Jelim cu toţii-n cor

O ţară-ntreagă-şi plânge ursita rea şi morţii,
Iar braţe mii se-nalţă spre ceruri cu durere,
Jelim cu toţii-n cor, năpăstuiţi ai sorţii,
Văzând cum viaţa noastră nu e decât părere.
Dar până când, o, Doamne, să suferim tăcuţi,
Văzând înmărmuriţi că ce ni-i drag se duce?
Cum să privim spre moarte fără o vorbă, muţi,
Să ne lăsăm copiii să fie-ntinşi pe cruce?

Treziţi-vă români cât nu e prea târziu
Şi să luptăm acum pentru urmaşii noştri!
Nu mai lăsaţi vlăstare să zacă în sicriu
Pierduţi întru vecie printre lumini şi aştri.
Hai să ne cerem dreptul de-a vieţui în pace,
De-a nu mai fi vânduţi, pentru un pumn de-arginţi,
Ne-au înşelat cu rândul fiindcă românul tace,
Dar să-i ferească sfinţii, când vom fi scoşi din minţi.

Voi, mame, faceţi zid spre pruncii ce-i aveţi
Şi vă luptaţi cu lupii ce seamănă teroare,
Nu aveţi pic de milă, ci sloboziţi săgeţi
Şi nu lăsaţi şacalii cumva să vii doboare.
O, Maică, a tuturor, ne-ntinde mâna sfântă,
Căci Tu ştii cel mai bine durerea pentru Fiu,
Nu ne lăsa Fecioară s-avem inima frântă,
Iar sufletele noastre să fie un lung pustiu.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţe la Caracal

E trist când fiicele ori fiii,
Îşi pierd sărmanii lor părinţi,
Dar sunt de-a dreptul scoşi din minţi,
Părinţii care-şi pierd copiii...

Striviţi sub tainice mistere,
Se duc părinţii spre alt rost,
De parcă nici nu ar fi fost,
Şi-i lasă pe copii-n durere...

Dar timpul lecuie durerea,
Iar truda zilei trece-ncet,
Coşmarul morţii în regret,
Şi soarta îşi impune vrerea...

Dar vrerea-i uneori nedreaptă,
Şi îi răpeşte pe copii,
Lăsându-i pe părinţi pustii,
Căzuţi pe-a disperării treaptă...

Nici timp, nici trudă, nu au vlagă,
S-aline prea cumplitul chin,
Li-i viaţa cupă cu venin,
Şi fără rost e lumea-ntreagă...

E trist când fiicele ori fiii,
Îşi pierd sărmanii lor părinţi,
Dar sunt de-a dreptul scoşi din minţi
Părinţii care-şi pierd copiii!

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu plânge, Maică Românie!

"Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neîmpărtăşit!
Un glonţ pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit....

Nu plânge, Maică Românie!
E rândul nostru să luptăm
Şi din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!

Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noştri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o ştim!

Nu plânge, Maică Românie!
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă şi pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!"

poezie de autor necunoscut/anonim (15 octombrie 1918)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Vă rog fierbinte, cu sufletul pe toţi,
Luptaţi pentru copii, pentru nepoţi,
Să nu-i lăsăm hienelor din umbră,
Căci soarta este tot mai sumbră,
Să ne trezim, cât nu e prea târziu
Şi România s-ajungă un sicriu.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăsaţi-ne să plângem

Jos mâinile murdare, după durerea vie
Şi n-aşteptaţi din moarte, un mare capital,
Nu faceţi populism din altă grozăvie,
Şi nu ne mai prostiţi, căci gestul e fatal.
Lăsaţi-ne să plângem, atât ne-a mai rămas,
Să ne strigăm amarul pentru copiii-îngeri,
Voi cei de sus, ne credeţi o ţară de pripas
Şi ne supuneţi, iată, la chinuri şi constrângeri.
Gândiţi-vă la pruncii, suflări nevinovate,
Cum oameni fără suflet îi dau pentru comori,
Sunt rupţi de rădăcină şi aruncaţi departe,
Dar va veni scadenţa şi pentru răpitori.
Nimic nu-i ocroteşte de valul de teroare
Sunt biete păsărele prinse în laţul morţii,
De-acolo, niciodată nu vor putea să zboare,
Lăsând părinţii-n urmă, năpăstuiţi ai sorţii.
Vrem fapte şi nu vorbe rostite cu emfază
Ori maziliri de-o clipă, ce nu-s de ajutor,
Ne va împinge ura, de mai rostiţi o frază
Ca tot ce-am strâns în ani să fie percutor.
Căci de-aruncaţi pisica la altul în ogradă
Ori căutaţi primpreajmă un biet acar Păun,
Nu vom mai suporta o nouă mascaradă
Nici ca din noi să plece în dureros surghiun.
Şi plâng în pumni, tăcut, pentru atâţia morţi,
Vlăstare acum ucise de-o ţară-n plin declin,
Degeaba drept de viaţă cerşim la-nalte porţi,
Prin iudele plătite ne dau pe-ascuns venin.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iertăciune

Mă rog cu lacrima fierbinte, Doamne,
La tine, tată al cerului albastru,
Ce zi de zi îmi luminezi cărarea,
Iar viaţa noastră zbuciumată ca şi marea,
Păcatele lovesc ca valuri spumegate
Şi greu mai cântăresc a noastre fapte
Îngenunchind la cruci şi la icoane
Cerând clemenţă către tine, doamne!

Tu răbdător le ierţi pe toate,
Crezând că poate ne vom îndrepta
Şi poate acum vom înţelege
Cât îi de mare mila ta,
Câtă putere şi voinţă le dai la cei ce îţi port credinţă;
Încerci cu chipul tău cel milostiv
Să aperi omul cel naiv...
Uităm că viaţa noastră e scurtă,
Cum inimile noastre în piepturi bat
Şi timpul ca un hoţ hain, fără de veste,
Ne fură viaţa mişeleşte, văzând că-i numai o poveste...

Te întreb acum, cu inima zdrobită,
Când lumea e în delir, de flăcări pârjolită
Să fie oare un semn divin din crunta apocalipsă?
În faţa morţii nu poţi face scut,
Cu viaţa noastră vom plăti tribute,
Când sufletul ni s-a umplut de ură şi atâta nepăsare,
Pe-al vieţii blestemat altar murind ca ultimul hoinar,
Ca mama ce îşi plânge pruncul în pridvor,
Pământul va ajunge un simplu cerşetor...
Iar noi ne vindem precum Iuda,
Pe bani şi pe ruşine ne dăm truda.

Ne minte frumuseţea asta înşelătoare
Şi viaţa asta atât de amăgitoare,
Suntem sătui şi plin de avuţie,
Nu ne gândim la clipa ce o să vie,
Uităm de frate, mama, tată,
Dar nu vedem că ne îndreptăm spre judecată...
Nu ne mai vorbim o vorbă dulce,
Uităm că pe pământ avem o cruce,
La greutăţi cu greu mai facem faţă,
Iar sufletul ni-i ca un glob de gheaţă,
Ne cufundam precum o cizmă în noroi,
Întoarce, Doamne, faţa către noi!
Amin!

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sentiment

Atâta timp cât port în mine
Vibrări de lut şi sentiment,
Aveţi motive, aveţi drept
Să-mi faceţi rău, să-mi faceţi bine.

Iar când va trebui să mor
Intrând ca viermele-n găoace,
Să nu-mi mai spuneţi de amor,
Lăsaţi-mă, vă rog, în pace...

Acum cât pot să râd, s-aştept,
Să plâng, să sufăr cu suspine...
Iar voi, motive-aveţi, ce-i drept,
Să-mi faceţi rău, să-mi faceţi bine.

Chişinău 17 noiembrie 2019

poezie de Mihai Ghidora (17 noiembrie 2019)
Adăugat de Ghidora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărut mâna!

Sărut mâna casă! Maică Sfântă, dragă,
Îngenunchi la tine, inima-i beteagă...
De-am greşit cu gândul, iartă Maică Sfântă!
Roagă-te la Tatăl, sufletu-mi ascultă!
Sărut mână Maică, sărut mâna Tată,
De-am greşit cu fapta, eu te rog, mă iartă!
Iartă-mă Iisuse, mă aplec smerit
Tu îm iartă pentru tot ce am greşit...
Plânge semnul crucii, clopotu-i în rugă,
Oi întru pierzare suntem pe pământ,
Îngeri stau de veghe întru îndreptare.
Iartă-mi Doamne Sfinte! Muritor eu sunt...
Se deschid biserici spre Dumnezeire,
Să sărbim din cupa vieţii! Univers,
Sângele şi pita, curăţă-ntinarea
Şi dă nemuririi, de acum, alt sens.
Sărut mâna, casă! Ne aşteăţi curată,
Oh, Fecioară pură, toţi te vom cinsti!
Tată, prunc şi mamă, biblie şi tihnă,
Casă, dulce casă, noi te vom sfinţi!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un bărbier evreu: Îmi pare rău, dar nu vreau să fiu împărat, nu e treaba mea. Nu vreau să conduc sau să cuceresc, aş vrea, dimpotrivă, să-i ajut pe toţi dacă s-ar putea – evreu, arian, negru sau caucazian. Cu toţii vrem să ne ajutăm unii pe alţii, aşa e natura umană. Vrem să trăim din fericirea celorlalţi, nu din suferinţa lor. Nu vrem să ne urâm şi să ne dispreţuim. E loc pentru toţi în lumea asta, iar pământul e bogat şi darnic. Ne-am rătăcit pe drumul unei vieţi care poate fi liberă şi frumoasă. Lăcomia ne-a otrăvit sufletele, a închis lumea cu o baricadă de ură şi ne-a împins în sărăcie şi vărsare de sânge. Alergăm din ce în ce mai repede, dar ne-am închis în noi înşine. Maşinăria abundenţei ne-a lăsat în penurie. Ştiinţa ne-a făcut cinici, inteligenţa – distanţi şi inumani. Gândim prea mult şi simţim prea puţin. Mai mult decât tehnologie, avem nevoie de umanitate. Mai mult decât inteligenţă, avem nevoie de bunăvoinţă şi tandreţe. Fără acestea, viaţa devine potrivnică şi atunci totul e pierdut. Avioanele şi radioul ne-au adus mai aproape. Însăşi natura acestor invenţii ne cere să fim buni, să ne avem ca fraţii, să fim uniţi. Chiar în acest moment vocea mea este auzită de milioane de oameni din toată lumea, milioane de bărbaţi, femei şi copii deznădăjduiţi, victime ale unui sistem care chinuie şi arestează oameni nevinovaţi. Celor care mă aud acum le spun să nu-şi piardă speranţa. Sărăcia care se abate acum asupra noastră e doar efectul trecător al lăcomiei, al amărăciunii oamenilor care se tem de progres. Ura dintre oameni va dispărea, dictatorii vor muri, iar puterea pe care au luat-o de la oameni, va reveni oamenilor. Şi atâta timp cât oamenii vor muri în numele libertăţii, ea, libertatea nu va pieri. Soldaţi! Nu vă lăsaţi pe mâna brutelor, a celor care vă dispreţuiesc, care vă transformă în sclavi, care au pus stăpânire pe vieţile voastre, care vă spun ce să faceţi, ce să gândiţi şi ce să simţiţi! A celor care vă îndoctrinează şi care vă tratează ca pe nişte animale. Nu vă lăsaţi pradă acestor monştri, acestor oameni-roboţi cu minţi şi inimi mecanizate! Voi nu sunteţi roboţi, nici animale, ci oameni! Aveţi în inimi umanitate! Voi nu purtaţi ură celorlalţi. Doar cei neiubiţi şi inumani urăsc. Soldaţi! Nu luptaţi pentru sclavie, ci pentru libertate! În versetul 17 din Evanghelia după Luca scrie: "Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru", al tuturor oamenilor, nu al unui grup, nici al unuia singur! Voi, oamenii, sunteţi cei care aveţi puterea să creaţi roboţi, să creaţi fericire! Voi, oamenii, aveţi puterea să faceţi această viaţă să devină liberă şi frumoasă! Să folosim această putere în numele democraţiei, să ne unim în lupta pentru o nouă lume, o lume decentă care va oferi oamenilor şansa să muncească, tinerilor – un viitor şi celor în vârstă, o bătrâneţe sigură. Brutele au ajuns la putere promiţând toate acestea. Dar au minţit, nu şi-au ţinut promisiunea şi nu o vor face niciodată! Dictatorii se eliberează pe sine înrobind oamenii! Să luptăm acum pentru a împlini această promisiune! Să luptăm pentru o lume liberă! Să rupem toate barierele naţionale, să înlăturăm lăcomia, ura şi intoleranţa! Să luptăm pentru o lume raţională, o lume în care ştiinţa şi progresul să aducă fericire oamenilor. Să ne unim întru democraţie! Hannah, mă auzi? Oriunde ai fi, Hannah, priveşte spre cer! Norii se risipesc, soarele răsare din nou. Am ieşit din întuneric la lumină. Ne aşteaptă o lume nouă mai bună, în care oamenii vor lăsa în urmă ura, lăcomia şi cruzimea. Priveşte spre cer, Hannah, sufletul omului a prins aripi şi zboară în sfârşit spre curcubeu, către un viitor glorios. Un viitor al tău, al meu, al nostru tuturor. Priveşte spre cer, Hannah! Priveşte spre cer!

replici celebre din filmul artistic Dictatorul, scenariu de Charlie Chaplin (7 martie 1941)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa credinţei

La umbra crucii lui Cristos,
Să ne aplecăm, să-nmugurim,
Credinţa întru ce-i frumos,
Părinţi şi fraţi, s-o împărţim.
Iubirea a rodit în voi –
Un râu de miere curgător,
Fiţi pentru oamenii-n nevoi
Refugiul binefăcător.

La umbra crucii lui Cristos
Să plângem lacrimă amară,
Căci fiecare păcătos
Iubirea-n vorbe o măsoară.
De fapte omul e sărac
Şi-n suflet secetă se-ascunde...
Fi bun şi drept, omule drag!
Tu lasă-ţi inima să cânte!

Să ne aplecăm, să-nmugurim,
S-aprindem flamura iubirii,
Prin Domnul fericiţi să fim,
Să cânte-n coruri heruvimii.
Trudiţi! Veşminte îngereşti
La tâmpla cerului să curgă,
Doamne, minune Tu ne eşti!
Ascultă dar a noastră rugă!

Credinţa întru ce-i frumos,
Stânca iubirii s-o-ntărească,
Crotalii n-ajungă la noi,
Veninul să se risipească.
Păcatul mărului, de-acum,
Să-şi risipească-ntinăciunea!
Tu, omule, să fii mai bun,
Să-mpodobeşti cu stele lumea.

Părinţi şi fraţi, s-o împărţim
Pâinea albastră de lumină
Şi în iubire să trăim,
Pace eternă, vis şi tihnă.
Ni-i viaţa doar un canion.
Vârtejuri trec... de cruci şi fapte...
Tu urcă spre al lumii Domn,
Nu te lăsa răpus de moarte!

Iubirea a rodit în voi...
Precum un sâmbure divin
V-aţi înălţat. Căzut-au ploi...
Voi aţi răzbit prin plâns şi chin.
v-au ars imagini mincinoase
cu veninoasă strălucire.
Dar drumuri mult mai fastuoase
Aveţi... Credinţă şi iubire.

Un râu de miere curgător,
Mireasă de lumini şi pace
Să fie pentru-acest popor!
Oamenii între ei se-mpace.
În lunga lor cutreierare,
Să-şi scuture polen de dor
Toţi îngerii! Plutind spre soare,
Suntem sau devenim atom.

Fiţi pentru oameni în nevoi,
Far, templu şi lumină sfântă,
Fiţi pentru ei, ce pentru voi,
E cel ce-n timpuri vă cuvântă!
Zidiţi prin voi pe cei ce sunt,
Spre-a nu cădea pradă furtunii,
Trăiţi în pace pe pământ,
Aşa cum şi-au dorit străbunii!

Refugiul binefăcător,
Fiţi celor ce sunt oropsiţi!
Daţi-le marele-ajutor!
Nu-i depărtaţi şi nu-i huliţi!
Păstorul bun, ne-a învăţat:
Pentru o oaie rătăcită
Să mulţumim ne-ntârziat...
Inima fie fericită!

Refugiul binefăcător
Fiţi pentru oamenii-n nevoi!
Un râu de miere curgător!
Iubirea a rodit în voi...
Părinţi şi fraţi s-o împărţim,
Credinţa întru ce-i frumos.
Să ne-aplecăm, să-nmugurim,
La umbra crucii lui Cristos!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa Românilor

Ni-i ţara scufundată în chin şi-n suferinţă
Şi sângele ne este nepotolit vulcan,
Ne-ntoarcem spre-nchinare, ne-ntoarcem spre credinţă,
Spre ţara noastră sfântă ne-ntoarcem an de an.
Ei au udat pământul cu lacrimă de sânge
Şi au săpat în stâncă altar de bucurii,
Noi am călcat morminte şi inima ne plânge
Şi ne frământă doruri în fiecare zi.

Ni-i ţara scufundată în chin şi-n suferinţă,
Pornim cuprinşi de doruri spre tainicul pământ,
Un loc de libertate, un semn de biruinţă,
Să ne cinstim trecutul, aşa cum ei au vrut.
Cenuşa strămoşască mai curge în clepsidră
Şi străluceşte-n ape nisipul sângeriu,
Ne cheamă vatra, vinul şi pâinea aburindă...
Aici, frate române, cu tine vreau să fiu!

Şi sângele ne este nepotolit vulcan...
S-a scurs naintea celor ce-au vrut să vândă ţara
Şi rânduiala vieţii. Trecut-au an cu an...
Prin ierni înfrigurate se-ntoarce primăvara.
Lumina libertăţii o-mpodobim pe ii,
Am strâns în noi seninul, l-am pus în tricolor
Şi macii cu iubire i-am presărat pe glii,
Prin noi cresc grâne coapte şi cântece de dor.

Ne-ntoarcem spre-nchinare, ne-ntoarcem spre credinţă,
Nu ne-am pierdut speranţa şi vom lupta din nou,
Uniţi pe veşnicie, cu-ntreaga noastră fiinţă,
În hora re-Unirii şi ei şi tu şi eu.
Ne strigă-aceeaşi voce,, ne cheamă din adâncuri,
Simţim în suflet vântul, îndemnul de-a lupta,
Cu scutul de dreptate, iubirea de pământuri,
Oh, scumpă ţărişoară, noi te vom apăra.

Spre ţara noastră sfântă ne-ntoarcem an de an,
Vom săruta pământul şi cumpăna fântânii,
Se zbate iar în suflet nestăpânit vulcan
Şi s-au unit în cuget, în ţară, toţi românii.
Ne-aşteaptă iar acasă părinţii. În pridvor,
În lanţ se zbate-un câine. Pruncii-au ieşit în prag,
Alintă-mă măicuţă şi spune-mi "som uşor!",
Spune-mi orice durere, tată, tăicuţă drag!

Ei au udat pământul cu lacrimă de sânge,
Braţele lor, prin noapte, ne cheamă înapoi.
Le-am răscolit cenuşa. Sunt trişti! Şi cerul plânge,
De dragostea de neamuri eroii iar sunt goi.
Căci a rodit pământul, dar lacrima-i amară,
Azi ne-au murit străbunii... Au sărăcit de noi,
E vuiet de furtună peste întreaga ţară
Şi-i secetă de oameni şi-s răbufniri de ploi.

Şi au săpat în stâncă atâtea bucurii!
Ei s-au sculptat pe sine şi-n brazi s-au înălţat,
Plecat-au în apusuri poeme viorii,
Cuvinte-n călimară... şi stele ne-au lăsat.
De-aceea mii de verbe în noi au încolţit,
De-aceea suntem astăzi, noi, vatră de istorii,
De-aceea, crin la tâmple, prin noi au înflorit
Şi ne găsesc lumină şi fericire zorii.

Noi am călcat morminte şi inima ne plânge,
Am căutat prin lume, un ban, dar viaţa-i grea,
Amărăciunea-n suflet, ca în cătuşe strânge...
Greşit-am! Iartă Doamne! Şi nu te mânia!
Mă rog la Maica Sfântă, o clipă poposesc...
Către străbuni, prin mine, se-nalţă altă rugă,
Ştiu că din astă clipă eu n-am să mai greşesc...
Dar clopotul răsună, din mine mă alungă...

Şi ne frământă doruri în fiecare zi...
Români plecaţi departe, ni-i ţara de vânzare?
Oh, v-au rămas acasă familii şi copii,
Cu voi, din ţara voastră câte-o fărâmă moare.
Vin lupi să-i frângă trupul şi corbi înfometaţi,
Sub flamura dreptăţii se stinge o făclie...
Români plecaţi departe, de moarte vinovaţi,
De ce lăsaţi să moară Măicuţa Românie?!

Şi ne frământă doruri în fiecare zi...
Noi am călcat morminte şi inima ne plânge...
Şi au săpat în stâncă atâtea bucurii,
Ei au udat pământul cu lacrimă de sânge.
Spre ţara noastră sfântă ne-ntoarcem an de an,
Ne-ntoarcem spre-nchinare, ne-ntoarcem spre credinţă
Şi sângele ne este nepotolit vulcan,
Ni-i ţara scufundată în chin şi-n suferinţă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai dă-mi vreme

Anii vin şi trec prea iute
Mulţi, puţini, cum ne e dat,
N-au urechi ca să asculte
Ruga noastră, au zburat.

Stau atunci şi mă gândesc
Ce-mi rămâne-n urmă mie?
Am ştiut cum să trăiesc
Punând suflu chezăşie?

Pierzând zilele de-a rândul
Cu îndemnuri trecătoare,
Încropind din aburi, visul
Ce pierea la simpla boare.

Socotind cum clipa pleacă
Şi doar grija îmi rămâne,
Văzând luntrea că se-neacă
Am vâslit spre-nchinăciune.

Te rog, Doamne, mai dă-mi vreme
Să ating al meu liman!
Spune-mi, Doamne: "Nu te teme!"
Când am frică şi alean.

Pentru suflet dă-mi o haină
Din iertare şi iubire,
Să o spăl în mare taină
În lumină şi smerire.

Nu vreau inimă pustie
Din argint şi nestemate,
Fă-o, Doamne, simplă, vie
Să o simt în piept cum bate.

Când din lume am să plec,
Nu ştiu când, poate şi mâine,
Fie-mi ceasul bun să trec
Vămile ce duc spre Tine.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A noastră soartă

Au murit atâţia oameni
Cu speranţa la mai bine
Cu speranţa că urmaşii
Vor trăi cum se cuvine.

Şi acum trecut-au anii
Tot ce s-a schimbat sunt nume
Tot aceleaşi feţe-amare
Tot aceleaşi timpuri dure.

Să cădem puţin pe gânduri
Pentru ce noi am luptat
Nu să-ntoarcem spatele
Ca şi cum am fi uitat.

Vor veni copiii noştri
Întrebând: voi ce-aţi făcut?
V-aţi jertfit pentru o viaţă
Ce noi nu am cunoscut

Putem schimba istoria,
Clădim palate pe ruine
Nu să spunem asta-i soarta.
Va veni odată bine.

Am distrus ce am avut
Şi căpeteniile sunt moarte
Dar doi oameni n-au putut
Să conducă-n ţară toate.

Şi acei care acum
Dau din gură ca-nainte,
Sunt acei ce cred că noi
Fân avem în loc de minte.

Însă noi ştim să răbdăm
Nu ştiu dacă bună-i calea
S-aşteptăm ca peste toate
Să s-aşterne uitarea.

Strigă suflete din groapă
Şi copii rămaşi orfani
Plânge Dunărea de milă
Şi ai ţării veterani.

O lume-ntreagă ne priveşte
Milă este-n ochii lor
Când aud că spun "săracii"
Simt că-nebunesc şi mor.

N-am avut de ei nevoie
Şi sper că nici nu om avea
Căci nimeni nu dă fără a cere
Cât ar fi viaţa de grea.

Va veni şi ziua-n care
Ne vor cere înapoi
Ce-a venit într-o căruţă
Va pleca într-un convoi.

N-ar fi pentru-ntâia oară
Când din bunătatea noastră
Alţii foloase ar trage
Chiar cu mintea lor cea proastă.

Încredere s-avem în alţii?
Doar în noi şi e destul.
Căci de mila ăstor oameni
Îmi ajunge, sunt sătul.

Nu că am pierdut curajul
Sau încrederea în oameni
Da nu noi suntem cei ologi
Ci un popor de oameni zdraveni.

Şi de credeţi că spun basme
Ia uitaţi-vă-n oglindă
Şi ce veţi vedea atunci
În al vost suflet să se prindă.

Veţi vedea pe Ştefan, Ţepeş
Brâncoveanu, Cantemir,
Pe Vladimirescu Tudor
Şi pe viteazul Mihail.

Poezie aveţi în sânge
Coşbuc, Goga, Minulescu,
Oameni de popor ca Creangă
Visători ca Eminescu.

Aceşti oameni, oameni mari
Vin dintr-un popor tot mare
Şi cu ei noi ne legăm
Într-o naţiune tare.

Şi cum spun eu ce gândesc,
Spuneţi ce aveţi pe suflet.
Au venit vremurile-n care
Viaţa este fără scrupet.

De-a lungul anilor şi-acum
Cu toţii ştiu că îndurăm
Dar nu ne provocaţi prea mult
Căci încă ştim să şi luptăm.

Şi-odată sângele când fierbe
Greu se poate domoli
Şi toate-armatele străine
Nu ne-or putea iar potoli.

Feriţi-vă duşmani nemernici
Feriţi-vă de cei ca noi
Căci când e unul la necaz
Vom fi cu toţii stil pe voi.

Noi v-am primit cu pace-n suflet
Când în pace aţi venit
Aţi venit cu gânduri rele
Peste graniţi v-am gonit.

Aţi plecat cu capu-n piept
Din istorie ne-aţi şters
Dar în a istoriei poezie
Încă mai lipseşte un vers.

Acel vers suntem doar noi,
Oameni simpli, doar români
Dar noi încă n-am uitat
Cine-au fost ai noşti bătrâni.

Avem suflete curate
Şi a noastră ţară încă
Pe meleagurile lumii
Este cea mai-naltă stâncă.

Nu-i din aur ca a voastră
Nu sclipim doar în afară
Dar de vi la noi în iarnă
Vei pleca crezând că-i vară.

Seara ne plimbăm pe stradă
Nu avem inima mică
Nu ca voi frică de oameni
Doar de Dumnezeu ni-e frică.

Şi acum că ştiţi ce suntem
Ştiţi ce-nseamnă omenie
Pot să spun veniţi în pace
Şi prieteni vom fi pe vecie.

poezie de Robert Botsch
Adăugat de Robert Botsch
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taci!

Aştept din sfere-nalte s-apară o minune
Şi-ntreb pământul-cuib: - Cu rănile ce faci?!
Aud cum din adâncuri el strigă: - Uniune!
Însă o forţă neagră degrabă-i spune: -Taci!

Dar gândul fără hamuri începe să alerge
La strămoşeşti morminte, acolo unde-s daci,
El vrea enigma sorţii cumva să o dezlege,
Că tu, române, stai cu fruntea-n jos şi... taci.

Cuvântul cel de taină ţâşneşte-n rugă mută,
Pentru că brazda-i dată pe-o mână de pitaci,
Oare nu-i nimeni treaz şi câinele s-asmută,
Când eşti furat, române, însă de teamă, taci?!

Suflarea mea lezată se-agită-n neputinţă,
Văzând pădurea, lunca, mâncate de gândaci
Şi munţii cei din veacuri jelind a umilinţă,
Iar Dunărea-ntrebând: Cât timp o să mai taci?!

Atuncea strig spre zări, Iisus cel Bun ne-ajută
Şi va călca-n picioare cohorte-ntregi de draci,
Iar ţara aceasta sfântă nicicând n-o fi pierdută,
Căci Dumnezeu va spune la multe lifte: Taci!

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?!

De ce să-i lăsăm pe părinţi să ne moară?!
Cu ce drept să ucidem?! Căci odată cu ei
Vom muri jumătate, vom muri-ntâia oară
Vom simţi paşii lor ca pe-o dulce povară -
Paşi pierduţi în neant, lacrimi grele sub geană.
Vânt de vieţi răvăşite, paşii singuri şi grei.
Ei vor fi doar o umbră, noi o stea căzătoare,
Noi vom fi doar iluzii, tot iluzii şi ei.

Cu ce drept să lăsăm noi părinţii să plângă?!
Ei au plâns viaţa toată şi-n genunchi au luptat,
La copii, tot ce au, înc-o zi să le-ajungă,
Dintr-un prunc să se facă puiul mamei bărbat.
Cu ce drept judecata?! Ce-a greşit un părinte?
Ce-a greşit mama, tata? Vă aduceţi aminte?!
Cu ce drept, pentr-o palmă, doar durere să laşi
Şi să pleci la cafea şi ţigări în oraş?!

Cu ce drept să-i lăsăm condamnaţi la tristeţe?
Au făcut sacrificii şi de ei au uitat...
Cu ce drept le semnaţi condamnarea la moarte?
Ei de mult dintre voi, ca un vis au plecat.
Că sunt trişti sau sunt singuri, nici chiar lor nu le pasă,
Nu le pasă că n-au ce să pună la masă...
Luminează, căci au drumul vieţii-nainte
Şi durere şi plâns, dar şi griji de părinte.

Nu le pasă de ei, pe ce drumuri apucă,
Nici nu ştiu ce poveri au sau pot să mai ducă,
Doar de voi le mai pasă, cât rămâneţi copii,
Cât aveţi un părinte, până-n ultima zi.
Cât e Soare pe cer şi în ei Dumnezeu,
Vor lupta pentru voi şi vor plânge mereu,
Vor trudi în genunchi, vor muri repetat,
Vor muri zi de zi, că aşa le e dat.

Cu ce drept să-i lăsăm condamnaţi la uitare?!
Da, ne sunt o povară, paranoici sau răi,
Ei au râs când pe voi a uitat să vă doară
Şi-au vegheat zi şi noapte printre sute de ploi.
Cu speranţe şi rugă s-au lăsat în uitare,
Dar pe voi nici acum de părinţi nu vă doare.
Un blestem repetabil cu părinţi şi copii,
Lacrimi, suflete goale, până-n ultima zi...

P. S.
Deci cu ce drept vă condamnaţi părinţii,
Când chiar şi ei, pe ei s-au condamnat?!
Rugaţi mai bine îngerii şi sfinţii
Să le lumine drumul întinat!
Întindeţi-le mâna cu iubire
Şi daţi putere! Paşii obosiţi,
Să îşi găsească forţă-n paşii voştri.
Doar asta îi va face fericiţi.
Părinţii-s doar o lacrimă de-a voastră
În care ca-n oglindă se privesc,
Ei vor rămâne veşnic pronie cerească...
Şi dincolo de moarte vă iubesc.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

În noapte, în tăcere, pe cerul înstelat
Se vede cum apare un înger luminat.
Aşa de luminos e încât stele pălesc
Iar luna se opreşte din teatrul ei ceresc...

E Mihail, Arhanghel, prea-mare intre sfinţi
Ce stă de-a dreapta Tatei cu aripi de fulgi blânzi.
Acum încet coboară spre lumea pământeană
Unde sufletul moare căci nu mai are hrană..

Hrana este iubirea însă acum se vinde,
Cu cât ai mai mulţi galbeni sufletul tău surâde
Căci el primeşte hrană, iubire din arginţi,
Cu banul astăzi poţi să-i cumperi şi pe sfinţi.

Fiindcă preoţimea, anume farisei
Au ajuns ca să vândă credinţa-n Dumnezei
Iar pentru ceva galbeni poţi ca să stai în Rai
Aşa promit cei care se cred preoţi prea-mari...

Stătea mândrul Mihail privind lung spre pământ
Cu un surâs sarcastic de la nord către sud
Apoi din est spre vest, din Moscova spre mare,
Spre ceea ce e azi Babilonul sub soare.

Într-un târziu văzu o mică licărire
Undeva între est şi aspra ungurime.
Era o ţară mică, pe nume România
Însă o ţară sfântă ca şi ortodoxia

Din ceruri, din văzduh, într-o mică chilie
Aflată în Moldova, în astă Romanie
Un biet călugăr singur se roagă pentru bine,
Nu pentru bani sau fală, ci pentru-un colţ de pâine.

De ce un colţ de pâine? Căci pâinea se găseşte,
O pâine poate avea chiar şi cel ce cerşeşte!
Dar nu! Acest călugăr vede-n colţul de pâine
Speranţa pentru viaţa după ziua de mâine.

Azi încă este pace, lumea e-ndestulată,
Se poate spune chiar că lumea e bogată,
Că ne-ndreptăm încet spre un alt nou Turn Babel
Fără să suferim pentru Cain şi Abel

Fiindcă Mântuitorul, jertfindu-se pe cruce,
O reabilitare a putut a aduce
Iar blestemul ceresc de la-nceput de lume
S-a dezlegat pe veci printr-o mare minune.

Aşa că omenirea cea din ziua de azi
Încearcă să creeze sisteme de giganţi
În care existenţa se rezumă la galbeni
Iar robia creată e revărsată-n oameni.

Acest călugăr singur o clipă lung priveşte
Spre cerul înstelat unde un chip luceşte
Şi deodată vede Arhanghelul cel Sfânt
Cum cu privirea-i tandră se uită spre pământ.

Atunci bietul călugăr spune o rugăciune
Către Sfântul cu aripi făcând o plecăciune:
"-Te rog Sfinte Mihail, roagă-L pe Dumnezeu
Să aibă mare grijă pentru poporul meu!"...

poezie de Bogdan Constantin Proca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăsaţi să mai vină şi mâine...

Şi-i trist, şi plânge Dumnezeu
Privind spre Pământ cu uimire
Cum oamenii îşi fac singuri rău
Orbiţi de furii, si lăcomii în neştire!

"Eu v-am creat cu iubire,
şi v-am suflat bunătate...
Voi, oameni cu ochii închişi
Vă duceţi grăbiţi către moarte!"

"Treziţi-vă cât încă se poate,
Cât încă miroase a pâine
Nu vă grăbiţi către moarte
Lăsaţi să mai vină şi "mâine"!

poezie de Elena Bulancea (2016)
Adăugat de AČ›unel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strigătul mamelor

Multe mame-îndurerate
Strigă-n stradă disperate:
Ne-aţi adus lacrimi pe faţă,
Ne luaţi dreptul la viaţă.

Voi v-aţi ridicat palate.
Copiii noştri nu au lapte.
Aveţi maşini, aveţi de toate.
La gură ne-aţi pus lăcate.

Noi n-avem dreptul să vorbim.
Avem doar dreptul să murim.
Voi în desfrâu vă lăfăiţi,
Din munca noastră huzuriţi.

Spune-ţi voi: asta-i dreptate?
Binele, aşa se-împarte?
Voi adunaţi miliarde,
Nouă sufletul ne arde.

Doamne, mai întoarce timpul,
Să apară din nou chipul
Celui ce-i trăgea în ţeapă,
Pe mişeii de-altădată.

Ridică-te Ţepeş din moarte!
Să faci în lume dreptate.
Să-i spânzuri pe cei netrebnici,
Pe cei laşi, pe cei nemernici.

Lumea să fie mai bună
Precum în vremea străbună.
Viaţa să fie curată,
Aşa cum a fost odată.

Om cu om să se unească,
Împreună să trăiască,
Să nu se mai duşmănească.
Pacea-n lume să domnească.

poezie de Dumitru Delcă (10 iunie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ave Maria

Nimic din tot nu ne mai place
Şi ne-a cuprins melancolia
Războaiele nu ne dau pace
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Semnăm tratate pentru moarte
Şi mii de morţi sunt mărturia
Când însăşi viaţa ne desparte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Şi nu mai punem preţ pe carte
Şi am ucis copilăria
Privim în gol tot mai departe
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Nu mai visăm în miez de noapte
Căci prea ni-e slută omenia
Ne pleacă îngerii din şoapte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Tristeţea la tot pasul zace
Omul îşi uită bucuria
Când însuşi Dumnezeu azi tace
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Şi Lumea toată îşi împarte
În mii de lacrimi tragedia
Dar când speranţele-s deşarte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

De circ avem mai zilnic parte
Dar tragică ni-e comedia
Când clipele sunt visuri sparte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Nu-i strop de linişte în lume
Şi păcălim democraţia
Iubirea nu mai are nume
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

În mersul lumii crud, rapace
E sfântă numai liturghia
Din ea se naşte-un gând de pace
Spre cerul pur. Ave Maria!

poezie de Corneliu Sofronie
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rânduri pentru nepotul meu

Nu cred că am ştiut ce e iubirea
Până te-au zămislit divinii aştri
Ce te-au trimis pentru-a-mi afla menirea,
Copil superb, cu ochii mari, albaştri!

M-am supărat pe Dumnezeu ades,
Îl imploram plângând sfios, cu teamă
Ca vieţii mele să îi dea un sens
Prin binecuvântarea de-a fi mamă.

Însă altfel a fost de Sus sortit:
Nepot să-mi fii, mătuşă să îţi fiu...
Suavu-ţi chip, cu drag, când l-am privit,
Înseninat-a traiul meu pustiu.

Te-am ocrotit aşa cum am ştiut...
Cu râsul tău mi-ai alinat durerea,
Dragostea mea am vrut să-ţi fie scut,
Cu glasul tău mi-ai dăruit puterea

De-a înfrunta destinul nemilos,
De a nu fi vreodată doborâtă...
M-am bucurat văzând cum creşti frumos,
Cum învăţai din lumea neştiută.

Cum aş putea acum să-i mulţumesc
Divinităţii, care te-a trimis,
Băiatul meu, cu care mă mândresc,
Minune, apărută mai întâi în vis?

Promit să te susţin în tot ce faci,
Prietenă şi mamă deopotrivă,
Promit să te-nţeleg de plângi sau taci,
Fără a fi nici rea, nici posesivă.

O bucurie să îţi fie viaţa,
Pe drumul ei să fie numai soare,
Zâmbind să lupţi, dar să-mi asculţi povaţa
De-a-ţi face din iubire sărbătoare!

poezie de Marilena Răghinaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziduri fără turlă

Pământul clocoteşte pe pietre fumegânde,
Se năruie şi vremea printre scântei şi fum,
Apar oştiri de îngeri purtând cu ei osânde,
Căci Sfânta Cruce, azi, a devenit doar scrum.

La margine de zare sunt serpi cu guri de foc
Şi parcă vor să-nghită incandescentul cer,
Iar ziduri fără turlă mai ard din loc în loc,
O spuză ce transmite: De-aicea n-am să pier!

Când Crucea Ta, Iisuse, s-a prăvălit arzând
Toţii am căzut cu frică şi tremur la pământ,
Cuprinşi de lungi regrete, ruşine, lăcrimând,
Ştiind că Te-am rănit, uitând al Tău cuvânt.

Iisuse Blând, ai milă, suntem ca şi pierduţi,
Mai scapă-ne din nou din gheara rece a morţii,
Suntem nevolnici, ştiu, la cel viclean vânduţi,
Dar iartă-ne, ca lupii să nu-şi înfigă colţii.

O, Doamne Milostiv, ce vremuri mai trăim
Şi ce revoltă absurdă în contra Ta şi-a Crucii,
Se strânge laţul iute, dar orbi nu ne căim,
Nu sesizăm declinul nici strigătul răscrucii.

Omul e slab din fire nicicând nu face faţă
La chinuri şi poveri, când boala îl doboară,
Buimac şi-n disperare de Cruce se agaţă,
Se roagă ca să simtă lumina cum coboară.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!