Les Andalouses

Les Andalouses, îndepărtata plajă,
ce mă primea cândva îndrăgostit,
mă cheamă în trecut necontenit,
pe-al său tărâm, cuprins de-atâta vrajă.
Din Maraval veneam pe Front de Mer,
trona pe culmi, deasupra, Santa Cruz,
şi rămânea în urma mea, difuz,
oraşul tot, cuprins de un mister.

Pe lângă Monte Christo tot urcam,
Mers-El-Kebir venea apoi la rând,
vedeam vapoarele în radă stând,
şi, tot mai mici, în urmă le lăsam.
Ne îndreptam cântând spre Cap Falcon,
ce se zărea senin în dreapta mea,
dintre coline Bomo apărea,
şi-n larg trona un falnic bastion.
Iar drumul sinuos ne tot ducea
spre mult doritul nostru Andalouses,
pe care nu puteam să îl refuz
nici chiar atunci când vântul se sucea
printre coline cu profil confuz.

Te văd şi-acum aievea cum erai,
Diană zveltă, cu profil creol,
cu păru-n care se juca Eol,
atunci când nebuneşte alergai
să prinzi un val, ce se spărgea domol.
Să te aduc acolo, aş-mai putea?,
mă-ntreb adesea, când privesc-napoi,
şi-n gândul meu renaştem amândoi,
plutind pe colţul unui ciob de stea.

Tu unde esti? Mai vrei un scurt popas
să-l dăruim iubirii noastre din trecut?
M-aş delăsa de-ntregul meu avut,
ca-n scurtul timp, ce-n faţă ne-a rămas,
să reclădim duios un ultim început.

poezie de Corneliu Neagu din Fata morgana
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Meridianul zero

Chiar de-am fi fost în universuri paralele,
la plus sau minus infinit ne-am fi-ntâlinit
căci nouă aşa ne-a fost de la-nceput sortit
să ne-ntâlnim, cândva, chiar dincolo de stele.
Duceam în suflete icoane neştiute,
fără-a putea gusta din taina lor cerească
decât atunci când a-nceput în noi să crească
un sfânt miraj venind pe căi necunoscute.

Ne-a luminat şi ne-a purtat, deopotrivă,
pe plajele de la Kristel şi Cap Falcon,
unde plutem nedesparţiti, la unison,
peste iubiri venind din spaţii în derivă.
Ne-a legănat în vis prin oaze din Sahare
sub palmierii ce pluteau vrăjiţi pe apă
când trupurile noastre se zbăteau să-ncapă
în oiştea de pe cer a Carului Cel Mare.

În zori de zi plonjam în golfuri de ispite,
venind îmbrătişati tocmai din Carul Mare
când se năştea-nlăuntrul nostru o chemare
din pământeşti dorinţe încă ne-mplinite.
Pe ţărmul dăltuit ştiam că ne aşteaptă
un nou tărâm, pe-al său meridian zero,
să ne conducă-n paşi vrăjiţi de bolero
pentru-a găsi în zori a nemuririi poartă.
Ne spinteca meridianul de pe sferă,
iar timpul ce s-a rupt nehotărât în două
ne-a oferit atunci o paradigmă nouă –
să ne iubim mereu la margine de eră.
De ce să ne-ntrebăm acum necontenit
ce sorţi am fi avut prin lume separat? –
doar am ştiut de la-nceput ce ni s-a dat –
mirajul unui vis celest de împlinit!...

poezie de Corneliu Neagu din Fata Morgana, Ed. ePublshers, Bucureşti, 2016
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tărâm de vânturi măturat

O, ştiu că ne-am iubit cu-nverşunare,
fără s-avem vreo teamă că ar fi păcat!
A fost un zbor de păsări călătoare
spre un tărâm străin, de vânturi măturat.
O noapte cât un veac de nebunie,
aşa a fost atunci, să ne iubim din plin,
nici nu ştiam că totul va să fie
doar vraja oazelor, umplute cu venin.

Un scurt popas, o clipă trecătoare,
în haosul uitării, care ne-a furat,
eu vraci de dulci speranţe-nşelătoare,
tu muză ludică a marelui păcat.
Şi ce-a rămas apoi în urma noastră? –
doar lungile regrete dintr-un jurământ,
pe malul râului cu apă-albastră,
unde credeam că le-am găsit mormânt.

Au dispărut de-acolo într-o seară,
pândind-ne acum din umbre de trădări,
când oazele turbează-n plină vară
şi-n visul meu târziu te-aduce uneori.

poezie de Corneliu Neagu (18 noiembrie 2019)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşit de iarnă

Sfârşitul iernii, cu zăpezi rebele,
rămase lângă codrul desfrunzit,
s-a răzvrătit în gândurile mele
cu vechi probleme despre infinit,
se-ntorc acum, cu ecuaţii grele,
dintr-un trecut rămas nedesluşit.

Să le accept pe toate, împreună,
ar mai putea să-mi fie de folos? –
le simt cum răzvrătite se adună
şi-n suflet se aşază tot pe dos,
când zorile, la margine de lună,
se rup din geana unui nor pufos.

Las gândurile toate risipite,
chiar dincolo de minus infinit,
prin galaxii în cosmos adormite
la margine de timp încremenit,
de-a lungul nevăzutelor ispite
de care mă despart reconvertit.

Rămâi nedumerită-n urma mea
cu vechi închipuiri ce te reţin
pe marginile unui fals destin
uitat în colţul unui ciob de stea.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri (2018)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umblăm pe câmp fără popas

Umblăm pe câmp fără popas
sub zodii prin târziul ceas.
Hotare, veac, tărâm s-au şters.
Mai suntem noi şi-un univers.

Pierdem în noapte, rând pe rând,
tot ce sub noi era pământ.
Şi mergem iar în gând, la pas.
Un cer deasupra ne-a rămas.

Vreo stea când cade din ţării,
fără să vrei, spre ea te ţii
şi poala-ţi potriveşti, s-o prinzi.
Lucirea numai i-o cuprinzi.

Şi cumpănim ce e, ce-a fost.
Noroc înalt, pornit cu rost,
ne-ntâmpină de sus prin vânt,
să nu ne-ajungă-n văi nicicând.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fereastră peste timp

N-a fost, desigur, pură întâmplare
că ai venit atunci la început de mai –
în ochi aveai doar semne de-ntrebare,
din vorbele-ţi rostite se năştea un rai.
Mă-nvăluiau cu-o vrajă absolută
curgând spre mine-n valuri, ca în vis,
cădeam vrăjit sub arcul de volută,
aprins în ochii tăi, căzuţi din paradis.
Dar m-ai cuprins la pieptul tău, deodată,
mă rătăceam pe-o margine de infinit –
când m-ai lăsat din braţe m-am trezit,
privind buimac spre bolta înstelată.

A fost prea scurtă întâlnirea noastră,
mă-ntreb acum: ce mai păstrez din ea? –
doar chipul tău pe-a timpului fereastră,
deschisă-n amintiri cu raza dintr-o stea.
Erau pe drum vacanţele de vară,
cântau fanfarele în parcul regăsit,
un tren nebun tocmai sosea în gară
când soarele trecea domol în asfinţit.
Te-ai dus cu trenu-n lunga ta vacanţă,
doar umbra ţi-a rămas lipită de peron,
plutea-n văzduh, venind din ultimul vagon,
parfumul tău, cu-o ultimă speranţă.

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondel la Poiana Sibiului

Urcat-au satul pe coline
Şi mai aproape, lângă cer,
Să vieţuiască mult şi bine
În obiceiuri ce nu pier.

Dar când s-apropie prier
Şi-i semn că primăvara vine
Răsună-n satul din coline
Şi mai aproape, lângă cer,

Chemări şi valuri de suspine
Ce-nvăluite-s în mister,
Că pleacă turme de ovine
Şi plânge vântul prin coşer

În sat urcat peste coline.

rondel de Ioan Friciu (2017)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe Bistriţa

Pe Bistriţa, cântând
O tânără fecioară,
În vânt având vestmântul
Şi-n păr vuindu-i vântul,
Cu pluta ei uşoară
Trecea-n amurgul zilei —
Pe Bistriţa cântând.

Închise între stânci
Sălbaticele ape
Gemeau ca-n agonie
Albastre de mânie,
Izbindu-se să scape
Cu vuiet şi cu vaiet —
Închise între stânci.

La cârma plutei sta
Copila zâmbitoare:
Mireasă-i astă fată
Cu moartea cununată
Şi-n stingerea de soare
Părea un chip din basmuri —
La cârma plutei sta!

Privind în urma ei,
Vedeam cum dânsa trece
Râzând pe lângă stâncă —
De nu venea adâncă
Din ceruri noaptea rece,
Şi-acum aş fi acolo
Privind în urma ei!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stea palidă a serii

Stea palidă a serii, tu sol trimis din zare,
Ce din amurguri fruntea sclipindă îţi desprinzi,
Cu ochii-ţi, din palatul de-azur au ce cuprinzi?
Ce vrei să vezi în depărtare?

S-a potolit furtuna şi vântul a-ncetat;
Cu freamăt blând pădurea îşi lăcrimează dorul;
Un fluture de aur, lin, prin livadă, zborul
Printre miresme şi-a luat.

Ce cauţi peste lumea ce doarme în stihie?
Parcă spre munţi acuma cobori în pas uşor;
Pleci surâzând, prieten plin de melancolie,
Iar ochiul tău clipeşte în zări tremurător.

Stea ce cobori în noapte spre verzile coline,
Tu, ce din mantia nopţii ca lacrimă-ai descins,
Şi vezi în depărtare păstorul care vine
Cu turma lui, pe drumul de-ntunecimi cuprins,

Spre ce tărâm mergi, astru, în nesfârşita noapte?
Vrei un culcuş, prin trestii, pe tărmul solitar?
Sau, chip frumos în ceasul tăcerii, fără şoapte,
Cobori adânc în mare, ca scump mărgăritar?

De e să mori, luceafăr, şi dacă-n marea-adâncă
Vrei pletele bălaie să le scufunzi, îţi cer:
Întârzie-ţi plecarea! Mai stai o clipă încă!
Stea dulce a iubirii, nu coborî din cer!

poezie clasică de Alfred de Musset (1835)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşit de an

Sfârşit de an şi început de iarnă,
cu amintiri întoarse din trecut,
aduc regrete care-ncep să cearnă
păreri de rău pe visul renăscut.
Un vis ajuns la poarta neuitării
pe umbrele enigmei unui zbor,
rănit cândva la marginea iertării
cu amăgiri desprinse din decor.

Dar cine ar putea să înţeleagă
enigma zborului cândva înfrânt
fără-a gusta magia lui întreagă
de-atâtea ori ucisă pe pământ?!
Eu am gustat din ea întâia oară
pe mal de râu cu unde de cleştar
sub cerul oglindit în apa clară
pe pietrele din fin mărgăritar.

Picau de sus mistere nevăzute,
destinele se-mpreunau abrupt,
treceam hotare încă neştiute,
spre infinit zburând neîntrerupt.
Doar nebunia unei nopţi de vară
putea să fie-n zborul rătăcit,
rămasă-n suflet ultimă povară
întoarsă din trecut necontenit.

Iar dacă iarna-mi bate azi în uşă,
tot mai petrec la malul unui an,
şi-n vânt arunc cu ultima cenuşă
ce încă arde-n buza de vulcan.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine (2017)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, până când?...

De-atâta vreme-auzi şi tu chemarea
Spre ceruri, spre lumină şi spre rai,
Şi tot n-asculţi, nici plânsul, nici cântarea
Şi nu-ţi îndrepţi nici gândul, nici cărarea:
O, până când, o, până când mai stai?
Văzut-ai şi tu lucrurile care
Pe alţii mulţi i-a-ntors din calea rea,
Dar tu mereu rămâi în nepăsare,
În cea mai rea, în cea mai tristă stare.
O, până când, o, până când aşa?

O, tu cunoşti că moartea nu-i departe,
Că mergi spre focul iadului dintâi,
Şi totuşi tu rămâi pe căi deşarte,
Rămâi în foc, în chin, în plâns şi-n moarte!
O, până când, o, până când rămâi?

Tu ştii şi de la tine ce aşteaptă
De-atâta vreme şi astăzi Dumnezeu!
Cunoşti chemarea sfântă şi-nţeleaptă,
Cunoşti şi calea rea şi calea dreaptă:
O, până când, o, până când în rău?

A mai trecut un an din scurta-ţi viaţă
Şi-acesta-i poate ultimul ce-l ai.
O, smulge-te din neagra nopţii ceaţă,
O, rupe-ţi vălul negru de pe faţă:
O, până când, o, până când mai stai?

Curând solia morţii-o să te cheme
Răsplata cea de veci ca să ţi-o iei.
E vremea hotărârilor supreme,
E azi a mântuirii tale vreme!
O, până când, o, până când nu vrei?...

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

TORTE IMPLETITE

Ardeam în jarul de trandafiri
Ca două torţe împletite,
Pierzând ca nişte năluciri
În spaţiul viselor nesfârşite.

Descopeream în tine noi comori
În ziua de vară prea fierbinte,
Şi te lăsam, spre mine să cobori,
Mângâindu-mă, aşa cuminte!

Venea spre mine o dulce alinare
Trimiţându-mă departe-n Paradis,
Unde vedeam numai izvoare
Ale iubirii în care ne-am cuprins.

Sfioasă apoi, cu buze fierbinţi
Mă sărutai cu o nouă ardoare,
Nu ne numărăm printre sfinţi
Îmi spuneai tu cu candoare.

Turda Băi Iulie 1965

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul gând

am adunat în palme timpul
nu a stat
m-a privit o clipă
apoi a plecat
la pas, pas cu pas
pe drumul lui
la ceasul rămas, spre alt popas
am căutat o viaţă fericirea
nu m-a cunoscut
nu a ştiut că a trecut de multe ori pe lângă mine
am strâns în braţe femeia
sărutând trupul fierbinte şi gol
o clipă m-a privit ţipând în braţele iubirii
apoi a plecat, cu alt bărbat
paşii ei se strecurau
pe nisipul umed de lacrimi
azi păşesc pe alei
de tei, de ce vrei
în faţă doar vântul mai bate
bate şi bate
pe drumuri uitate
printre frunze căzute, printre frunze uscate
de viaţă, de lume, de toate
pe aici, pe unde poate
paşii mei curg, se scurg
în cenuşa ultimului gând rămas

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semn al cunoaşterii de sine

Dedic aceste rânduri omului simplu şi fain Grigore Leşe.

tăcut şi nud o vreme-am străbătut cărări pierdute-n uitare,
am răscolit păduri scrijelind în lemnul alb chip de iele,
(dintr-o nefirească dorinţă de identificare şi definire a iubirii mele)
în scorburi găujoase am răsădit cenuşa sufletului pustiit,
şi visele le-am atârnat pe ram cât mai sus,
sus în bătaie de vânt, înşiruite înmiit...

când mâinile au prins miros de-împreunare,
şi-n scurtul timp rămas capătă profil de lumânare-

binecuvântează mamă pruncul din mine,
dar mai cu samă, luminează-mi drumul spre cunoaşterea de sine...

tu,
ştii mamă dorinţa-mi veche de-a da contur lumesc sufletului meu,
când prunc fiind,
am început să lipesc în unghiurile adiacente sufletului
câteun boţ de lut sub formă de Eu,
mai apoi,
când lutul deveni vâscos,
alunecos doar printre cuvinte,
boţul de lut l-am umezit în roua iubirilor trecute, tăcute şi nerostite-
nerostite de teama cuvintelor ce ar fi putut să prindă viaţă
la fiecare zâmbet împietrit pe faţă,
la fiecare sărut-mut,
la fiecare păcat ieşit din tipare,
la fiecare simplă chemare a sentimentului răstignit pe altare...

binecuvântează mamă pruncul din mine,
cât încă mai sunt părtaş cunoaşterii de sine...

vezi mamă,
mâinile-mi miros a-împreunare,
şi-n scurt timp vor prinde contur de lumânare...
încet, încet,
încet se stinge pruncul din mine...
să fie şi acesta un semn al cunoaşterii de sine?

poezie de Stelu Pop din Cine sunt eu? (2016)
Adăugat de Stelu Pop
Comentează! | Votează! | Copiază!

În realitate fac pe mine de frică

Atât de supărat eram când urcam la tine.
Atât de supărat încât am uitat să mă opresc şi am continuat să urc.
Am văzut că nu eram nicidecum singur, treceau pe lângă mine oameni care coborau
cine ştie de când şi până. Ajungeam din urmă oameni mai supăraţi, mult
mai îngânduraţi decât voi fi eu vreodată. Îi întreceam fără grabă, ca într-un vis,
ca într-o amintire în care hoinăresc într-un mall în timp ce cineva drag trage să moară,
si mă mint că am emoţii pentru marea trecere a sufletului său,
dar în realitate fac pe mine de frică, simt în acea amintire
că voi urma eu. Aşa e când îţi moare cineva foarte apropiat, atunci e ca şi când moartea
te bate pe umăr dar nu te întorci şi tu, este suficient persoana dragă,
tu boceşti, dai de pomană să uiţi, dar nu te întorci şi ai o jenă pe umăr tot restul vieţii, trăieşti cu ea, o
porţi ca pe un epolet. Ce sus stai!, mă gândeam că o să îţi spun prima oară când o să ajung la uşa ta
pe care scrie Fam. Escher, dar uşa ta nu se zărea şi asta (ca să fac o rimă)
nu mă deranja. Simţeam că se depărtează pe măsura paşilor
sau chiar paşii mei o îndepărtau. Stai mai sus decât se gândeau anticii
Că ar sta Divinitatea, am continuat să îţi spun în gând.
Şi m-am simţit ca şi când ai fi auzit, ca şi când te-ar fi supărat ironia şi
ai fi sângerat ceva care s-a dovedit mai târziu, după momentul nostru amoros, a fi un regret nedefinit.
Neştiind ce să îmi spui ai tăcut în gândul meu privind prin tâmpla mea
la oamenii care treceau sau pe lângă care treceam urcând spre tine.
O părere de rău m-a cuprins că îţi spusesem ce ţi-am spus. Şi în plus de asta urcam nu mă puteam opri
să te iau în braţe şi aşa mai departe. Treceam pe lângă oameni după cum bine vedeai şi tu prin tâmpla mea
şi asta îmi ocupa tot timpul. Ce frumos e la tine aici sus!, am încercat să refac dialogul
dar deja auzisei ce spusesem prima oară, aşa ceva nu se uită, nu se şterge, se poate
Ierta dar mai mult nu, chiar dacă a fost în gând. toate astea le spunea chipul tău. Tăcutul. Chipul
tău se desprinsese de fiinţa ta, de epiderma fără cute,
în timp ce urcam spre tine şi restul corpului tău se depărta de locul în care trebuia să ajung,.
Şi mâna mea îmbrăca o mănuşă din praful de pe balustradă, aşa cântăream trecerea timpului
spre tine. Mă gândeam să îţi spun una bună auzită pe scară în treacăt,
despre un mort care după mii de ani (cel puţin) iese din groapă şi fiind beznă, pentru că venise
între timp bezna mare, a continuat să urce, pentru că nu vedea pe unde se află.
La fel şi alţi morţi, unii cădeau pe lângă el, era o vânzoleală ca în amintirea mea din mall.
Dar am auzit doar bucata asta de când tot urc, fără să
aflu finalul, fără să ajung la tine. Urc fără să mă pot opri, fără să te pot
opri ca să te ajung din urmă, să ne continuăm drumul, să îţi ţin în gură chipul de ceafă
ca pe un pui de pisică.

poezie de Ştefan Ciobanu
Adăugat de Ştefan Ciobanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E-n doi December

culmi domoale în văi de amintiri şi-n timpuri
săpate-n adânc de mine, fum spre cer încet ridică
zidul sufletului meu, umed de lacrimi
trist şi-n rece alb şi-n vânturi, strigă
ascult-mă!
te caut şi ard în albastru tău şi-n gânduri
ard în taciuni, ard în clipe şi rup bucăţi din viaţă
te caut în trecut, te caut în ghem trecut de aţă
ard pe cer, ca stea ce-n jos priveşte printre nouri
ard ascuns în amintiri, ard în grele doruri
ascultă-mi te rog, inima cum strigă
tu cer!
nu pune să bată niciodată vântul, ca să spulbere
amintirea mea şi gândul nimănui
nu arunca privirea, nici trecutul, nici cuvăntul
lasă-le-ncetate, lasă-le-ntre noi
iar voi!
aburi de ceţuri, nu lipiţi lutul greu de paşii mei
iar tu december, să ştii, mă bucur
ca ai venit prin ziua cea din-tâi

aştept tu stea, nestemată-n fulg de nea bătută
să vii încet din cer, albastră-albă şi te rog
să fii cu mine blândă
încet să cazi şi să oftezi văzduhuri
să-mi spui din drumul tău, poveşti din începuturi
căci pentru tine astăzi, este zi de doi
iar eu mereu te văd prin gânduri
şi-o viaţa ce-aşi dori, să fie întrupată –n noi

vino încet şi poposeşte pe-a mea frunte
acolo mă doare şi mă alină prin cuvinte
pentru că eu, mereu
te văd, spic galben de grâu rătăcit şi îndoit
te văd-n pâinea de pe masă şi-n gust mereu te simt
te văd-n macul petală ce-mi zvâcneşte-n roşu tâmplă
în muntele în faţa căruia, cerul abătut se-avantă
te văd în mine, în multe primăveri dorite
în turn de nea-n december şi-n iernile trecute
te văd...
când răscolesc printre amintiri, tu rătăcită-n gânduri
atunci când chipul tău, alb, străin şi singur
eu l-am găsit, find suflet, departe printre grinduri
acum de vrei, doresc sigur să ştii, că astăzi
pentru tine, după zi de-ntâi nu am uitat să ştii
că este ziuă de December, pentru tine doi
şi urmează doresc să ştii, şi-o zi de trei
...

poezie de Viorel Muha (decembrie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet

Drumul vieţii cu vorbe goale l-am pietruit şi cu desculţe palme şi-n spini
mi-am răstignit un gând
De cer mi-am legat un nod din minte ce-n el am pus o arcă, gândind că
nimic nu–i fără de sfârşit
La captul unei zile am pus o dimineaţă fără nici un răsărit şi-am pus
nelinişti cu cerul unui apus
Acum îmi beau otrava din paharul unei clipe care nu mai este, decât
o răvăşire vărsată în inima momentului, de mult trecut
Acolo, da, ai fost, o rază din nesfârşitul unui alt început şi clipa când tu mi-ai spus
nu trece dincolo de tine că te pierzi

Am răsucit căderile unui timp şi-am întors ceasul unei singure clipe, şi-atunci
s-au deschis toate cerurile dispre sfârşit
Din colţul unui ochi a căzut o lacrimă pe masa tăcerii unde împărţirea
a fost neegală şi totul s-a întors
Am întrebat o lume, şi o alta, si o alta, care demult au tot trecut şi ele au strigat
nimeni nu poate fi din nou, decăt ce-a fost
Atunci am cerut ca sufletul să-mi fie răstignit, pe-o ramură de spini

poezie de Viorel Muha (iunie 2015)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baladă pentru ziua mea

De mine câteodată-mi este dor,
o, Doamne, ce bărbat eram odată!
Treceam şi gardurile ei în zbor
de poarta rămânea nedescuiată.

Poate şi azi aş face tot la fel,
dar am găsit acolo altă poartă,
nu din uluci, ci ţepe din oţel,
cu vârfurile lor să ne despartă.

Nimic n-a mai rămas ca în trecut,
chiar gardurile toate-s mai înalte,
din tot ce-a fost, din câte am avut,
atâtea mi se par acum deşarte!...

Iar de mai trec pe-acolo uneori,
pe lângă poarta ce îmi stă în cale,
m-aş înălţa chiar dincolo de nori,
din cornul lunii să-i aduc pocale.

Din ele să îmi toarne elixir,
să mă îmbăt, cum o făceam odată,
când ajungeam în stare de delir,
trecând de poarta ei nedescuiată.

poezie de Corneliu Neagu din revista Armonii culturale (20 martie 2020)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taina umbrei din adâncuri

În locul meu de taină, se scurge un izvor
Cu apa cristalină, de ochi străini ferit,
Cu susurul prin ierburi, trecând neauzit,
Ca şoaptele-mblânzite din visul meu de dor.

Se-ndreaptă spre lumina ce-n unde mai scânteie
Atunci când raze rare, de toamnă, reuşesc
Să treacă printre norii ce par că se-mbulzesc
Pe cer, să-nalţe zidul c-o uşă fără cheie.

Dar trec, răzbat adesea şi se opresc în ape
Albastre-odinioară şi care ţi-au plăcut,
Căci se-oglindeau în ele doar chipuri ce-n trecut
Râdeau înfiorate şi îşi erau aproape.

E lacul de-altădată, acel ce ne privise
Şi ne-a simţit iubirea. Ar vrea ca eu să-i ştiu
Secretul din adâncuri. Mă cheamă. Vrea să fiu,
În lumea lui, o umbră venită dintre vise,

Perechea unei taine pe care o păstrează
Şi-o vrea mai fericită în zilele ce-o dor,
Când toamna e mai rece ca apa de izvor,
Când frunzele sunt triste, când ea, prea des, oftează.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întrebarea toamnei sângelui de foc

E un loc pe care anii ce-au trecut
L-au lăsat să fie cum era atunci
Când acela care astăzi ţi-e pierdut
Te-ntreba: "Vrei, timpul, chiar aici, s-arunci?"

Ar fi vrut ca râul să-l primească-n unde
Şi să-l ducă-n lumea veşnicei câmpii
Care, nesfârşită, l-ar putea ascunde
Printre ierburi moarte sau păduri pustii.

L-ai privit mirată: "Cum s-arunc un timp
Când în zi de toamnă îmi aduce soare
Şi înflăcărarea altui anotimp?
Vreau să-mi fie-acelaşi data viitoare!"

Nu a fost. El, timpul, pe neaşteptate,
A-ncetat doar pentru ce-l ce nu-l voia
Şi, cuprins cu totul de eternitate,
Ţi-a lăsat, în gânduri, întrebarea sa.

Ce-ai răspunde astăzi, în acelaşi loc
Năpădit de toamna care-ţi înverzeşte
Amintiri din vremea sângelui de foc
Şi, prin timp, o umbră care te iubeşte?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din tot ce am...

A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,
simt clipele prin amintiri cum zboară
din câte-au fost, din câte-au mai rămas
duc mai departe-a timpului povară.
Şi nu mă plâng, şi nu regret nimic,
las timpului destinul să mi-l treacă –
din ieri, din azi, din mâine mă ridic
chiar dacă-ar fi să sap şi-n piatră seacă.

Ani grei s-au adunat în urma mea
tăcerile, mai lungi ca niciodată,
din gânduri îmi alungă piaza rea
şi calea dreaptă-n suflet mi-o arată.
Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,
cărările îmi par tot mai schimbate,
din tot ce am, din câte am avut,
în inimă-mi rămân doar nestemate.

Ridic cu ele-n cuget un altar,
pentru tăceri loc sfânt de întrupare
din vorbele arzânde ca un jar,
de strajă stând pe dune mişcătoare.
Chiar dacă toamna vieţii a sosit,
nu mă opresc din drum, merg înainte,
pornind tăcut din locul hărăzit,
mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!