Lăsaţi-ne să plângem

Jos mâinile murdare, după durerea vie
Şi n-aşteptaţi din moarte, un mare capital,
Nu faceţi populism din altă grozăvie,
Şi nu ne mai prostiţi, căci gestul e fatal.
Lăsaţi-ne să plângem, atât ne-a mai rămas,
Să ne strigăm amarul pentru copiii-îngeri,
Voi cei de sus, ne credeţi o ţară de pripas
Şi ne supuneţi, iată, la chinuri şi constrângeri.
Gândiţi-vă la pruncii, suflări nevinovate,
Cum oameni fără suflet îi dau pentru comori,
Sunt rupţi de rădăcină şi aruncaţi departe,
Dar va veni scadenţa şi pentru răpitori.
Nimic nu-i ocroteşte de valul de teroare
Sunt biete păsărele prinse în laţul morţii,
De-acolo, niciodată nu vor putea să zboare,
Lăsând părinţii-n urmă, năpăstuiţi ai sorţii.
Vrem fapte şi nu vorbe rostite cu emfază
Ori maziliri de-o clipă, ce nu-s de ajutor,
Ne va împinge ura, de mai rostiţi o frază
Ca tot ce-am strâns în ani să fie percutor.
Căci de-aruncaţi pisica la altul în ogradă
Ori căutaţi primpreajmă un biet acar Păun,
Nu vom mai suporta o nouă mascaradă
Nici ca din noi să plece în dureros surghiun.
Şi plâng în pumni, tăcut, pentru atâţia morţi,
Vlăstare acum ucise de-o ţară-n plin declin,
Degeaba drept de viaţă cerşim la-nalte porţi,
Prin iudele plătite ne dau pe-ascuns venin.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jelim cu toţii-n cor

O ţară-ntreagă-şi plânge ursita rea şi morţii,
Iar braţe mii se-nalţă spre ceruri cu durere,
Jelim cu toţii-n cor, năpăstuiţi ai sorţii,
Văzând cum viaţa noastră nu e decât părere.
Dar până când, o, Doamne, să suferim tăcuţi,
Văzând înmărmuriţi că ce ni-i drag se duce?
Cum să privim spre moarte fără o vorbă, muţi,
Să ne lăsăm copiii să fie-ntinşi pe cruce?

Treziţi-vă români cât nu e prea târziu
Şi să luptăm acum pentru urmaşii noştri!
Nu mai lăsaţi vlăstare să zacă în sicriu
Pierduţi întru vecie printre lumini şi aştri.
Hai să ne cerem dreptul de-a vieţui în pace,
De-a nu mai fi vânduţi, pentru un pumn de-arginţi,
Ne-au înşelat cu rândul fiindcă românul tace,
Dar să-i ferească sfinţii, când vom fi scoşi din minţi.

Voi, mame, faceţi zid spre pruncii ce-i aveţi
Şi vă luptaţi cu lupii ce seamănă teroare,
Nu aveţi pic de milă, ci sloboziţi săgeţi
Şi nu lăsaţi şacalii cumva să vii doboare.
O, Maică, a tuturor, ne-ntinde mâna sfântă,
Căci Tu ştii cel mai bine durerea pentru Fiu,
Nu ne lăsa Fecioară s-avem inima frântă,
Iar sufletele noastre să fie un lung pustiu.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neputinţă şi furie

Lifte spurcate, împărţiţi doar jale
În zi de rugăciuni duminicale,
Muşcaţi ca lupii, azi, din doliul meu
Voi, bestii, fără sfinţi şi dumnezeu.
Vă îmbuibaţi cu lacrima din rană
Din biete suflete fără prihană.
Când eu mănânc poeme-n zori pe pâine
Voi daţi cu piatra-n mine, ca-ntr-un câine.
De unde să vă dau eu milioane,
Aşa e legea voastră, după toane?
Şi ştiu că de nimica nu vă pasă,
Nici că nu am ce pune azi pe masă.
Mâncaţi cu şapte guri. Şi ce palate,
Vă găzduiesc ticăloşia! Nu se poate
Ca un norod întreg să poarte vina,
Că v-aţi înfipt în ţară rădăcina.
Ne sugeţi sângele, vampiri fără pereche
Precum nebunii cei loviţi de streche.
Tot adunaţi averi şi nu vă pasă
De amărâţii ce nu mai au casă.
Copiii n-au părinţi şi n-au mâncare,
Pe voi, ciocoi, niciunde nu vă doare.
După ce lege îi chemaţi la bară
Pe cei ce nu mai sunt, să iasă-afară
Din cimitire? Le stricaţi odihna.
Să n-aveţi parte-n veci, nici voi de tihna
Somnului veşnic, iadul să vă fie
Pedeapsa care taie-n carne vie!
Să ştiţi şi voi, durerea, ce gust are
Şi cât de tare, neputinţa doare.
Îmi daţi pomană patruzeci de lei-
Lua-v-aţi lumânări şi cruci de ei!
Voi credeţi că păcatele se spală
De voi, sătui şi noi cu burta goală,
Când ne-aruncaţi în scârbă o lătură?
Vedea-v-aş cum vă ies viermii din gură!
M-aţi umilit şi mi-aţi strivit mândria-
Voi, lipitori, slujind nemernicia,
Îi cereţi mortului, chiar după patru ani
De la înmormântare,-atâţia bani!
E mort, lichelelor, de-o veşnicie
Şi-i cereţi bani? Eu încă mai sunt vie.
Vă dau tot ce-a rămas, veniţi acasă
Şi-o să vă pun otravă-n ceai pe masă!
Şi ca desert, blesteme-n prăjitură:
Să n-aveţi ce băga, de-acum, în gură!
Lasăţi-mi morţii-n linişte şi pace,
Că altfel nu răspund pentru ce-oi face.
Sunteţi atât de javre şi penali,
Din oameni buni voi faceţi criminali.
Nu-mi pasă ce va fi, dar tare-aş vrea
Să vă dau vouă toată soarta mea.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţară de pripas

Un vechi tolbaş de vorbe late,
Om norocos din cale-afara,
S-a pomenit pe neaşteptate
Stăpân peste întreaga tară.

Din ea-si făcu o prăvălie,
si ca un negustor de treabă,
Pentru ca-n lume sa se ştie,
Prinse-a striga de la tarabă

Poftiţi aici! Oricine are
Obrazul fără de ruşine
s-o conştiinţă de vânzare...
Poftiţi sa faceţi târg cu mine!

Prostie, lene, linguşire,
Eu cumpăr tot. Veniţi aici!
si cei mai nărăviţi din fire
Mi-or fi tovarăşi si amici.

Eu dau tot felul de noroace,
Caci sunt atotţiitorul,
Măriri, averi... Sa vie-ncoace
Toti trântorii ce le duc dorul!...

Asa, sunt zece ani de când
Pe norocosul negustor
Îl auzim mereu strigând,
si muşteriii vin de zor.

În zece ani ce de-a lingăi
Nu se văzură-n slujbe mari,
Câţi oameni fără căpătai
N-ajunseră milionari!

Veniţi si voi, străini calici,
si strângeţi tot ce-a mai rămas!...
...............
Ce să mai faci? Ce să mai zici?
Sărmană ţară de pripas!

poezie celebră de Alexandru Vlahuţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oh, tristă mamă!

Azi nu mai sunt nici Zâna Bună şi nici Crăiasa din Poveşti...
Copile, te-am crescut cu suflet, dar astăzi nu mă mai iubeşti.
Sau poate-s Zmeul din poveste, ori Baba-Oarba hâdă, rea,
Sunt mai bonavă, mai urâtă, nu mă poţi lua în grija ta.

Azi Dumnezeu îmi este casă şi martor lacrimilor, deci,
Nu-ţi cer să mă iubeşti copile... Nepăsător dac-ai să treci,
Nu mă voi supăra. Ştiu bine că nu-ţi mai sunt de ajutor.
Aşa-s părinţii - o povară. Nici pentru ei nu e uşor.

Poate că-i timpul de răsplată... Spre ceruri mă voi îndrepta...
Să uiţi această zi, copile! În urmă nu te mai uita!
De-ar sparge pieptul de durere... O lacrimă a împietrit
În pieptul mamei fără viaţă. Ea n-a uitat că te-a iubit.

P. S.
Te iert, dar văd bine, de-acum e târziu,
Căci duh de lumină dmereu am să fiu...
Duh în Dumnezeu, lumină, cânt,
Altă mamă, pentru alt pământ.
Tristă mamă, oh, când ai plecat,
Pruncii nici măcar n-au lăcrimat.
E târziu, doar clopotul răzbate
Dincolo de viaţă şi de moarte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oh, tristă mamă!

(scrisoare din lacrimi de înmormântare)

Azi nu mai sunt nici Zâna Bună şi nici Crăiasa din Poveşti...
Copile, te-am crescut cu suflet, dar astăzi nu mă mai iubeşti.
Sau poate-s Zmeul din poveste, ori Baba-Oarba hâdă, rea,
Sunt mai bonavă, mai urâtă, nu mă poţi lua în grija ta.

Azi Dumnezeu îmi este casă şi martor lacrimilor, deci,
Nu-ţi cer să mă iubeşti copile... Nepăsător dac-ai să treci,
Nu mă voi supăra. Ştiu bine că nu-ţi mai sunt de ajutor.
Aşa-s părinţii – o povară. Nici pentru ei nu e uşor.

Poate că-i timpul de răsplată... Spre ceruri mă voi îndrepta...
Să uiţi această zi, copile! În urmă nu te mai uita!
De-ar sparge pieptul de durere... O lacrimă a împietrit
În pieptul mamei fără viaţă. Ea n-a uitat că te-a iubit.

P. S.
Te iert, dar văd bine, de-acum e târziu,
Căci duh de lumină dmereu am să fiu...
Duh în Dumnezeu, lumină, cânt,
Altă mamă, pentru alt pământ.
Tristă mamă, oh, când ai plecat,
Pruncii nici măcar n-au lăcrimat.
E târziu, doar clopotul răzbate
Dincolo de viaţă şi de moarte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Israel şi Adevărul

Lui Israel i s-a pus
În faţă ca el s-aleagă
Un hoţ mare şi Isus
Care fiinţă-i e mai dragă

Atunci el plin de-ngâmfare
Hoţul iată l-a ales
Căci n-a vrut în ascultare
Să îşi ţeasă a lui mers

Şi cu hoţul a rămas
Pe Isus dându-l la moarte
Şi-a înscris al vieţii pas
Doar pe valuri tulburate

Cel mai scump dintre popoare
Mai ales — mai minunat
Şi-a ţesut a lui pierzare
Pe Hristos l-a condamnat

El Israelul iubit
Cel mai înţelept popor
Pe Isus l-a răstignit
Însuşi după placul lor

Preoţii cei mai de seamă
Pe Hristos l-au condamnat
Şi sentinţa lor umană
Prin Pilat au aplicat

Moartea crudă — răstignirea
Adevărului curat
Celui care e iubirea
Şi e sfânt — nevinovat

Hristos dacă va trăi
Vor veni atunci romanii
Pe noi ne va nimici
Căci noi îi vom fi duşmanii

Iată dar că Israel
Pe Hristos l-a condamnat
El să scape — numai el
Morţii Isus a fost dat

Şi prin moartea Lui Hristos
Au crezut că au salvarea
Dar văzură tot pe dos
Au primit doar condamnarea

Creatorul răstignit
A murit apoi pe cruce
Căci păcatul ne-a plătit
El lumina ce străluce

Singurul fără păcat
Fără umbră de greşală
La moartea-a fost condamnat
De fiinţa noastră goală

De lumină şi dreptate
Însă plină doar de ură
Isus a fost dat la moarte
Însă doar după Scriptură

Pentru noi Domnu-a murit
Pentru toată omenirea
Căci păcatu-ntreg plătit
Trebuia — şi-ntreagă firea

Noi suntem cei vinovaţi
Noi — întreagă omenirea
Şi am fost doar morţii daţi
Pentru veci s-avem pieirea

Israel a căutat
Să scape de deportare
Să nu fie alungat
Izgonit în depărtare

Dar iată de ce-a fugit
Peste asta el a dat
Căci apoi s-a răzvlătit
Şi romanii-au atacat

A rămas Ierusalimul
Mai pe urmă asediat
L-a înconjurat vrăşmaşul
Cu care el a luptat

Şi-a căzut oraşu-ntreg
Cum Hristos a prorocit
Şi-atâţia cum nu-nţelg
A fost iată nimicit

Două mii de ani aproape
Israel doar fără ţară
A sorbit a lumii ape
Trecând prin foc şi prin pară

Vine vremea când Hristos
Din nou îl va ridica
Ca poporul glorios
Cinste care îi va da

Căci Mesia aşteptat
Va veni a doua oară
Israel fiind curat
Locuind în a lui ţară

Domnul îl va curăţa
Prin furtuni şi valuri grele
De el grijă va avea
Ca luceafăr între stele

Atunci va fi bucuria
Ca o mană-n Israel
Căci Domn le va fi Mesia
Din Ber-Şeba la Betel
18-mai 2018 cluj

poezie de Ioan Daniel Bălan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să plângem...

Să plângem azi copiii ce şi-au pierdut chipul pe vecie
Şi copţi bărbaţi, femei, ce vor avea trup mutilat.
Să plângem pe bunici ce şi-au pierdut nepot deodat'
Şi îndrăgostiţi eterni, rămaşi fără perechea, mai deunăzi vie.

Să plângem câte vise au pierit definitiv, fără să zboare
Şi cât de atroce, multă, a fost durerea dinainte.
Să plângem ultima atingere, ultim sărut fierbinte
Pe buze, sau pe frunte, de atâţi ştiuţi, mai ieri doar oarecare.

Să plângem vinovaţii ce se îmbuibă în cârca noastră, indiferenţi,
Interesaţi doar s-aibă cât mai mult, vampiri de neam, hiene...
Să plângem, c-or muri de atâtea burţi, de atâta nesfârşită lene
Şi rugi să îndreptăm în sus, să fie morţii cât mai competenţi!

Să plângem o popie ordinară azi, impostor ortodoxă,
Ce ştie doar să fure prea sărac, în fum să-l tămâiască...
Să plângem că tot ne vând gropi, de morţi, ei, tagma mişelească,
Că stă ascunsă, pronând ce-i lumina doar de Paşte... clerul nostru noxă.

Să plângem hoardele în convoaie oficiale tot mai nesfârşite,
Ce vor sfârşi în minciună răstigniţi de atâtea, atâtea răuri.
Să plângem perfidia şi hoţiile adânci, adânci până la hăuri,
Ce-au împânzit o ţară şi se cer, ordurile ce sunt... nepedepsite.

Să plângem pe-un pungaş primar, ce-şi vrea doar lui mumia prin spitale,
Pe banii mei şi ai tăi, ca el să-i ţină... şi i-a pus deoparte.
Să plângem că-i o viaţă atât de scurtă, un blestem cu totu' aparte,
Ca tot cei neavuţi să fie mai curând lui Dumnezeu, să-i stea în poale.

Să plângem noi, viii de acum, pe morţii noştri, de-acum noi
De-o noapte de coşmar, sacrificaţi pe altarul lăcomiei.
Să plângem ce-am avut şi şi-au plătit soborul cast, al nevinovăţiei...
Dar să nu stăm apatici, că suntem încă mulţi... şi sunt şi eu cu voi!

Să plângem pân' om seca lacrimi, de nu ne-om cere ţara înapoi,
Să nu stăm doar la poarta "Colectivului"... Să fim cu toţii... NOI!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 noiembrie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încetaţi!

Oh, voi, oameni însetaţi
De a focului putere
De pustiuri şi tăcere,
Încetaţi, voi, încetaţi!
Ori văzând cum lumea piere
Pentru voi e o plăcere?!

Vreţi să treceţi în nefiinţă
A omului conştiinţă?
Terra, frumoasa planetă
S-o distrugeţi c-o rachetă?
Vreţi să faceţi un dezastru
Din Pământul nostru albastru?!

Catastrofa de-o iubiţi
Şi de vreţi apocalipsul,
Vreţi la luptă să porniţi,
Ca să vedeţi paradisul
Şi să vă-nfăptuiţi visul?

Prea bine! De asta doriţi,
Puteţi s-o înfăptuiţi!
Cerul albastru, 'nalt, senin,
Voi îl umpleţi de venin!
Nori negri şi fumurii,
Furtuni grele, cenuşii,
Ridică-n văzduh nisipul,
De Pământ se alege praful!
Tot se apropie de sfârşit,
Lumea parcă a înnebunit!

Susţineţi că este ştiinţă
Să treceţi în nefiinţă?
A omului născocire
Prin înalta sa gândire...

Dacă mintea poate concepe
Şi de creierul percepe,
De oricine se pricepe,
Atunci... toată astă scofală,
Gândind bine, e-o aiureală!

Dar mai bine-i să-ncetaţi,
Căci prea rău vă înşelaţi!
Nu vrem arme nucleare,
Nici pregătiri militare!
Nu vrem bombe atomice
Şi nici arme cosmice,
Terestre sau chimice!

Nu-ngropaţi în întuneric
Prin dezastru neutronic
Tot ce s-a realizat
Pe Pământul nostru drag.
Noi nu vrem să poluaţi
Atmosfera, cerul, marea,
Vrem numai să încetaţi,
Să ne ascultaţi chemarea!

Dacă atomul este bun,
Nu faceţi din el un tun;
Folosiţi-l cu ştiinţă,
Să fie de trebuinţă,
Să dea lumii energie,
Aşa cum scrie-n chimie.

Arme noi voi căutaţi,
Pământul să-l terorizaţi?
Vă gândiţi doar la putere
Şi priviţi cum lumea piere
Fără pic de milă pură,
Ci doar plini de multă ură?
Nici un pic de dragoste
Nu există pentru voi,
Sentimente, linişte,
Le-aţi aruncat la gunoi?

Şi-n loc să vă dezarmaţi,
Tot la moarte condamnaţi!
Asta-i o mare prostie
Lipsită de omenie.

Dar de gândiţi doar la omor,
Ce lăsaţi pentru viitor?...
Numai praf, pulbere, scrum,
Urmate de mult, mult fum?

Civilizaţia omenească
Voi visaţi să se sfârşească?
Vreţi Pământul un pustiu,
Ca un deşert străveziu?
Lipsiţi fiind de manieră,
Vreţi să-l transformaţi în seră?

Puneţi mâna pe creion,
Calculaţi cu duşmănie
Şi apăsând pe un buton,
Voi operaţi cu mândrie?!
Trageţi simplu de-o manetă,
Declanşând mica rachetă,
Ce totul poate preface
În ţepi, pulberi, scrum şi ace?!

Pământul îl bombardaţi,
În aer îl aruncaţi!
Şi asta vă face plăcere,
Căci aţi câştigat putere!
Însă când Pământul piere,
Nu există nici putere!
Căci de tot s-a dus, s-a dus;
Iar de totul aţi distrus,
Nimic nu aţi câştigat,
Ci degeaba aţi lucrat!

Dar mai bine încetaţi,
Căci prea rău vă înşelaţi!
Noi vrem să lucraţi cu ştiinţă
Pentru oameni, conştiinţă;
Şi-n slujba omenirii,
Nu-n scopul distrugerii.

Cu un simplu avion
Şi cu un banal buton,
Cu-a voastră creaţie
Distrugeţi o civilizaţie?

Vreţi puteri politice
Cu arme balistice?
Credeţi că astfel câştigaţi
Tot ceea ce voi doriţi?
Toate câte le visaţi
Astfel n-o să dobândiţi!

Rachete intercontinentale
Pe pământ, aer şi sol,
În armură şi cu zale
Le desfăşuraţi în zbor.
Şi vreţi pentru viitor
Să fie mai multe în zbor?

Faceţi noi antrenamente
Pentru alte armamente
Şi mai distrugătoare,
Pe pământ, ori zburătoare.
Întemeiaţi noi cercetări
În sectorul defensiv,
Pentru a avea întăriri
În momentul decisiv.

Şi astfel a-narmării cursă
Continuă la nesfârşit;
Dintr-o inepuizabilă sursă,
Pe un drum lung, ce-i infinit!
Invadaţi ţări subjugate,
Popoare nevinovate,
Tot în cale devastaţi,
Ucideţi şi devoraţi.

Şi o nouă armă aţi descoperit,
Căci laserul acum s-a ivit,
Puterea din nou aţi găsit!
Laser – arma viitorului,
În centrul omorului?

Arma cea distrugătoare,
Raza cea ucigătoare,
Care tot ce întâlneşte,
Pe dată, pe loc topeşte.
Rachetă ori satelit,
Laserului nu se opune,
Căci, distrugător vestit,
El pe dată le răpune,
Fiindcă este iscusit.

Şi-narmarea nu se opreşte,
Ci din nou la start porneşte...
Dar mai bine-i s-o stopaţi,
Opriţi, oameni! Încetaţi!!!

poezie de Cornelia Georgescu din În căutarea omului (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai o dată

Evrei 9:27
Oamenilor le e rânduit
Să moară numai o dată
Tatăl cum a hotărât
Dar urmează o judecată

Căci o viaţă omul are
S-o trăiască pe pământ
De Domnul în ascultare
Şi al vieţii Cuvânt Sfânt

Aceasta dar ni s-a dat
Iată pentru omenire
S-avem sufletul curat
Parte având de mântuire

Căci iată numai o dată
Oamenii sunt rânduiţi
A trăi aici să poată
De Domnul spre fi primiţi

Ori respinşi din neascultare
De Cuvântul Celui Sfânt
Căci în suflet nu se are
Dragostea pentru Cuvânt

Doar o singură viaţă
Omul iată aici are
Chiar dacă el îşi înalţă
Fiinţa-n binecuvântare

El în firea pământească
Altul nu va mai trăi
Ci în cea duhovnicească
Domnul de va hotărî

Căci Domnul Isus Hristos
Stăpâni-va-ntreg pământul
Când domi-va aici jos
Să-mplinească tot Cuvântul

Fiinţele duhovniceşti
Toate atunci din omenire
Cu armuri vii şi cereşti
Vor avea-o cerească fire

Nu ca oameni pe pământ
Ci ca îngeri o să fie
Dup-al Domnului Cuvânt
În Noua Împărăţie

Oamenii ce-or să trăiască
Ca şi oameni pe pământ
Vor avea copii să-i crească
Dup-al Domnului Cuvânt

Însă cei din noua fire
Ce-au fost iată mântuiţi
Vor trăi-n neprihănire
Ca şi îngerii cei sfinţi

Domnul toate-a râţnduit
Şi iubirea şi lumina
Pentru omul mântuit
Ce-l slujeşte-ntodeauna
08-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Măsura

se ia măsura de destin
pentru copii, pentru nepoţi.
cămăşi nu vor mai fi, de in,
ci de nuiele şipci ori roţi.

sunt înfieraţi câte puţin
de pe acum ca nişte hoţi,
căci la trecutul în declin
e bun un viitor cu hăţ.

desigur, haine tot vărgate
ei vor purta pe trupul stors,
dar vor fi noi şi-adevărate:
dungile-s date la întors.

părinţii, înghiţindu-şi ura,
laudă metrul şi măsura.

poezie celebră de Marin Sorescu din "Poezii alese de cenzură" editura Roza Vânturilor - 1991
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nopţi

Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni!
Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni!

Nopţi lungi şi triste
Acasă mă gândesc
Şi pe voi acolo vă zăresc
Sunt nopţi pline de groază pentru mine, în război
Sunt nopţi de basm acolo, la voi
Şi Doamne, pentru ce o viaţă de coşmar
Şi pentru cine se moare în zadar?
Sunt nopţi pline de groază
Când teama mi-e să fiu
Sunt nopţi de basm de care nu mai ştiu

Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni!
Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni!

De ce nu încetaţi acest cumplit război?
De ce va gândiţi numai la voi?
Şi nici nu vă pasă de mama care-şi plânge
Copilul său ucis ce zace-n bălţi de sânge!
Şi nici nu vă pasă de cei ce nu mai sunt
De cei ce vă acuză de-acolo din mormânt!

Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni!
Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni!

cântec interpretat de Valeriu Sterian, versuri de Valeriu Sterian
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru libertate

Plângem, da, că prea ne doare!
Nu pe noi! Crescuţi în chin
Ne-amintim de-un timp cu soare
Şi-l cunoaştem cel puţin!
Plângem pe copii, sărmanii,
Că-ntr-al temniţei mormânt
Îşi încep în noapte anii,
Neştiind ce-i soare sfânt.
Plângem, da, şi strâns ne strângem
Lâng-olaltă, câţi suntem,
Dar să ştiţi că nu ne plângem
Ca nebunii cari se tem.

Robi, meniţi prin jocul sorţii,
Noi ai chinului am fost,
Însă nu, şi nu, ai morţii!
Nu cătăm noi adăpost
Nici în milă, nici în rugă;
Asta cear-o de la voi
Cel ursit să fie slugă
Dar n-o cereţi de la noi!
Vom răbda, privind în faţa
Orişicui, şi-a orice chin,
Că noi ştim că-i multă viaţă
Şi în noi, şi-n cei ce vin.

Blestemaţi pieri-vor regii
Cari s-abat din drumul drept
Ne-aţi adus stricarea legii
Şi ne staţi cu mâna-n piept.
O, şi-n loc s-aveţi ruşine,
Vă mândriţi cu ce-aţi adus:
Dar puterea, ştiţi voi bine,
Nu vi-a dat-o Cel-de-sus,
Nici Eternul Domn! Vi-e dată
De-un vremelnic din Infern!
Deci vi-e binecuvântată
Şi la voi va fi-n etern!

Lumile-au văzut mirate
Cât de mult iubirăţi voi
Şuierul de bici ce bate
Fără de milă oameni goi!
Dar şi pentru noi rămâne
Timp ah, cine poate şti!
Şuierul acesta mâine
Cânt al lui Tirteu va fi!
Iar din lanţul ce-azi ne strânge
Pot să iasă spade, şi pot
Spadele să vadă sânge,
Nu de-al nostru însă tot!

Şi sfârşitul tău veni-va
Azi ori mâine, ori mai apoi!
Şi-o să poţi tu sta-mpotriva
Poate-a celor mai vreo doi,
Dar mai tari prin răzbunare
Şi prin ura lor turbaţi?
O să fii destul de tare,
Tot potopul să-l abaţi?
Eu nu chem această vreme,
Dar tiranul braţ al tău
Face totul ca s-o cheme,
Rău îngrămădind pe rău.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Welcome to Romania!

După ani de viaţă-amară,
Prin stăini muncind cu spor,
M-a cuprins un dor de ţară
Şi de-al satului ogor;

Cum ajung, din avion,
Dracu' ştie, de-un puhoi,
Cu Pandele, văru' Ion,
Ne-am trezit luaţi şi noi

Până într-o piaţă mare,
Unde, toţi strigau, nebuni,
"Jos guvernul, jos cutare,
Noi sunten aici stăpâni!"

Io, ca omul, după drum,
Fui cuprins de-o întrebare...
Nu-mi pica fisa nicicum
Ce-i atâta supărare?!

Să îmi spună un bolând,
Că dau jos, acolo-n piaţă,
Cel mai bun guvern, decând
Comuniştii sunt în viaţă!

"Mai, nenică",-i zic lu' Ion-
"Toţi dişmanii mei să moară!
Nu cumva, din avion,
Am ajuns în altă ţară?!"

Până când văzui pe unii,
Ca în filme de oroare,
Ȋmpărţind, mascaţi ca hunii,
Un pulan la fiecare...

Io, cum sunt băftos şi-n vis,
Nu c-aş vrea să mă dau mare,
Căci le numărai, precis,
Luai vr'o patru pe spinare...

Nu vă spun cum m-am simţit
Cu-o primire-aşa frumoasă,
Dar pe loc m-am dumirit
C-ajunsei la noi acasă!

poezie satirică de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Undeva prin voi, prieteni...

umblă ura ca în ceasul sfârşitului
şi creşte ca un aluat
nu-i bai
zic
faceţi-o pietre şi
aruncaţi cu ele în mine
nu vă sfiiţi
e bine să răbufniţi ca
durerea din rana ascunsă sub piele
în cele din urmă vin consecinţele
cu scâncetul abia perceptibil
o să constataţi că
eu nu exist pentru voi
şi nici voi nu existaţi
în ochii deschişi ai lumii

şi ce altă durere mai mare
să nu poţi să-i priveşti în ochi pe cei vii...

poezie de Teodor Dume din Faţă în faţă cu mine
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Echinocţiu de toamnă

Vino să ieşim dintre aceste ziduri,
de sub arcade ce apasă,
din inelul cu-nvechite turnuri, al cetăţii,
din ceaţa ce pe poduri de metal se lasă.
Vino pe deal, pe cel din urmă sub soare,
unde-un trecut de slavă cu suflare lentă
sub pietre doarme,
să strigăm de-acolo după păsările călătoare.
Să strigăm precum obişnuiesc copiii între jocuri,
cari făr-a şti ce strigă
îşi rostesc prin chiote extazul efemer
pentru cele ce au loc în cer.

Înduplecaţi de soartă,
nouă înşine străini, cu patria pe umeri - moartă,
noi am văzut, ce-i drept, de-atâtea ori,
că-ntraripatele puteri, răzbind prin nori,
orbite de o ţintă depărtată
ne iau văzduhul prin tangentă doar - ca o săgeată -
şi nu mai prind de jos din ţări nici fluturări
de semne şi nici veste.
Vino totuşi să strigăm de-acolo de pe creste,
să strigăm după cocorii care pleacă
şi-n vuietul de mântuire
o ţin către limanul dincolo de fire.
În cumpăna şi-n sfâşierea
acestui ceas prejmuitor,
vino, străfundul neguros, rumoarea ce ne-neacă
să le lăsăm sub noi - şi de pe dealul cel din urmă
cu semne-nchipuind în vânturi libertatea
să strigăm după triunghiul călător.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de Larisa Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau „somnul” liniştit

Am muncit din greu, o viaţă-ntreagă,
Ca să adun un ban şi să vă cresc.
Să am de-un leac căci viaţa mi-e beteagă
Şi cine ştie? Un doctor să-mi plătesc.

Am muncit din greu, cu veşnica speranţă
Să las în urma mea ce eu nu am avut,
Viaţă infantilă şi nici adolescenţă,
Nici cui să îi spun tată! Căci nu l-am cunoscut.

Am muncit din greu să cresc două vlăstare,
Cu palmele-mi tocite şi capul mai plecat,
Să nu-mi spună copii vorbe de indignare:
- Ce ai lăsat în urmă? Când eu voi fi „plecat”.

Am muncit din greu s-ajung un… „oarecine”,
N-am fost un pierde vară pe unde am lucrat,
Crezând că şi nepoţii se vor mândrii cu mine,
Cu multul sau puţinul, în ani, ce-am adunat.

Am muncit din greu să am şi de-o colivă,
De-o scândură, de cuie, să-mi faceţi „copârşeu”
Şi un prohod mai simplu, să nu fiţi împotrivă,
Nu vreau slujbe pompoase, nici groapă cu planşeu.

Astăzi viaţa-i scumpă, inflaţia e mare,
Ce-am adunat cu trudă, să împărţiţi doar voi,
Acesta-i testamentul, ce-l las, şi o îndurare
Să nu-mi sfidaţi cuvântul, nu faceţi tărăboi.

De v-am greşit cu ştire sau… poate de nevoie,
Vă cer sincer iertare, căci nu v-am ponegrit.
Viaţa mi-a fost dură şi… sigur fără voie
Mă-ndrept spre o cavernă, cu capul pe o pernă,
Spre somnul liniştit.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (2005)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umblând din cămară în cămară, dete peste armele zmeilor şi se minună. Mă-sa îi spuse că văzuse în casa tatălui său asemenea arme, şi îi arătă cum se întrebuinţează. Îi prinse bine, căci văzu că îi merge mai lesne la vânat. Acum începu a săgeta la căprioare şi la ciute, căci până acum vâna numai păsărele cu laţul, şi îi era cu greu. Ajunsese ca el să fie tare şi mare în pădure. Nu era cine să-i stea împotrivă. De multe ori nu venea cu zilele p-acasă. Într-una din zile, zmeul ieşi din pivniţă şi veni milogindu-se la muma voinicului ca să-şi facă pomană cu el să-l priimească la curtea ei, căci zicea el că pribegeşte nu ştiu de cât timp orbăcăind prin acel bunget de pădure. Spuse că un nenorocit carele se rătăcise, umblând după vânat, şi da laudă Domnului că l-a învrednicit a mai da peste fiinţe de oameni.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără ţară

Eu sunt un om fără de ţară,
Un strop de foc purtat de vânt,
Un rob răzleţ scăpat din fiară,
Cel mai sărac de pe pământ.
Eu sunt un mag de legea nouă,
Un biet nebun, orbit de-o stea,
Ce-am rătăcit să v-aduc vouă
Poveştile din ţara mea.

Eu sunt o lacrimă târzie
Din plânsul unei mii de ani,
Sunt visul care reînvie
La vetrele celor orfani.
Sunt o mustrare călătoare
De pe tărâmuri fără glas,
Şi dintr-o lume care moare
Sunt strigătul ce-a mai rămas...

(...)

poezie celebră de Octavian Goga
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pâinea Vieţii-Eu sunt

Ioan 6: 31-40
Din cer — nu Moise pâinea v-a dat
Ci Tatăl Meu vă dă adevărata Pâine
Ca voi să aveţi un duh curat
Şi fiinţa voastră — în slujba Lui ca să rămâie

Pâinea Lui Dumnezeu este cea care se coboară
Din cer şi lumii — viaţă-i dăruieşte
Făcându-i calea mai uşoară
Căci Dumnezeu pe oameni îi iubeşte

Şi atunci evreii — Domnului i-au cerut
Dă-ne Doamne această Pâine-ntodeauna
Căci vrem ca Tatăl să ne fie scut
Cât soarele va fi pe cer — şi luna

Eu sunt Pâinea Vieţii — Domnul le-a vorbit
Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată
Şi cine crede în Mine veşnic părăsit
El nu poate ca să fie — căci viaţa-i este dată

Dar iată voi nu credeţi deşi azi m-aţi văzut
Şi cu urechile voastre Cuvântu-aţi ascultat
Pe cine Tatăl azi mi-l dă — eu îi voi fi scut
Şi cel ce vine la Mine — afară nu va fi dat

Căci Eu m-am pogorât pentru voi din cer
Nu ca să fac doar voia Mea
Ci voia Celui ce m-a trimis — pentru cei ce pier
Prin credinţa în Mine — ei să primească mântuirea

Şi voia Celui ce m-a trimis este să nu pierd nimic
Ci să-i înviez pe toţi în ziua da apoi
Veniţi de aceea azi la Mine — Eu vă zic
Ca să trăiţi o viaţă nouă să fiţi cu toţii — oameni noi

Căci voia Tatălui Meu din cer este ca oricine
Pe Fiul aici îl vede şi din inimă se-ncrede
În a Lui Fiinţă chiar — să primească-n veşnicie
Ca un dar viaţa-n sine care pururi nu se pierde

O veniţi dar la izvoare — apă vie voi să beţi
Să mâncaţi din Pâinea Vieţii — Tatăl Sfânt ca să vă fie
Şi sprijin şi adăpost — pururi fii să-i rămâneţi
El Însuşi ca să vă dea — pentru veci din Pâinea Vie
18-01-2020 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi vrem pământ!

Flămând şi gol, făr-adăpost,
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!

O coajă de mălai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci.
Băieţii tu-n război ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:
Nici milă n-ai, nici crezământ!
Flămânzi copiii-n drum ne mor
Şi ne sfârşim de mila lor -
Dar toate le-am trăi uşor
De-ar fi pământ!

De-avem un cimitir în sat
Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug.
Şi-n urma lacomului plug
Ies oase şi-i păcat!
Sunt oase dintr-al nostru os:
Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos
Din case goi, în ger şi-n vânt,
Ne-aţi scos şi morţii din mormânt; -
O, pentru morţi şi-al lor prinos
Noi vrem pământ!

Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim
Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Că nu-şi vor bate-ai voştri joc
De noi, dacă murim.
Orfani şi cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,
Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,
Căci nici pentr-un mormânt n-avem
Pământ - şi noi creştini suntem!
Şi vrem pământ!

N-avem nici vreme de-nchinat.
Căci vremea ni-e în mâni la voi;
Avem un suflet încă-n noi
Şi parcă l-aţi uitat!
Aţi pus cu toţii jurământ
Să n-avem drepturi şi cuvânt;
Bătăi şi chinuri, când ţipăm,
Obezi şi lanţ când ne mişcăm,
Şi plumb când istoviţi strigăm
Că vrem pământ!

Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat -
Noi vrem pământ!

N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!