărbat.
câte goluri în formă de femeie.
iubire nu conteni să apari când mă clatin.

ai fost scumpă iar acum îţi plătesc preţul.
doamne cât costă să te consideri întreg.

bătaie a inimii îmi pare rău de tine
că nu ai învăţat să te opreşti frumos la timpul tău
ca orice lucru bun care mi s-a întâmplat vreodată.

am atâtea reacţii chimice în corp încât mă simt în pericol de moarte.
nici nu observ katana mea cum taie înapoi cu lamă inversată
însă doar un orb veritabil n-ar putea scrie ce nu vede.

de azi mă dezlipesc de peste tot unde te-am sărutat.
eşti un fir de trandafir care face baie într-o vază
fără să ştie că i-au căzut spinii.

de azi învaţă să trăieşti frumos fără mine până te ofileşti
pentru că şti prea bine să înţepi de una singură
cum şi eu ştiu cum te poate stoarce o minciună spusă demult.

începi să mă urăşti ca pe o durere de dinţi continuă.
viitoare străină ce încă îmi îmbraci mirosul
a trebuit să-mi amorţeşti gingia ca să realizez că ne-a ajuns.

corpurile noastre – foste fabrici de explozibil
nu mai au viaţă nici să se rănească în sincron.

în scurtă vreme nu o să ne mai vedem vreodată
şi astfel va putea să ne doară în moduri noi.
odată la ceva timp fiecare trebuie să se mute
într-o altă cameră de tortură.

la catedrală se fac angajări
dacă le cerem să se roage pentru amândoi deodată
iar eu mi-am făcut cruce doar când ne-am mutat împreună
şi am vrut să ţină.

mă agăţ de toate resturile pe care le-ai lăsat
când ai călătorit prin universurile nostre paralele
şi le rog să se potrivească într-o imagine cunoscută
dar nici nu mai ştiu cine eşti.

se aprind singure torţele şi scaldă în scrum de lună
tot ce-am considerat de-adevăratelea.
tu nu mai poţi dormi/ nici azi/ nici mâine.
poate ieri/ pe pieptul meu/ altfel nu te lasă inima.

în loc să dansăm ne-am călcat în picioare
până s-a oprit muzica şi a rămas
chipul tău iubindu-ne la trecut
ca o icoană care plânge.

poezie de Andrei Forte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât cerul îmi va fi iubire

Tu, aceea dintr-o veche dimineaţă
Ce-mi întârziase, într-o zi de mai,
Ştii că-n ziua-ceea începeam o viaţă
Plină de iubire-n care tu dansai?

Te strângeam în braţe c-o privire blândă
Şi-mi doream, în ochii-ţi, numai eu să fiu
Sclavul ce-ţi închină fiece izbândă,
Rege, fără tine, pe-un regat pustiu.

Mi-ai văzut privirea şi mi-ai dat o mână
Ce-o păstrez în suflet din acel trecut
Cu o noapte care-n veci o să rămână
Noaptea fericită când ne-am cunoscut.

- Spune-mi, tu, iubito, cât vei sta cu mine?
Cât din viaţa asta mă vei mai privi
Cu privirea-n care dragostea din tine
Se alintă-n ochii care ştiu a-mi fi?

- Îţi voi fi cât cerul îmi va fi iubire,
Cât privirea-ţi caldă îmi va mângâia
Gândurile toate, ca-ntr-o amintire
Dintr-o dimineaţă ce n-o pot uita.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dependenta

Eu nu ştiu fără tine cum se cântă
când se aşază-n portativ diezi
de râs înalt şi nu ştiu cum cuvântă
glasul iubirii... Zborul mi-l retezi

de-mi iei nemărginirea ta albastră
şi-mi laşi doar o fărâmă de apus
să-mi îmblânzească cerul din fereastră.
Şi nu ştiu fără tine cât s-a spus

din gândul alb al iernii fără nume,
din cel al verii, încă auriu,
din cel lăsat pe margine de lume
să pârguiască roade de pustiu.

Nu ştiu măcar de unde până unde
hotarele poveştii se întind
căci fără tine răspândesc secunde
de timp confuz şi-n zbucium mă aprind...

poezie de Aura Popa
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiica iubirii

Oh, mamă... eu ştiu că mă iubeşti!
În felul tău, acela care-l simţi...
Dar cu iubirea ta mă tot răneşti,
Şi n-ai ştiut să mai topeşti din zimţi!

Oh, de ai şti ce mult mă doare...
Atunci când nu mă simţi că plâng tăcut!
Mă ofilesc aşa cum şi o floare,
Îi iei lumina care ţi-a cerut!

Oh, mamă... ţi-am înţeles firea săracă,
De ai cunoaşte cât de adâncă e a mea!...
Ai fi lăsat vuietul să treacă,
Prin dragostea-ţi, ce se risipea...

Şi am tot plâns şi mă durea pe carne,
Când inima tu o loveai vorbind...
Şi tot strigam mereu la Tine, Doamne...
De ce o laşi a mă zdrobi zâmbind...?

Şi vântul începuse să mă doară...
Şi frunza din copac mă supăra;
Însă am înţeles... lăsând să moară,
Ceea ce eu nicicând nu pot schimba.

Şi înţelegerea m-a umplut în toate.
Şi toate s-au schimbat, deşi răni sunt...
Mai am încă speranţa... că tu, poate,
Ai să-nţelegi la rându-ţi ce eu sunt.

E o scrisoare de iubire pentru tine...
E sufletu-mi ce-a plâns că l-ai respins,
Când nu-mi vedeai suspinele saline
Nici sufletul rănit, căzut şi nins.

Oh, mamă... te-am iertat şi o ştii bine!
Eu fiică a iubirii mă numesc...
Dar, mi-ai lăsat durerile prea pline,
Şi chiar cu ele... eu sincer te iubesc!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Andrew Paxton: Acum trei zile, te detestam. Visam noaptea că te loveşte un taxi. Apoi, a avut loc mica noastră aventură în Alaska şi lucrurile au început să se schimbe. Lucrurile s-au schimbat când ne-am sărutat. Şi când mi-ai spus despre tatuajul tău. Chiar şi când mă examinai când eram dezbrăcaţi. Dar, nu mi-am dat seama de nimic din toate astea, până n-am rămas singur... în hambar... fără nevastă. Acum, îţi poţi imagina ce dezamăgit am fost când, deodată, mi-am dat seama că femeia pe care o iubesc e pe cale să fie expulzată. Deci, Margaret, mărită-te cu mine, pentru că mi-ar plăcea să ieşim împreună.

replică din filmul artistic Vrei să te însori cu mine?
Adăugat de Burduja Simona, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împărţim dragostea

Să nu mă cauţi în celelalte femei
Pentru că n-ai să mă găseşti.
Ele au ceva în comun cu tine,
Ceva ce eu n-o să am niciodată,
Ceva obişnuit şi plictisitor.

Mie nu-mi plac lucrurile dinainte planificate,
Pe-astea le împart cu alţii...

M-am gândit că trebuie să fie ceva
Pe care să-l pot împărţi cu tine
Şi-am descoperit dragostea.

Nu-i aşa că-i minunat?

Aşteptam să-mi răspunzi, dar văd
Că eşti ocupat cu rutina zilnică.

Eu am tot timpul din lume,
De fapt cred c-am evadat din acest loc
Unde timpul şi spaţiul se măsoară.

Plutesc într-un univers numai al meu
Unde doar tu, poţi ajunge.

Uite, îţi las uşa deschisă
Pentru că nu vreau
Să comiţi indiscreţii
Privindu-mă pe gaura cheii.

E linişte, iubirea mea. Vino!

poezie de Any Drăgoianu din Prin păcate, împreună (2008)
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

ştiu,
arăt ca un dezertor,
lumea era contorsionată acolo,
nu exista departe,
doar un fix fără chei,
sunt murdară de viziuni pe haine şi tălpi,
m-am ras în cap
pentru ca viitorul acela
să nu mă poată reţine,
singura mea vulnerabilitate la profeţii
era umanul.

îmi dezbrac holera pe pragul acesta,
tu nu mă cunoşti din dinafara aia
căreia i se infecta timpul
câte 1 centimetru de negru
pe zi.

acum,
vin înaintea ta în inima goală,
nu sunt decât un aer care dezertează
în înlăuntrul tău...

respiri?
îţi sunt.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Schimburi

Îmi pare că în mijlocul a ceea ce îţi spuneam stă furibundă inima mea
dumnezeu nu are nicio treabă cu asta, te trezeşti într-una din zile altfel
îţi laşi la o parte întrebările şi toate dubiile însoţitoare
te îmbraci în femeie laşi de o parte stânjeneala
devii altceva
una
pe buze aroma de merişoare al unui ruj foarte roşu
ieşi aproape nouă din casă ţi-ai pus desigur cerceii tăi cei mai frumoşi
fusta te îmbracă de parcă nu ţi-ar mai fi mamă
ci tată
pantofii cu toc ţi i-ai înmuiat în aur
şi-n
ploaie
ceasornicarul îţi dă cheia inimii bărbăteşti şi începi să întorci altfel ceasul şi timpul
dar nu, bărbatul tău nu e nicăieri
îl cauţi zadarnic pe strada prelungă ca moartea
pe taximetre s-au oprit dumnezeii să-întrebe ce e cu suflul cel nou
pentru că nicio pasăre nu se schimbă la suflet prea repede
iar tu eşti pesemne o pasăre ai devenit una
din porumbă te-ai făcut porumbel şi apoi iarăşi porumbă
ce-s cu zbaterile acelea, femeie,
te întorci din drum
în depărtare vezi cum cineva încetează să mai bată cu pumnul în uşă
e bărbatul tău probabil ţi-a deschis inima cu o cheie nu ştiuse c-o are
nu ştia la ce foloseşte,
îmi pare că pe ecranul publicity sunt îndrăgostiţii aceia piepturile lor de pasăre albă
s-au întânit
şi
au ars
pe dinăuntru
implozie
surdă
aşa cum ard stelele când le aprinzi dacă eşti dumnezeu şi ele fac prostii
şi pe cerul de noapte se arată culoarea
o vezi de la sute de mii de ani lumină
dragostea e de fapt trucul lumii
un schimb
nu
e troc
aşa cum dumnezeu are nevoie de trupul clădirilor şi de clopote,
îmi pare că acum s-a făcut linişte...
aşa cum ceasornicarul are nevoie de setea voastră de timp, pentru ceasuri,
dar îndrăgosteşte-te, odată,
femeie!
sau

redevino copil.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!