Smoothness

Dacă le priveşti
precum nişte ace care conţin,
la capătul perforat,
o infinitate de alte ace,
fiecare având acelaşi vid,
din ce în ce mai mic,
Nu mai contează
unde te poartă femeile.

Sentimentul unei mulţumiri bruşte,
copleşitoare,
La fel când realizezi
Că înoţi cel mai bine
cu ochii închişi.

Uneori,
Te mai şi rătăceşti
în anumite săruturi:
Sunt acele sub-setări necunoscute
în care nu ştii cum ai ajuns
sau din care să ieşi fără să strici ceva.

Lasă panica să treacă:
Cu timpul, ca viespea prinsă între draperiile ferestrei hotelului,
Îşi va găsi singură drumul afară din tine.
Închizi iarăşi ochii şi simţi mângâierea uşoară a apei
Cum simţea mâna uscăţivă a lui Richelieu
Blana mătăsoasă a pisicilor perfide.

poezie de Traian Rotărescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

ochii
aparentele portative pe care stau
precum nişte note muzicale
într-un allegro furios

te-ai fi aşteptat la un vals
undoitrei
undoitrei
undoitrei
dar ritmul e cu totul altul
decît croşetezi tu în faţa televizorului
de unde nu te mai mişti cu anii
e ceva neasamblat de armonii familiare
un soi de concert
cu lumini bruşte şi acute tăioase
de unde nu poţi ieşi nici măcar să te pişi
şi-ţi dai drumul
cald
pe piciorul stîng
sărind cu ceilalţi de lîngă tine
neînţelegînd ce cauţi acolo
unde ochi-ţi ies din orbite
holbîndu-te la ţîţele celei de lîngă tine
elastice
cu sfîrcurile ieşite la aer
roz
la genunchii ei rotunzi
ieşiţi de sub pătura gri
şi la cuvintele ei ce-ţi răstignesc
convingerile
de pînă mai ieri

nici nu ştii cum ai ajuns acolo
dai memoria-napoi
ani
şi tot nu găseşti
printre dragoni şi filomene-nflorite bicisnic
draga ta viaţă
cerşită
cu aventuri mărunte şi continente schimbate
pustiiri şi tone de vodcă
plimbări prin oraşe străine sau camere desenate cu furie
toate acestea
maldăre de amintiri
pe care le-ai arunca în străzile străbătute
precum ochii
care te privesc
aproape ca pe-un întreg

poezie de Dan Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucas: Hansel i-a spus lui Gretel: hai să aruncăm firimiturile astea pe jos, ca să găsim drumul spre casă. Pentru că ar fi cel mai îngrozitor lucru să ne rătăcim. Anul ăsta m-am rătăcit.
Nathan: Eşti ghinionist dacă te rătăceşti într-o călătorie. Dar să-ţi pierzi motivul pentru care ai plecat la drum... e ceva cu mult mai crud.
Peyton: Călătoria mea a ţinut opt luni. Uneori am călătorit singură. Alteori alţii au fost cei care au stat la volan în locul meu... şi au plecat cu inima mea. Dar când am ajuns la destinaţie, nu am fost eu cea care a ajuns. Nu am fost eu deloc.
Brooke: Odată ce te rătăceşti, ai două variante: fie găseşti persoana care erai, fie o pierzi pe vecie.
Mouth: Pentru că uneori trebuie să ieşi din cel care ai fost şi să-ţi aminteşti de cel care ai fost destinat să devii. Persoana care ai vrut să fii. Persoana care eşti.

replici din filmul serial Ruleta destinului
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!

desen epidemic

‚Sufletele morţilor
Sunt atmosfera terestră.
Respirăm sufletele lor,
Sufletele lor îşi înfig câte un deget
Adânc în respiraţia noastră.’
(N. Stănescu – ‚Omul-Fantă’)

imaginează-ţi nişte guri
plasate epidemic pe nişte feţe albe
ca şi cum nu ar fi de ajuns
visele negre

şi-acum descide ochii
nu se ştie câţi cm sunt între gând şi glas
cert este că albul se murdăreşte
iar ochii orbesc
fără nici o ameninţare sau alarmă de prevenire

imaginează-ţi nişte pietre
lipite aleatoriu pe un tablou vid
ca şi cum nu ar fi de ajuns
grotescul lumii

şi-acum deschide ochii
nu se ştie dacă pietrele-s moarte sau doar hibernează
cert este că le poţi şlefui
cu ridul mâinilor tale

acum
imaginează-te pe tine
din afara ta, desprins din tine
ca un fulg din plumb menit să-nece glasuri
şi să topească pietre

apoi
închide ochii şi mori încet
la capăt de suflet o mamă se zbate-n chinurile naşterii
copilul ei eşti tu
cel dinafară

poezie de Dana Muşat
Adăugat de Dana Muşat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceară şi fără logică

Plătesc tribut paşilor care sunt storşi
din ace de brad
de către degetele răsucite ale apei

Mângâi tresărind din copertă
capetele păpuşilor din cârpe când stelele zburlesc
buclele lor verzi
sub capacul de la lădiţa cu comori pe care timpul îl presează cu o stâncă

pleoapele păpuşilor îmi spun că nepăsarea calcă pe propriile ei urme
dinainte de a trece prin sunetele flautului fermecat
care îmi trezeşte teama în fiecare dimineaţă înrourată de sare
fără a-şi da seama
dacă răspântia a avut un drum sau mai multe în amprenta ei

dansez în parfum de ambră lăsând corpul meu
să-mi alunece din palmă
în mijlocul picăturii care se prelinge pe geam -
dar o crăpătură vorbăreaţă îmi schimbă drumul

mii de ochi mă fixează din guri larg deschise
care casc de eleganţă
ochii împăienjeniţi de gene, de uimire şi de vorbe goale
privesc jocul meu cu acele albinelor
din fotografia îngălbenită
de ceară

poezie de Alice Diana Boboc
Adăugat de Eliana Serban
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima temă

De unde să ştiu în cât timp îngheaţă toată marea?
Se dau următoarele premise:
^Ştiu că marea e într-o continuă mişcare, se învolbură şi se înspumează.
Cum schimbi filtru la un acvariu şi observi că, după o noapte,
Bulele mici, care tăceau la marginea sticlei,
Se întind pe toată gura acvariului şi devin mari, se înghit una pe alta,
Doar ca să explodeze. Şi se pierd, dar se pierd curat
Culoarea apei nu se schimbă, doar se intenifică.
Peştii se rotesc, se izbesc de laturi.
Şi cel mai frumos se vede cu lumina stinsă.
Îţi dai seama cum e marea, dacă-i faci aşa ceva?
Dar cine ar avea timp să construiască un filtru atât de mare?
De la Zidul chinezesc până în Taj Mahal
Din vârf de munte, până-n câmpie.
Ştiu că marea albeşte toate scoicile, săruturi de sare
Aşa încât, dacă nimeresc pe mal, aduse de valuri
Şi le ridică vreun copil în palma lui
Să nu le poată privi fără gust, fără gustul sărat.
Sarea mării spune totul. Doar să ai timp duci scoica la ureche şi să închizi ochii.
^Mai ştiu că marea are flux şi reflux, te duce şi te-ntoarce...
Dar în dansul ăsta al ei, o dată la ceva timp, te cuprinde şi nu e sigură dacă să te întoarcă.
Şi stă aşa pe loc şi se gândeşte, în timp ce tu te îneci puţin...
Guşti din sare ca să ai ce povesti
Dacă cineva te va pune la ureche... ştii.
Ochii, deşi îţi sunt închişi, simţi cum se aprind în culoare şi cum irisul se adânceşte
Ca să-ţi amintească de întunericul din vintrele mării.
Tu nu te zbaţi ca peştii, ştii că-ţi lipsesc branhiile...
Doar stai aşa, să ţi se lipească algele de piele, să le prinzi între buze.
Şi când crezi că a uitat de tine, privind spre soare,
Marea te salvează şi te aduce înapoi, cu o putere de tun.
Îţi scoate apa din plămâni şi te lasă să respiri un timp, doar ca să te culeagă de pe mal la apus.
De unde să ştiu în cât timp îngheaţă marea?
Asta nu e o întrebare bună, domnule, vezi tu... conţine o concluzie falsă.
Ştim amândoi că e aşa. Dar tu pui întrebări de felul ăsta doar ca să mă enervezi, să mă vezi cum mă agit.
Gheaţa asta i-ar pune timpului margini.
Dar timpul nu are margini cum are un acvariu,
Timpul e în mare.
Iar marea... marea...
Ce să mai vorbim...

poezie de Claudia Ciobanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lângă tine, lângă sufletul tău

când ies frunzele din lumea lor de lemn
nimeni nu ştie
se întâmplă firesc într-o dimineaţă când ai impresia
că atunci în acea secundă s-a petrecut toată viaţa ta
duci câţiva paşi câţiva stropi de pe clanţa de care tocmai
ţi-ai desprins palma

singurele lucruri care vin către tine sunt nişte sticle împinse de vânt
şi chiar de-ar veni 1000 ar fi acelaşi lucru
tot te împinge somnul pe stradă
cu ochii pe jumătate închişi priveşti la vâslaş
îi auzi cântecul încheieturilor
pe faţa lui nerasă i se citeşte copilăria ce urmează
zâmbeşte
îţi vorbeşte despre iubire
ce ciudat să-ţi vorbească cineva despre iubire în aglomeraţia de la metrou
un vâslaş

te trece o transpiraţie ciudată
poate şi pentru că cei din jur vorbesc de pomenire de maslu
de faptul că nu a răspuns la telefon deşi a sunat de 30 de ori cum cere părintele

pe uşa biroului oamenii fac tic tac fără să aibă habar
tu rămâi cu chestia aia din piept ce se crede la maraton
dar nu spui nimic colegilor
ştii că ţi-ar răspunde nostalgic că au avut pe cineva drag
care a murit de aşa ceva
îţi vor da un număr de telefon neapărat să-l suni
neapărat să mori

îl rogi (îl suni?) pe cel născut peste noapte în barcă să te ducă acasă
uite închid ochii îi promiţi şi îi loveşti ochii de aer cu rigla
ce dacă îţi scapă cana cu cafea şi se rostogoleşte sub dulap
îţi imaginezi apa unui izvor cum vine de dedesubt cum inundă
covorul biroului cum
îţi intră pe sub unghii şi rezolvă situaţia

lemnul bărcii e ud dar nu moale (cum e covorul
de aici multe semne de întrebare)
deschizi ochii şi îi vezi chipul de fată închizi ochii
deschizi ochii şi îi vezi chipul de adolescent închizi ochii
deschizi ochii şi îi vezi chipul de cerşetor închizi repede ochii
deschizi ochii şi îi auzi chipul de ploaie (întreînchizi ochii - ha!)
împingi cuvinte cu pixul afară din tine
dar nu le spui mai multe cuvinte decât trebuie
nici măcar prin mediumul
pe care l-au adus şi l-au pus pe oliţă
lângă

poezie de Ştefan Ciobanu
Adăugat de Ştefan Ciobanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minciuna

Este greu să ieşi din minciună
În care trăieşti de atâta timp,
Dacă nu vezi gratiile.
Însă este şi mai greu să le vezi
Dacă eşti legat la ochi.
Sa încerci să ieşi din închisoare
Fără să-ţi fi eliberat ochii
Şi a înţelege locul în care te afli
Va avea întotdeauna acelaşi rezultat:
Te întorci de unde ai plecat.
Pentru a ieşi din cuşcă
Este necesar ca înainte de toate
Să devii onest cu tine însuţi.
Onestitatea este primul pas
Prin care te poţi elibera.
Al doilea,
Este să vezi lucrurile aşa cum sunt,
Fără să judeci ceea ce apare.
Iar al treilea,
Să treci dincolo de alegeri,
Acceptând totul aşa cum este,
Fără proiecţii şi aşteptări.

poezie de Paul Avram
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele dă în asfinţit. Se sculă binişor, fără să-i pese de ceva, şi se duse acasă. A doua zi iarăşi aşa făcu, fără să-i plesnească prin cap ceva, şi fără să-şi mai aducă aminte că plecase în peţit. A treia zi, cum se sculă, plecă iarăşi la marginea eleşteului. Pasămite îl trăgea aţa la ursita lui. Şi cum sta el acolo şi se juca cu nuiaua în apă, iară broasca ţestoasă îi tot sărea pe dinainte şi se uita la dânsul cu dor, îşi aduse aminte, la urma urmelor, că el era plecat în peţit, şi că fraţii lui erau a se întoarce a doua zi cu logodnicele lor. Tocmai când voi să se scoale şi să plece spre a merge să-şi încerce şi el norocul, iată că broasca mai ţâşni o dată, iar el îşi aruncă ochii la dânsa mai cu băgare de seamă. Se uită drept în ochii broaştei, şi simţi un nu ştiu ce, colea la inimioară, pare că îl săgetase ceva. Şezu iarăşi jos. Ar fi voit să plece, dară parcă îl pironise cineva locului. Mai voi el să facă ceva cumva, aşa ca să se depărteze, dară în deşert. Picioarele nu se mai mişcară, ca şi când ar fi fost butucite. Se miră de astă lâncezeală. Şi, mai aruncându-şi căutătura la broască, văzu ochii ei, pare că strălucea de un foc ce simţea că îl atinge.

Petre Ispirescu în Broasca ţestoasă cea fermecată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu lăsa pe alţii să-ţi joace timpul

Intre a timpului Tic-Tac
Simţurile noastre tac
Doar între ale lui ace
Intr-un V oprite
Să te scalzi cu ce
lui nu-i place
Simplul simplităţi simple
In care două ace negre
Infipte in nisip sunt o poartă
De trecere în altă dimensiune
Cu o minge de fotbal
La picior nu privind la alţii
Cum joacă timpul tău

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru pisica

Plecarea în care rămâi, cea mai tristă plecare -
Nu ajungi nicăieri înainte şi privind înapoi
Plecând pe veci miercuri şi întorcându-te joi
Ca un vapor uitându-şi parâma legată la chei
Lucrurile sunt aşa cum sunt ele, nu cum vrei să le iei.
Învaţă când se trânteşte o uşă, chiar dacă-ţi pierzi mâna în ea.

E mult mai bine aşa
Decât o uşă întredeschisă, prin care trece un curent de aer subţire
Înroşindu-ţi nasul
Lăcrimându-ţi ochii
Şi schimbând întreaga ta fire
(Neîmblânzită).
Răsuceşte-te brusc şi du-te călcând apăsat cu un zâmbet pe faţă,
Chiar dacă fiece pas te costă un an ori doi ani de viaţă,
Învaţă să fii faţă de tine însuţi cinstit
Face parte din lucrurile de neclintit,
Chiar între munţii care se bat cap în cap.
Mâna întinsă nu se refuză, ştii bine,
Dar, înainte de a strânge o mână întinsă, întoarce-te-n tine,
Priveşte
Cântăreşte
Gândeşte
O legătură nicicând începută mai uşor se sfârşeşte,
Chiar dacă doare.
Orice mână întinsă şi strânsă e un pact încheiat.
Pentru mult timp.
(Uneori, pentru personala vecie.)
Totdeauna se ştie
Cum începe dragostea sau o prietenie,
Cum se termină - e mai greu de aflat.
Un lucru e sigur: să pleci atunci când e de plecat,
Fără să priveşti înapoi,
Din nou singur cu tine.

... Aţi fost doi.

poezie celebră de Doru Davidovici din Dezminţire la Mit (1991)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ajungând pe marginea eleşteului, se aşeză şi el acolo jos, şi, privind cu nedomirire, ia aşa numai ca să zică şi el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă, şi făcea haz cum sare stropii de apă, când o lovea. Apoi începu a cugeta. El vedea că fiecare strop de apă, când pică înapoi la matcă, se face câte un armean (cerc) împregiurul lui, şi de ce merge se măreşte, până ce intră iarăşi în sânul matcei de unde a ieşit, fără mai pe urmă să se cunoască nici locul unde a picat stropul, nici întinderea armeanului din giurul lui, ci totul rămânea ca mai-nainte, adică faţa apei lucie ca o oglindă. El era dus cu gândurile. Se uita şi nu mai vedea, tot da cu nuiaua în apă, şi nu ştia ce făcea. Nu mai simţea dacă este, ori nu mai este. Când, iată că o broască ţestoasă ieşise pe luciul apei, şi se uita galeş la dânsul. Unde lovea el cu nuiaua, şi unde se deschidea talazurile care înconjura vârful nuielei, acolo, ţâşt! şi dânsa, şi ochii de la dânsul nu şi-i mai lua. Se uita la dânsul parcă să-l soarbă cu privirea. Dară el nu vedea, nu auzea. Atâta era de dus cu minţile. În cele din urmă, cum, cum, băgă de seamă că o broască ţestoasă se ţine după vârful nuielei lui. Se uită şi el la dânsa, şi parcă îi zicea inima ceva, dară nu pricepu nimic.

Petre Ispirescu în Broasca ţestoasă cea fermecată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prezent continuu

cu tine nu mai sunt în acele poveşti
şi nici din alte călătorii nu mai vin,
timpul tău oprindu-mă pe una din şine;

... şi orice tren fără stăpân din mine.

chiar firescul bine din care obişnuiam
să îndestulez găuri negre
ale iubirii sau din ce patimi şi plăţi or fi fost
năucitoare din ei şi în oglindă
drumuri înfundate spre prezent ai oprit;
îmblânzindu-mă cu un fel de muzică
care aşa începe, doar în linişte,
cum te cântă şi gândeşte
în propriile cuvinte.

într-adevăr, aduci acest prezent continuu
în care să ne treci rotunjindu-mi ceasul

... poţi chiar mai mult
în picurii din privire şi sevei de viaţă
şi în atingerea oricărui simţ
din spatele secundei care mă scrie

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştii

Mai ştii cum m-am îmbolnăvit de tine
din prima clipă, fără să gândesc?
Fereastra Raiului sunt pentru mine
ochii tăi dragi, în care m-oglindesc.

Tu ştii cât de frumos cântă tăcerea
la masa sfânt-a dorului din noi
şi cum ne vindecă toată durerea
când ne iubim în lacrime de ploi!

Şi ştii ce dulce ne e suferinţa
când viaţa ne desparte uneori,
când inima tânjeşte de dorinţa
ce umple infinitul de fiori!

Noi ştim că nimeni nu poate să fure
IUBIREA noastră ce e scrisă-n aştri,
că nime-n lume n-ar putea să-ndure
văpaia ei din ochii noştri-albaştri...

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori ochii mei

Uneori ochii mei sar!
Se întâmplă la mijlocul lui august
fiindcă atunci coasele sunt cosite de iarbă.
În locul lor
pun două ciuperci otrăvitoare.
Uneori ochii mei sar ca o apă
aruncată razant într-o piatră
curgătoare.
Uneori ochii mei păşesc desculţ în iarbă
şi nu se mai cunosc
şi nu mai privesc
şi au culoarea unei priviri arzătoare
scuturată de braţele
unor ruguri.
Uneori ochii mei
sunt doi grauri
din care rup cu coaja lor acră
stiluri de struguri.
Uneori ochii mei
sunt pantofii unei femei
fără picioare.

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

- sex. - bani. - haine. - maşină. - corp de plajă cu six pack. - reputaţie şi respect. Imaginează-ţi că în cele mai multe cazuri, oamenii îşi doresc aceste lucruri doar ca să simtă că valorează ceva, că sunt importanţi şi contează. Ce trist trebuie să fie să ai toată lista de mai sus şi să simţi că eşti la fel de mic şi neimportant ca şi când nu le aveai. Şi mai imaginează-ţi că dacă ai ştii cine eşti cu adevărat, câtă putere ai defapt şi care ţi-e originea din care vii şi unde te vei întoarce, nu doar că nu ai mai avea nevoie de nimic din cele de mai sus ca să te simţi împlinit dar chiar le-ai putea obţine relaxat şi răzând. Doar că pentru asta trebuie să uiţi tot ce ştii şi să faci munca interioară cu propriul suflet. Psihologie, dezvoltare personală şi spirituală. Doar că psihologia nu se vede din prima. Şi nici sufletul sau munca interioară. Aşa că omul continuă să fugă după ce se vede. După primul lucru care se vede. Fără niciun rezultat. Ca o maimuţă. Proastă.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privesc în gol prin spaţiul dintre cuvinte

din nefericire nu pot să-mi opresc şi gândul
cum reuşesc uneori să-mi ţin respiraţia sub apă
dar tac din ce în ce mai adânc
cumva dincolo de groapa marianelor
precum un sfinx prins cu ochii pe cer
împărţind zodiile ca pe o azimă
iar lupa prin care lumea îmi pătrunde în vis
se răsuceşte ca o galaxie
în jurul unei inimi
care pulsează în ritm de blues

uneori spaţiile dintre cuvinte
conţin poveşti infinite
taman despre limite
iar poeţii sunt singurii care le pătrund
cu ochii privind spre nimic
ca spre cea mai mare certitudine

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţie

Au ce mi-a fost din tine mai aproape?
Umbritu-ţi păr, sau fruntea grea de nor,
sau mâna ta, în care, la izvor,
mi-ai dat să beau din claru-adânc de ape?
Sau glasu-nvăluindu-mă uşor,
sau ochii tăi în cari o lume-ncape,
ce deodată mi-o deschizi sub pleoape -
sau drumul laolaltă, suitor?
Dar dacă vocea s-a-năsprit prin vreme
şi părul n-a putut de ierni să scape,
în ochii tăi privind - o, nu te teme! -
şi azi mai regăsesc acelaşi dor,
pe care anii au ştiut să-l sape
în limpezimea primului fior.

poezie celebră de Veronica Porumbacu
Adăugat de Alexandra Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţinuturi străine

Sus în cireşul din curte oare cine
S-a urcat, ce copil, dacă nu mititelul de mine?
M-am ţinut de ramuri strâns, cât am putut de bine,
Şi-am privit spre ţinuturi îndepărtate şi străine.

Am văzut grădina din vecini cu ochii mei,
Împodobită cu fel de fel de fori pe-alei –
Şi multe alte locuri de pe lumea asta minunată,
Locuri pe care nu le mai văzusem niciodată.

Am văzut cum pe râu valurile se perindă
Şi cum apa-i este cerului de-oglindă;
Drumul plin de praf, galben ca o funie de ceapă,
Cu oameni tropăind către oraş în grabă.

De-aş găsi un pom mai înalt, un pom aparte,
Aş putea privi încă mai departe,
Acolo unde râul, umflat de alte ape,-n mare
Se strecoară fericit printre şalupe şi vapoare,

Unde, oriîncotro apuci, drumul cu dichis
Te duce direct spre insulele din Paradis;
Acolo copii iau prânzul când au chef
Şi toate jucăriile sunt vii, făcute din sidef.

poezie de Robert Louis Stevenson,1850-1894, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adânca privire

Sunt plin de tine dacă pleci de-acasă,
Cu tine veşnic m-aş împovăra,
Când, noapte-zi, pereţii mă apasă
Eu, sub sprâncene port privirea ta.

Absenţa ta ca ştreangul sub bărbie
Mă strânge, dacă tu te-ndepărtezi,
Iar mâna stângă parcă-mi e pustie
Trăgându-mi inima către zăpezi.

O umbră sunt, atunci când tu n-ai umbră,
Încuviinţează umbrei care sunt
Să nu se teamă când cu tine umblă
Oriunde pui piciorul pe pământ.

La paginile scrise înainte
De ceilalţi orbi care-au putut vedea
Adaug că iubirea reaprinde
Şi ochii tăi, aici, în fruntea mea.

Căci asta e iubirea cea mai mare,
Să vezi cu ochii celuilalt, adânc,
Iar când nu e cu tine şi te doare
Să-i simţi în ochii tăi pe-ai lui cum plâng.

Aşa simt eu acum când eşti departe
Şi nu mai ştiu e noapte sau e zi,
Te ţin aici pe viaţă şi pe moarte,
Te văd că mă şi tem că vei orbi.

Din ochii tăi mi-i fac pe-ai mei acasă,
Ca pe-o lumină vie te aştept,
Dar stânga mea, de dorul tău, mă lasă,
Smulgându-mi parcă inima din piept.

Nici nu mai ştiu, e iarnă sau e vară,
Privirile ni s-au unit de tot
Rămân aici, dar am fugit afară,
Te-aş părăsi cumva, dar nu mai pot.

Zăpezi şi flori trăiesc împreunate,
Miracol şi coşmar, la fel, aşa,
Cuţitul alţii mi-l înfig în spate,
Tu ai privirea în privirea mea.

Şi poate că aceasta e iubirea,
Nu numai gelozie şi asalt,
Ci să-ţi modifici într-atât privirea
Încât să vezi la fel ca celălalt.

Profeţii însă iată ce-mi arată:
Te sorb din ochi, precum şi tu mă sorbi,
Şi ne vom cheltui lumina toată,
Îngenunchind sub cer ca nişte orbi.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştii?

viaţa parcă ar fi o parcare cu plată
ce-i pasă ei că uneori nu am bani să plătesc
deşi pentru fiecare greşeală scot din buzunar un bănuţ

atunci când te-am cunoscut era soare şi bine
şi ce prost eram, dar un prost fericit
cardul era pe zero
dar eu continuam să înot, să alerg în picioarele goale pe nisipul ăla fierbinte

evident aici nu-i vorba de tine
privită printr-un obiectiv imaginea este cât se poate de clară
viaţa în esenţa ei pare un colac de salvare. eu unul
asta ştiu cel mai bine.
am învăţat de mic cum stă treaba încât
orice ar fi nu mi-e frică
de ce să vrei să ieşi din mulţime dacă nu te priveşti în oglindă

şi încă ceva, aici e vorba de mine
despre nopţile care curg
despre zilele fără de număr care se tot pierd fără niciun răspuns
dar ce răspuns să aştepţi atunci când frunzele copacilor se topesc pe asfalt

hai, spune
cât ai vrea să ţină ecoul într-un deşert? tu ştii până unde poate să te ducă un vis?
mă trezesc dimineaţa şi îmi vine să îmi bag
picioarele în tot şi în toate
de ce?
uite, de asta

da, prietene! aici e vorba de mine
despre ratările mele
despre femeile pe care le-am avut
şi care după un timp mi-au întors spatele
ce contează că am trecut printr-o o vară fierbinte
după o noapte de pomină petrecută cu prietenii într-un club, vine greaţa

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!