Drumul meu

Drumul acesta mă poartă-n spinare,
sub soare lasciv şerpuieşte
pănă undeva, departe,
acolo unde atinge cerul
ca o vie ispită pierdută ochilor
în ceţuri fine de mister albastru.

O umbră rănită asupra-i pluteşte,
peste ţărâna măcinată sub tălpile timpului.
Ce vultur îşi poartă, oare, dansul rotund
ca pe un ritual păgân al durerii?
O inima! E inima mea deasupra norilor, uscată,
ploaia n-o atinge-n veci, nici umbra!

Sărmanul talisman de aur,
l-am topit în focurile cele mari,
din nopţile lungi fără de somn,
când nu întelegeam că te-am pierdut...
Acea prăpastie a vieţii mele
pe care a săpat-o trecerea ta erozivă...

L-am uitat apoi în forme necunoscute
şi a cristalizat într-un buzdugan.
De atunci îmi străjuieşte calea, de undeva de sus,
ca o stea a Nordului
şi vesteşte sosirea mea,
lovind năpraznic în toate porţile lumii.

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În lipsa ta

în lipsa ta m-aş face duh
şi m-aş oferi vânturilor
şi apoi, călărindu-le,
aş rătăci pustiu prin vârf de munte şi deşert şi peste ape...
şi aş urla durerea mea neînţeleasă
nici de mintea mea anecoică,
nici de inima mea uscată.

în lipsa ta m-aş evapora în norii cerului,
de unde, apoi, sub greutatea dorului,
aş inunda pământul într-un nou potop
de ape otrăvite şi acide;
şi n-ar scăpa fiinţă de mânia durerii mele!
m-aş scurge apoi în hăul uitării, în adâncuri,
acolo unde zace toată tristeţea lumii.

în lipsa ta m-aş împrăştia
în întunericul rece dintre stele
până nu va mai rămâne strop
din ceea ce am fost...
căci tu eşti verticala mea între cer şi pământ
şi centrul meu!
şi fără tine m-aş disipa spre marginile uitării.

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima mea

Inima mea e un castel
Şi te rog acum ceva:
Să nu pleci din el,
În lume, pe undeva...

Prin tine, inima mea
Respiră zi şi noapte
N-o părăsi pe ea,
Nu te duce departe!

Inima mea e fericită
Când eşti în preajma ei.
Se simte împlinită,
Iubirea să n-o iei.

Inima mea trăieşte
Pentru-a ta, mereu bate
Şi nimic nu îi lipseşte
Când aude dulci şoapte.

Inima mea a prins culoare
Nu-ţi găseşte un defect,
A uitat de suparare
Eşti mai mult ca perfect.

Inimile noastre, împreună
Pe veci, frumos s-au unit
Şi-n această lume nebună,
Într-o zi... s-au întâlnit.

poezie de Alina-Georgiana Drosu (19 martie 2016)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre tine

Poezia mea despre tine
Este o creaţie fără sfârşit.
Primul ei vers e dorinţa
Care aleargă spre infinit.

Prima strofă-i iubirea,
O formă vie cu rimă şi ritm,
Creşte frenetic ca un omagiu,
Un cântec de harpă neobosit.

Inima mea îmi dictează
Şi cuvânt şi vers şi poem,
Iar martor mi-e timpul care veghează
Şi mi te transformă într-un totem.

Litere blânde, tremurânde,
În versuri şerpuiesc lasciv,
În faţa ochilor mei ispitiţi
De cât de frumoasă e inima ta!

Mi-e greu să descriu rapsodia,
Să pot cuprinde sub litere reci
Culoarea sunetelor şi măreţia
Ce se revarsă pe unde treci.

Surâsul tău mă poartă-n uitare,
În zboruri rotunde şi line...
Aşa cum şoimul pluteşte în zare,
Plutesc şi viscerele-n mine.

Privirea ta mă zboară în munţi,
Pe aripi de păsari colorate şi iuţi;
Ochii tăi negri, izvoare de cerneală vie,
Îmi picură prin inimă, în pix, poezie.

De-ar fi să te compar,
Te-aş compara cu luna în noapte,
Însă pe tine nimic nu te poate eclipsa.
Lună eşti tu în noaptea vieţii mele!

Când luna uşor se cufundă în mare,
Cu o teamă latentă, raza de soare
Se pierde-n adâncul lăsat de lipsa ei.
Aşa m-aş pierde eu în lipsa ta.

Din marea de strofe ce va să vie,
De-ar fi să scriu ceva fără noimă:
Cuvinte greşite sau versuri grăbite,
Cu pixul meu magic promit să le şterg!

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândul de apoi

În liniştea asta eternă
ce curge ca un mir
din sicriul meu,
mă sufoc în propria mea conştiinţă
care mă judecă după criterii
dureros de pure.
Mă doare potenţialul meu neîmplinit
dar mai ales,
că nu am iubit suficient viaţa...

Mă doare că n-am trăit prezentul,
am fost o undă oscilatorie
între două limite:
trăirea într-un viitor ideal
şi retrăirea obsesivă a trecutului,
ce otravă!

Dacă n-ar fi fost timpul
prin care să-mi exprim existenţa,
cum oare aş măsura trecerea mea
în acestă lume?
Prin urmele acelea mărunte
ale paşilor mei temători,
sângerânzi în ţărâna Golgotei?
Nu există linişte în gândul acesta rece,
nici măcar alinarea că am parcurs drumul
dificil, unisens,
care duce undeva...
aduce spre singura certitudine a vieţii - mortea.

Ce greu este acum pământul
deasupra mea
şi hămesit...
si cum se mai amestecă el cu pământul meu,
luându-şi înapoi tot ce mi-a dat vreodată:
trup din ţărână am fost
şi ţărână din trup mă prefac.

Ce crini frumoşi mi-au crescut!
în parfumul lor alb de mireasă
mă descompune gândul
că niciodată
nu le-am acordat atâta iubire
ca acum,
când îşi iau seva din burta mormântului meu,
acolo unde stau înfipţi
ca nişte ţăruşe ale biruinţei
în inima unui strigoi
care a bântuit cândva pământul.

Rar,
cripta mea putrezită
zgârie ochiul câte unui trecător grăbit.
În trecerea sa se opreşte o clipă
şi holbându-se indiferent,
citeşte nişte cifre,
cifrele mele,
un interval rece, acoperit cu ceară veche,
lipsit de prefaţă,
lipsit de concluzie,
acelaşi epitaf îngroşat cu vopsea neagră
care ţine bine la timp şi la murdăreală:
'odihnă veşnică!'

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vino

Vino,
te aştept acolo,
unde te-am aşteptat în toate zilele...
cu atâta răbdare în oasele mele,
cu atâta ardoare în sângele meu,
cu ochii căutând un curcubeu,
în ceruri!

Vino,
te aştept aici,
unde te voi aştepta şi-n alte vieţi,
cu atâta bucurie în pomeţi,
cu atâta dorinţă pe buzele mele,
cu inima mea pompând praf de stele,
te aştept etern!

Vino,
te aştept în gând,
unde nimeni nu ne poate vedea;
aici timpul nu poate să mi te ia,
aici totul este aşa cum doreşti,
aici e simplu să mă iubeşti,
în inima mea!

În ceruri,
te aştept etern
în inima mea,
vino!

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Liniştea furtunii

Era o linişte deplină pe-atunci
şi-mi auzeam fricile ţipând;
Era un ţipăt ca de prunci.
Şi dintr-odată mă cuprinde-un gând,
apoi altul, apoi mai multe, apoi mă pierd...
Hoarde de gânduri galopante
îmi tropăiau instant în craniu
şi inima mea temătoare
se prefăcea în ţărână sub copitele lor.
Tot cerul acela plin de nori
se sprijinea pe umerii mei
şi din când în când îmi tuna în timpane,
revărsând peste mine topitura lichidă
a unui vechi talisman de aur.
Şi curgea lava pământului,
curgea peste mine,
erodând şanţuri adânci pe trupul meu,
dizolva treptat bucăţi de viaţă din mine.
Şi iarăşi, subtil, trăsneşte a linişte în juru-mi.

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primul trandafir

Nu, nu te-am uitat,
doar te-am rătăcit printre gândurile mele.
Uneori te mai caut,
aşa, pe sub praful ce-l aşterne timpul peste...
şi când te zăresc,
stai ascunsă în spatele primei priviri,
ţi se văd doar ochii.
Apoi fugi,
te ascunzi în spatele primei îmbrăţişări,
apoi după primul sărut...
şi când nu mai ai unde,
cedezi,
îmi apari complet în faţă,
mi te predai, îmbujorată toată,
ca atunci la începuturi,
într-un tablou de necuprins sub cuvinte.
Apoi, tot zâmbetul acela, licărind,
se disipă uşor-uşor întunericului
până te pierzi în depărtări,
amestecând în fundal o muzică tristă
şi o ploaie mocănească
într-un soundtrack memorabil,
ca la finalul unui film bun,
când zboară petalele uscate
ale primului trandafir pe care ţi l-am oferit cândva,
ca laitmotiv,
într-o poveste de dragoste neîmplinită.

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Mai am puţin, renunţ la trupul tău de lut,
La inima Ta de piatră, la ultimul... sărut,
La timpul de demult, la când nu ai mai venit
Şi acum adorm cu tine-n gând ca la ceva sfânt!

Mai am puţin, mă duc să mă îmbăt cu vin
Şi cu un gând nebun că te-am pierdut...
Când eram copil ademenit într-un... sărut
Ce l-am primit ca pe ceva prea... sfânt!

Mai am puţin, şi de am să te uit cândva
Îmi voi face din clipa Ta nemurirea mea,
În vieţile ce vor urma Tu călăuza... mea
Şi singura muză cu ochii verzi de Stea!

Mai am puţin, dintr-o noapte fără vise
În care visul tău mă bântuie mereu
Şi dimineaţa naşte roua peste flori
Tu floarea mea din viaţa ce va urma!

Mai am puţin, dintr-un plâns fără de lacrimi,
În care plânsul e doar al tău pe obrazul meu,
Tu eşti încă lacrima ce arde-n viaţa mea
Şi singura Stea ce îmi straluce-n noaptea grea!

Mai am puţin, în care dorul e doar al tău,
Iar Eu un pustnic pustiit de gândul... meu
În care m-am pierdut o clipă-n sânul tău
Iar timpul nu a vrut să-mi fie, nici el nici Tu!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am uitat

Am uitat de mine într-un vers
M-am ascuns într-o lacrimă
Şi-n cădere lentă m-am prelins
De sus în jos într-o sferă infimă.

Am uitat să trăiesc şi am adormit
Pe caldarâm, cu faţa în sus şi am visat
Într-un dor mereu nemărginit
Am pierdut, mai apoi şi ce-am sperat.

Am uitat să mai respir în zborul căzut
Şi în propria-mi nimicire am atins
C-un cuvânt, un tărâm nevăzut
Dar oarbă fiind, l-am pierdut şi s-a stins.

Am uitat să dispar dintr-un vis în zori
Şi am văzut o lacrimă ce m-a topit
Transformând clipa mea în vapori
Într-o frunză veştedă m-am risipit.

Am uitat că trebuie să mai şi gândesc
M-am ascuns într-o cochilie de melc
În secret, am abandonat tărâmul lumesc
M-am cuibărit în lună-n patul semicerc.

Am uitat de un vis, dar şi el m-a uitat
Prin firul vieţii ce mereu se-nnoadă
Mai am minutul ultim ce l-am aşteptat
Ce vis ar mai putea să se-ntrevadă?

poezie de Violeta Ionescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarbă gestantă

[alfabetul eului în braille]

aşteptaţi-mă în memoria ierbii
merg pe oasele mele
stratificate
atât de unită cu mine
că nici vânturile nordului nu pot
să-mi decojească vreo umbră
din burice

ploaia îmi arde din umeri păcatul primordial
a fi în toate oglinzile fără contur este o axiomă solară
lumii îi trebuie doar stigmatul luminii să-i sângere
palmele
când coboară de pe crucea pământului

autopsia timpului meu arată clar profilul chipului
pierdut în căutări tantalice
printre faldurile cărnii
ierbii
sau sângelui verde

acolo unde nu privesc
de spaima vederii ciclopice

poezie de Maria Elena Chindea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbra copilăriei

Am învăţat să înot prin viaţă şi totuşi,
adesea mă înec în valurile dorului
ce nasc din vântul uitării, din depărtări,
dintre cripte de mult ruginite.

Vântul acesta,
din când în când îşi drege glasul
şi şuieră în tivgă chemarea,
o ţipă!

În piept îmi creşte un înger
şi inima-mi plesneşte de lumina lui,
eu duh mă fac îndată şi mă evapor
într-o oază doar de mine ştiută.

Acolo, seara, cântă vesel pitpalacul sus pe deal
şi greierul, cu un ecou de pace, îl îngână;
acolo, în vale, cântă broasca la lumina lunii
şi stau şi-ascult, măi fraţi ai mei,
ascult cu inima - e simfonia lumii!

Mă pun la pas... mersul îmi devine cald,
parc-aş umbla desculţ prin vară
şi tălpile îmi sunt încălzite de sfântul pământ.
Un miros de pâine caldă răscolit de acelaşi vânt,
mă opreşte la o poartă care duce spre trecut.

Mă privesc călărind liberatatea deplină...
ce simplă viaţă aveam atunci şi plină,
fiind copil la ţară!
Duhul meu se opreşte-n şezut
la umbra copilăriei - am găsit locul!

O scenă biblică-mi inundă simţurile-ndată:
bunicul meu e-n bătătură şi îl privesc în ochi,
el nu mă vede, dar cumva mă simte
şi râde către soare,
îşi face sfânta cruce, ia sapa-n mână
şi pleacă împăcat către răzoare.

Şi iată eu îmi ştiu trecutul prin ochii lui,
iar el işi simte viitorul, prin ochii mei
şi între noi oglinda-n care se sticleşte umbra timpului
se sparge!

Blânda adiere a serii mângâie matern ţinutul
şi îl scaldă în miresme de recolte aurii...
un cocoş îi dă onorul şi mă face să tresar
- se pare că am aţipit în oaza mea -
iată-mă din nou la mal, dar mă îneacă dorul!

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul zeului albastru

Doamne, s-a întors viaţa la mine
a venit tiptil, într-o vară cu aromă de istorie
cu cer grav şi frumos ca o noapte adâncă
timpul devenise auriu şi fierbinte
şi m-am înveşmântat în el ca-ntr-o mantie fermecată

trecuseră ani de când zeul albastru
nu mai coborâse pe pământ
iar eu îmi lăsasem inima într-un cufăr uitat de lume
şi Doamne, câte rugi înălţasem către tine
să mă mai binecuvânteze o dată mângâierile zeului
sa-mi mai las trupul răsfăţat de nectarul ceresc
în nopţi cu aromă de nemurire

şi mi-ai răspuns, Doamne,
trimiţându-mi vise de aur
iar aripa îngerului s-a deschis deasupra mea
ca la o binecuvântată rugă
am pornit la drum, Doamne,
în căutarea inimii mele pierdute
ştiam că voi străbate păduri şi deşerturi
până să-mi regăsesc miracolul
sub chip de sărut nemuritor
zeul mă aştepta zâmbind în lumina binecuvântată
şi din palmele lui a ţâşnit inima mea
zvâcnind în fericirea fără de pereche
mână în mână am colindat străzi atemporale
ne-am îmbrăţişat sub ploaia de aur
trimisă din cerul Tău, Doamne
iar noaptea zeul mi-a învăluit trupul în ambrozie şi nemurire

sunt în mâna ta, Doamne,
cu toată fericirea mea păgână şi sfântă
m-am îmbolnăvit de viciul vieţii
iar în vârful peniţei mele
stă iubirea fără seamăn
şi albastrul cerului tău
îngăduie-mi, Doamne, să-mi păstrez inima în palmele zeului
să mă hrănesc din propria mea patimă
până când voi trece pe poarta ce duce la Tine
sunt sus, foarte sus, Doamne, nu-mi topi aripile
lasă-le să mă poarte mereu spre ceea ce sunt eu
lasă-mă să-mi respir libertatea
precum o pasăre cântătoare în dimineţi fermecate
sângele zeului curge acum prin peniţa mea
prin trupul meu zvâcnind de tinereţe
prin visele mele hinărind peste cetăţi şi păduri
din el îmi iau stropul de Rai
cu care mă voi înfaţişa înaintea Ta, Doamne,
în ziua din urmă
dă, Doamne, cu sânge şi pulbere de rai
îţi scriu epistola aceasta
ce nu aş vrea să se termine niciodată

lasă-mi pe veci visarea, Doamne!

poezie de Alina Beatrice Chesca (25 iunie 2015)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cod roşu de furtună în suflet

tu ştii că sufletul meu
trage de sforile sângelui,
să bată clopotul inimii?

tu ştii că sângele meu
e râul ce se varsă
în Marea Singurătăţii?

tu ştii că Moartea
îşi ascute coasa
cu inima mea împietrită
de durere?

tu ştii că inima mea
îşi face munca silnică
în ocnele de sare
ale durerilor mele lăuntrice?

tu ştii că cerşesc amintiri
pe strada copilăriei pierdute?

tu ştii că pot găsi într-o lacrimă
mai multe perle
decât în toate mările
şi oceanele lumii?

tu ştii că mă-nvârt
în jurul aceleiaşi inimi,
până rămân fără lacrimi?

tu ştii că inima mea
e fântâna pentru toate speranţele
alungate de seceta plânsului?

tu ştii că lacrima mea
este singurul cer ce încearcă
forma inimii?

tu ştii că-n lacrimă mea
se află cântecul abandonat al inimii?

tu ştii că şi pietrele de pe fundul apei
visează să asculte cântecul inimii mele?

tu ştii că inima mea
este o pioneză pe harta lumii?

tu ştii că inima mea bate
ca o toacă scufundată în beznă?

tu ştii că până şi umbra
are nevoie de paşi să respire
o bătaie de inimă?

tu ştii că inima mea
este şi vie şi moartă,
pe jumătate înşelată
de propriul ecou?

tu ştii că jungherul
acela sălbatic numit dragoste,
odată intrat în inimă,
nu mai iese decât
cu maşina de găurit visuri?

tu ştii că atunci când iubesc
îmi strâng speranţele
în cămăruţele inimii,
iar când nu sunt iubit
îmi strâng tristeţea în podul palmelor?

tu ştii că inima mea s-a născut
într-o colivie de oase,
dar nu se teme de cerul ochilor tăi?

tu ştii că inima mea
este o batistă împăturită
iar când o despăturesc, e cât cerul?

tu ştii că inima mea
e sala de aşteptare pentru
toate trenurile iubirii?

tu ştii că iubirea mea
e un imens continent
scufundat în sânge,
lăsând la suprafaţă doar rana,
o insulă pe care naufragiază
oamenii singuri?

tu ştii că alerg
în labirintul de sânge
după muze pierdute?

tu ştii că este mai uşor
să dormi cu mortul în casă,
decât cu muza în inimă?

tu ştii că cele mai rezistente aripi
către Dumnezeu
sunt genunchii?

tu ştii că sufletul meu
e mâna invizibilă
care se furişează printre cuvinte
pentru a mângâia copilul din tine?

tu ştii că inima mea
îşi plânge copilăria,
când sângele proaspăt venea
direct din pântecul mamei?

tu ştii că lacrima mea
poartă spre necunoscut
ultimul zvâcnet al inimii?

tu ştii că pasărea focului
doarme în sângele meu?

tu ştii că aripi de sânge
tulbură liniştea
viselor mele?

tu ştii că sunt
o pasăre oarbă cu ciocul încovoiat
spre propria inimă?

tu ştii că în sufletul meu
răsare o Lună de sânge?

tu ştii că-n copacul sângelui meu
înfloreşte o inimă?

tu ştii că sângele meu
e un şarpe-nţelept încălzindu-se
la focul nestins al inimii mele?

tu ştii că inima mea e o stâncă vie?
tu ştii că-mi pot dona sângele
chiar şi unei statui?

tu ştii că îmi vânez speranţele
cu lasoul de sânge?

tu ştii că timpul e mut
dar sângele meu îi dă glas?

tu ştii că inima mea
e aşchia înfiptă în toracele timpului?

tu ştii că de secundarul inimii mele
atârnă greutatea tuturor amintirilor?

tu ştii că timpul trece repede
ca un birjar, dând bice inimii mele?

tu ştii că-mi pun inima-n praştie
pentru a dărâma zidul
dintre oameni şi veşnicie?

tu ştii că îmi fumez sângele
cu degete fără filtru?

tu ştii că în inima mea
renaşte un Iisus
cu plete cărunte?

tu ştii că eu sunt ICAR
căzut în sângele scurs
din propria rană?

tu ştii că rănile mele
sângerează fluvii de nemărginire?

tu ştii că viaţa mea
e-o floare ruptă din veşnicie
şi pusă într-un vas plin cu sânge?

tu ştii că sunt dispersia luminii
într-o picătură de sânge?

tu ştii că-n inima mea
cuvintele-şi caută
locul de veci?

tu ştii că poezia mea
este aurul negru din candela inimii?

tu ştii că destinul meu
e creionul ascuţit
înfipt drept în inimă?

tu ştii că-ţi pot oferi
o clipă eternă de dimineaţă
suspendată între şoaptele inimii?

tu ştii că te-am cules
frânturi de iluzii şi gânduri
şi te-am închis în inima mea
închisoare de maci?

tu ştii că sculptez
chipul lui Dumnezeu
în inima de piatră a lumii?

tu ştii că e cod roşu
de furtună
în sufletul meu?

spune-mi,
tu ştii?

poezie de Ionuţ Caragea din Cod roşu de furtună în suflet (2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea e probabil o casă de zăpadă

A venit iarăşi toamna iar eu am inima descoperită şi dreaptă
îmi spuneai
că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru cea pe care o aşteptam de foarte de mult timp
să vie
să steie
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află,
şi pentru că toate se află,
ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
şi mereu este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ;
seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci
... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa fără să cunoască regret,
poate doar frică şi alte spaime mai mari. ca la oricare.

Deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi năuceşte toate frunzele,
vai, oda mea, îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă,
cetina e nemuritoare şi îl vesteşte pe Domnul meu.

Sunt supt de teamă, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, iar eu
cumva am aşteptat-o
s-o văd
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar
undeva deasupra tuturor brazilor...

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele
- ca întreg cerul -
steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă
e taina nemorţii.
Renii şi câinii de pază vor rămânea unde este cel mai rece, anul acesta,
îmi e frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a cerului viu.

Îmi pare, acum, cred că cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine, cum sunt -
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig, ca acum -
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă,
cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre
zăpezile
hornurile murdare
casele
şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela cer viu,
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească de tot, până când norii,
le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne e frică de zăpada care cade peste noi...

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis de soare

tu ma imbratisezi precum
soarele
soare plutind in apele
norilor
tu esti soarele care rasare
pe cerul vietii mele
tu esti rupt din soare
si lipit de inima mea
tu esti soarele care-mi
bate la fereastra in fiecare
dimineata
pasarea galbena cu pene
de soare
strabate vazduhul
vis galben
soare de aur
aur de soare
vis.

poezie de Stela Cioban
Adăugat de Stela Cioban
Comentează! | Votează! | Copiază!

În căutarea iubirii

Te-am căutat, iubire, de sus, cu cerul,
Când l-am rugat să-mi deseneze,
Din nori, o inimă mai roşie ca focul
Şi-am scris cu mâna mea pe ea,
Încă te-aştept, iubirea mea.

Te-am căutat iubire, cu marea cea sărată,
Când am rugat-o să izbească malul,
Şi dacă valul ei îţi va lovi piciorul
Să ţi-l sărute cu sărutul meu
Şi apoi să-mi dea de veste.

Te-am căutat iubire, cu câmpul plin de flori,
Când l-am rugat să îmbie, cu minunat parfum,
Pe fiecare domnişoară, la margine de drum,
Iar când te va vedea, să îţi ofere-n dar
Un zâmbet şi-o lalea, toate din partea mea

poezie de Vasile Şerban din Drumul spre cer (2023)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima

În viaţa asta tumultoasă
Pe care-am dus-o an de an,
Tu ai fost departe, cea aleasă
Să-mi fii pe veci un talisman.

Te-am îndrăgit din prima clipă
Şi te-am iubit nespus, cu dor,
Eu nu iau lucrurile'n pripă
Te-am adorat ca pe-un odor.

Mi-ai apărut ca şi o stea
Pe ceru'ntunecat al vieţii mele,
Ai apărut ca şi o stea,
Ca să mă aperi tu de rele.

Dar am să te pierd, aşa e oare?
Deşi nu te-aş da la nimenea,
Dar viaţa e amăgitoare,
Nu ştii deloc ce va urma.

Mi-ai fost şi prieten şi iubită
Ce mi-am dorit-o tot mereu,
Ca o cântare de lăută,
Ce mi-a cântat-o Dumnezeu.

Eşti ultima din viaţa mea
Până în clipa când am să mor,
Pe care am putut-o dezmierda
Cu vorbe pline de amor.

Eşti ultima şi preţuita mea femeie,
Ce n-am s-o pot în veci uita,
Ai fost o ultimă scânteie,
Ce n-am putut a o păstra.

Să mergi cu bine, suflet bun,
Să nu mă poţi în veci uita,
Nu vreau nimic ca să-ţi impun,
În amintire să-ţi rămână iubirea mea,
dragostea mea.

poezie de Corneliu Culman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerul plânge după tine

Stropesc cu lacrimi de iubire,
iar cerul plânge după tine,
durerea mea mi se revarsă,
iar inima greu m-apasă.
Ploaia strigă spre infern
eu te-am pierdut într-un blestem.
Sufletul meu s-a destrămat,
de-atâta plâns m-am săturat.
Nu pot să uit privirea ta,
ea aduce acum durerea mea.
Vreau zâmbetul ce mă-încălzeşte
şi inima ta ce mă iubeşte.
Fără iubire vreau să mor
privind spre cer la negrul nor,
cerul revarsă lacrimi reci,
şi ar vrea să nu mai pleci.
Nu văd soare sau lumină,
nici o zi de soare plină.
Şi te am mereu în minte
cu acel foc mereu fierbinte.

poezie de Eugenia Calancea (18 iunie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fi

se scurge lin
prin izvoare mărunte
din lacuri fără început
în oceane fără sfârşit...

nu poate fi văzut,
dar se simte ca o durere în ochi,
în toate câte le bântuie:
în scâncetul de nou-născut,
în zornăit de frunze, în pădure,
în topirea zăpezi,
în cenuşa din vatră,
în nopţile senine,
în zilele calde,
în bruma fructelor de mure,
în mustul acru din butoi,
în iarbă verde şi în fân cosit,
în zumzetul de bărzăuni
peste-un cadavru ruginit,
dar rădăcina vieţii n-o atinge!

undeva, acolo, cade o ploaie,
în altă parte,
de prea multă linişte,
se stinge o lumânare.
într-o odaie, o lacrimă pică,
pe-o scrisoare, o alta se usucă
in nuanţe albastre de cerneală răvăşită...
în dealul criptelor,
mii de alte lacrimi zac pierdute...

mai trece o zi,
apoi un clopot în biserică răsună,
din nou e sărbătoare.

în fiecare dimineaţă,
acelaşi soare creşte din pământ
şi ca un zâmbet cald atinge cerul,
iar din văzduh coboară pace.
doar un fior rece aleargă oameni simpli...
înfometaţi de viaţă-s toţi,
ştiu sigur clipa prăpădirii
ce-o va aduce în taină
colosul ceas necruţător,
a fi este în toate,
toţi morţii îi sunt datori!

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spune-mi

spune-mi unde să te caut
umbra mea şovăitoare
nopţile când de răcoare
sufletul e mai precaut?

dacă nu e ea să fie,
nici o zi din calendar
parcă nu mai are har
harta lumii e pustie

parcă totul se reduce
la un minus, la un plus
la un semn care l-a pus
soarta semnelor caduce

niciodată un compost
n-o să cucerească zborul
dar nici inima fiorul
dacă nu-şi află un rost

spune-mi unde să te caut
umbra mea şovăitoare
toată viaţa o eroare
m-a împins mereu spre out

poezie de Ion Untaru (2009)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!