To let myself go

un oraş corupt de-atâta falsă strălucire un dj care mixează stările noastre / obsesiile
tulburările noastre obsesiv-compulsive / mecanic, fluid, computerele ne înregistrează gândurile / au murit oameni / a scris da, au murit atât de mulţi oameni din disperare
lanţurile care ne ţin legaţi au ruginit mă mişc înspre ieşirile teleghidate care ne sortează în buni şi răi trăieşte azi şi mâine vom mai vedea ce putem face / a scris computerul

ca si cum ar fi fost o fiinţă empatică / petrecem în cluburile de noapte până dimineaţa în timp ce afară se trage cu arme/ aceasta este infrastructura dar şi dinăuntru ne pândesc pericolele

un gând nu ne dă pace / cât de multe va trebui să jertfim pentru sănătatea noastră mintală mă desprind de fire şi păşesc pe betonul umed / în zori ceva imperceptibil îmi atenuează teama / teama că azi soarele ne va găsi întinşi morţi pe asfalt şi nimeni nu va mai fi care să ne facă contururile cu cretă albă.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pseudo

//
gaze lacrimogene pe străzi
compresoare care împing pământul cât mai adânc

cât mai departe de picioarele noastre

stăm în acest loc în care cerul are culoarea mierii
iar soarele îşi împrăştie razele sale de oţel

în mijlocul oraşului nu se mai aude nimic
doar zbărnâitul surd al tristeţii oamenilor

un sunet fin al stâlpilor de tensiune
ce ne ţine pe toţi legaţi

suntem cei care am ales moartea clinică pentru o zi

//
când ne vom trezi vom fi
legaţi la nişte baterii minuscule ce ne vor dicta
pulsurile inimilor şi mişcarea interioară a
organismelor noastre pline de hormoni ai fericirii

vom şti că am făcut alegerea corectă
pentru o zi am fost fericiţi.

dar despre visele noastre nu ne va mai întreba nimeni, nimic.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ropes

&

zăpada ca o frânghie care îşi continuă
drumul până în momentul în care
întâlneşte frica noastră la fel de albă.

purtăm în noi elicoptere care survolează oraşul şi câmpurile.
desenăm copii morţi pe pereţi/ pe drumurile oraşului

ca şi cum noi am fost nişte copii morţi cândva
şi acum am înviat.
...................................................................................................
cine ne va mai mângâia,
cine ne va mai vindeca de bolile abstracte ale neştiinţei
noastre,
cine ne va mai hrăni cu lumină şi întuneric pentru perpetuarea speciei noastre.
.....................................................................................................
şi atât rămâne

imaginea noastră în zăpadă la fel ca o hologramă din jurul unei găuri negre.
suntem atât de aproape de ea încât am încremenit
dar
aşa am fost tot timpul - copii morţi - noi şi frica noastră împăturită
într-un sicriu mic, alb
care nici nu se mai observă.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diluvii

s-a stârnit vântul de toamnă aducând cu el
vuietul dinspre oraş. forţele noastre au slăbit.

// tăcerea continuă într-o formă imuabilă, imposibil de detectat
atunci când creştem speranţele la loc//

e un drum părăsit pe care am apucat
spre o mare pe care o visăm uneori.

marinarii continuă să pescuiască ton/ pentru conservele noastre necesare supravieţuirii.

aici în dreapta e căsuţa noastră în care tot ce mai există e dragostea.
plasturii pentru nelinişti i-am pus pe gură.

aparatele pentru suportul vieţii le vom deconecta cândva,
dar nu azi.

azi stăm cu capetele noastre vii în bătaia vântului rece
şi privim peste dealuri. drumul se face din ce în ce mai abstract.
căsuţa noastră din ce în ce mai mică,
iar eu,

aş dormi toată ziua gândindu-mă la tine
aş visa o ploaie de paraşutişti acostând pe un ţărm
în timpul unui război
luptând ca să ne salveze dragostea.

doar soarele mai poate face asta. o extincţie din care să
nu mai putem ieşi decât goi / arşi
dar cu inimile curate & blânde.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

RMN

injectez oraşului substanţe de contrast pentru a i se vedea
mai bine arterele / inima

otrăvuri lente îmi parcurg trupul în timp
ce pun cafeaua în filtru / un alt drog care mă ţine în viaţă

// dimineaţa răsăritul are ceva magic
văd oamenii ieşind din întuneric din casele lor frumoase //

se plimbă absenţi pe străzi
caută un loc spre care să se îndrepte

le injectez şi lor substanţe de contrast
ca să li se vada mai bine tulburările lor psi ho ti ce

atunci când discul roşu ajunge deasupra mea

ştiu că nu sunt un doctor
nu stiu să vindec nimic / dar tai cu bisturiul carnea moartă a lumii

e nevoie de precizie şi contact direct pentrua a fi faţă în faţă cu răul

//

se face dimineaţă / se aprind luminile galbene ale stâlpilor
acum soarele ne hrăneşte cu o lingură
în doze şi proporţii perfecte pentru a subzista

suntem pacienţii lui / până ce devenim abstracţi şi minori

tot mai multe pastile înghiţim
pentru că lumea este spitalul nostru / în care tot mai multă singurătate apasă pe creierele noastre
rămân pe patul meu de spital şi stiu / trebuie să îmi injectez mai departe substanţele de contrast în vene
pentru a mi se vedea organele, inima, teama.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dr. Meredith Grey: Acum câteva sute de ani, Benjamin Franklin a împărtăşit lumii secretul succesului său: "Nu lăsa pe mâine, ce poţi face azi". El este cel care a descoperit electricitatea. Se presupune că ar trebui să fim mai atenţi la ceea ce a vrut să spună. Nu ştiu de ce amânăm inevitabilul, dar dacă ar trebui să ghicesc, aş spune că de teamă. Teama de eşec, teama de suferinţă, teama de respingere.

replici din filmul serial Anatomia lui Grey
Adăugat de Raluca Preda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epidemie

iar această încredere falsă pe care o avem în
zilele scurte de iarnă / ca o respiraţie simplă şi vie

când suntem în cutia craniană a acestui oraş
care ne scuipă de pe trotuarele lui de parcă am fi

un ficat plin de alcool / o carne albă şi moale

din care nu mai curge sânge/ doar inerţie
în drumurile noastre înspre soare şi înapoi

permutarea a avut loc/ un loc gol umplut
cu maşini şi noi pe banchetele din spate

în visele noastre
marile corporaţii au dat faliment
oraşul salivează rugina pielii mele

// rămânem în urma fricilor noastre
ca nişte rozătoare care nu mai au ce să roadă//

.

totul se întâmplă într-o secundă în care nu ştim să ne mai minţim
migraţia noastră continuă înspre zonele de acces

în care suntem puri şi lipsiţi de voinţă
ca să putem merge mai departe

ne aşezăm pe scaunele înalte de bar / lumea îşi contractă plămânii
mângâindu-ne cu braţele sale lungi / screen shot / acum

un pătrat pe ecran în care încăpem toţi / o arhivă zip
care ne descarcă pe străzi în orice moment în care
părem că nu mai suntem vii - noi şi o epidemie de frică ce urcă
pe coapsele oraşului spre gurile noastre deschise

aşteptând hrana.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ar mai fi trăit, dacă ar trăi şi acuma, mi-ar fi rămas imaginea unei mame ca toate mamele. Dar mama mea este o fată. Nu ştiu dacă înţelegi sentimentul acesta. Sentimentele mele pentru dânsa au ceva deosebit şi din cauza aceasta e singura răsplată pe care mi-a dat-o natura pentru moartea ei timpurie.

La toamna sunt 35 de ani de când a murit. Ea mai trăieşte în mintea câtorva oameni şi mai ales într-a mea. Când nu voi mai fi eu, urma pe care a lăsat-o ea în acest infinit se va şterge pentru totdeauna. Va fi fost ca o microscopică fiinţă, de acele care mor cu milioanele, înghiţite în natura infinită fără urmă, ca şi cum n-ar fi fost. Astăzi ar avea 66 de ani, o femeie bătrână, fără frumuseţe, lovită de toate injuriile vremii. Un sentiment, mizerabil poate, mă face să simt că e mai bine c-a murit în floarea tinereţii.

Ea a fost demult, foarte demult, şi sentimentele mele pentru ea sunt pentru mama mea, pentru o femeie frumoasă, pentru o femeie care a suferit mult de sărăcie, pentru o fiinţă care n-a avut când să guste viaţa, pentru cineva care are toată poezia lucrurilor din îndepărtatul trecut.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Statuia

Vor să ne distrugă fragila statuie a iubirii.
Vor să-i dea jos piatra cu arcane din cabluri şi buldozere.
Simbolul acesta fără de care iubirea noastră nu mai înseamnă nimic;
reprezentarea aceasta trainică şi durabilă pe care o credeam veşnică,
fără de care iubirea noastră se dizolvă în eter.

Această statuie a început să încurce un oraş întreg.
Stă în calea deschiderii marilor bulevarde, a marilor avalanşe
de oameni şi vehicule, stă în calea construirii de blocuri noi,
încurcă totul, cum stă ea la trei metri înălţime în micuţul ei scuar.
Nu se mai poate trage un pîrţ în oraşul ăsta fără să se încurce
de statuia iubirii noastre, fără să rezoneze în piatra ei albă, bine şlefuită.

Mă gândesc să facem un lanţ uman în jurul ei,
să ne-aşezăm în faţa ei cum putem şi s-o apărăm cu vieţile noastre.
Mă gândesc să o înconjurăm cu o brazdă lată de flori, de panseluţe multicolore,
poate că florile sunt mai durabile decât statuile, dar cu siguranţă că
în momentul sinistrului va fi distrus şi acest ultim baraj de apărare.
Pământul va fi dislocat cu totul pentru a face loc marilor construcţii
ale civilizaţiei, care îmbogăţesc nepreţuit vieţile.

Aşa că vino, iubito, cât mai e timp, să muşcăm cu dalta din miezul ei,
săpându-ne coridor şi incintă în care să stăm îmbrăţişaţi până la sfârşit.
Să-i privim, iubito, prin găuri scobite pe călăii iubirii noastre!
Noi trebuie să pierim împreună cu această statuie pe care am ridicat-o
în vremea de aur a existenţei noastre, atunci când plutirea pe deasupra
pământului am vrut s-o imortalizăm într-o structură terestră, solidă,
bine ancorată în pământul din care ne ridicaserăm
şi în care negreşit aveam să ajungem!

Acum o vor prăbuşi-o, vor da cu ea de asfalt zeii păgâni
şi isterici ai civilizaţiei bolnave.
Noi doi ne vom trezi ameţiţi într-un oraş plin de lumini şi claxoane
şi ne vom despărţi, căci mult nu va trece până când
unirea noastră va da de bănuit şi va deranja cântecul cocoşilor
din aceste parohii mergătoare ale pierzaniei.
Să ne mai sărutăm o dată, aici, înăuntru, să ne mai strângem o dată
la piept, căci, iată, bestia mecanică e aproape, răsuflă pe nări duhoarea
ei de motorină acră şi sânge!

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfat pentru începători

Ai multe morţi de oameni dragi în faţă,
Nu este cazul să stai în genunchi
La prima încercare de la viaţă,
Când ţi-a murit un verişor, un unchi...

Va trebui să te obişnuieşti
Precum cu soarele de dimineaţă,
Căci altfel pe la prânz poţi să orbeşti,
Ai multe morţi de oameni dragi în faţă.

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (1 octombrie 2014)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da, la dumnealui, gândul e fals, dar coronavirus e Adevărat! Cât de naiv şi hipnotizat de frica de boală trebuie să fii, ca să nu vezi căci pârlitul de coronavirus e tot un gând?! Aceşti oameni chiar dacă au recunoscut Adevărul acesta încă nu-i poate elibera pe deplin. Ei încă nu au murit înainte de a muri, iată de ce dau crezare gândului paralizant al fricii: "Ai auzit, mon cher, 1000000 de oameni au murit azi de pandemia inexistentă de coronavirus." Şi cumătra frica, îi face să uite că acesta e un gând şi în mod naiv şi paradoxal ei încep să vadă "acolo" 5 lumi, aici unde nu există niciuna! Doar cei care sunt cu adevărat copţi, doar cei care au murit înainte de a muri şi a înflorit în ei pe deplin acest Vivekachudamani merită să fie ascultaţi întru călăuzirea în/ca Libertate. Până ce acest discernământ spiritual ultim, până ce aceasta claritate de netăgăduit a Spiritului, a Libertăţii Ultime nu a înflorit pe deplin aceştia încă nu sunt copţi suficient pentru a-i călăuzi pe alţii. Da, ei pot să-i călăuzească până în punctul propriilor lor frici, dar ACEASTA NU ESTE O LIBERTATE ADEVĂRATĂ.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

#

ai scris o mulţime de poeme pentru sacha
şi niciunul n-a fost despre sacha.
toate au fost despre cum trebuie să fie

distrugerea slăbiciunilor,
atingerea valvelor inimii, pentru ca aceasta
sa nu se oprească.
înghiţirea comprimatelor cu eliberare prelungită ca şi
mâine să fie o zi frumoasă.

ai scris cu un creion mecanic prin care
la fiecare apăsare ai mai crescut cu
un milimetru,

la fiecare apăsare,
ai absorbit cu tifon
sângele,

care a curs prin venele oraşului,
acest cadavru ce nu apucă
niciodată să se răcească.

la fiecare apăsare,
ai acoperit,

şi sângele tău,
şi sângele lui sacha.

dar oraşul nu ştie nimic despre toate astea.
va rămâne la fel, cu toate luminile lui străvezii, aşteptându-ne,
exact ca un animal însetat de sânge.

un animal care o să treacă în viteză pe o autostradă din care
ştie de la început că nimic
nu va mai ieşi viu.

iar tu o să fii mereu acolo
pe partea cealaltă, cu valvele inimii deschise,
ca o ambulanţă care-şi deschide brusc uşile.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumini de avarie

lupii s-au adunat mai aproape de oraş.
aici e linişte.

zidurile au fost acoperite de muşchi verde/ precum stâncile din anzii cordilieri.

aici ne hrănim copiii în case dărăpănate cu ierburi şi carne crudă.

nu ne e teamă.

e aceeaşi explozie nucleară care a făcut ca aceasta să fie casa noastră.

unii copii mor. bebeluşi cu feţe ca de păpuşi cu
ochi albaştri şi reci.

din când în când lupii urlă la lună,
din când în când ne dăm în leagănele abandonate.

pădurea a pus stăpânire pe noi.

bărbaţii se întorc în fiecare zi de la vănătoare.

cândva locuiam în clădirile lor de sticlă şi oţel.

avem flori/ avem sânge.

avem luna ca un gigantic reflector.
avem dureri pe care le învelim în beznă.

avem cărări prin pădure care nu duc nicăieri.
plângem când mai moare un bebeluş.

dar tot nu ne e frică.

//

ştim că într-o zi ne vor descoperi

şi ne vor duce înapoi.

nu am uitat oraşele lor strălucitoare şi autostrăzile lor curgătoare.
acolo vor ei să devenim mai buni.

acolo malformaţiile noastre se vor vedea cel mai bine.

dacă am spune că nu ne e dor de ceva am minţi.

ne e dor de fluturi pentru că extincţia a făcut ca ei să dispară.

să alergăm pe câmpurile lor înverzite / primăvara cu mii de fluturi de toate culorile în jurul nostru.

aceasta este povestea noastră pe care o scriem pe bucăţi de piele.

lupii au venit astăzi şi mai aproape de oraşul nostru părăsit.

azi e ziua când vom sacrifica pe cineva/ pentru ca noi să trăim mai deprate.
dar tot nu ne e frică. frica a devenit sârma noastră ghimpată cu care ne-am
înconjurat teritoriul
cu care ne-am înfăşurat inimile
cu care ne-am înfăşurat visele
ca o maşină pusă pe lumini de avarie.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi striga

soarele a murit în zori
mie mi-a crescut umbra
unui copac în spate
lungă până la cer
care gâdilă luna
iau cuvintele şi le arunc
în lac o să răsară poeme
mari cât frunza de pelin
amară ca un vin băut alin
şuier la pietre şi tac la vânt
mă prefac în umbra ta
e un iz de rătăcire
într-un nor de strălucire
am un chef nebun să strig:
soarele a murit în zori
plecăm din nou la culcare

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hindenburg

două zile te-am aşteptat să vii/ în prima zi soarele părea sfâşietor de frumos
/ un balón în flăcări din care cădeau oameni în flăcări / credeam că sunt doar artificii dar m-am înşelat
eu eram o fiinţa arsă de dor şi totul era în imaginaţia mea.

a doua zi a plouat şi prin perdeaua de picături străvezii mi-am văzut viitorul
un viitor lipsit de dragoste / pentru că tu eşti singurul care îmi poate poate aduce liniştea.
din nou m-am gândit la soare şi la ce or face oamenii arşi în spitale. plăgile lor roşii mă obsedau şi te asteptam să vii / să-mi explici că ceea ce îmi imaginez nu e nimic real.

a treia a zi ai venit şi mi-ai zis că a fost cândva un balon de heliu plin cu oameni care a luat foc şi
toţi au ars. am căutat pe google. aşa era.

// dar tot am crezut că ceea ce s-a întamplat este doar în mintea mea bolnavă de dor//

cerul este senin acum/
o clipă mă uit din nou la soare şi mă întreb cât timp va mai trece
până ceva ne va arde şi pe noi

cât timp va mai dura/ până o să pleci din nou/ şi eu voi sta singură cu toate organele în flăcări pe acest pat de spital / privind în gol/ dragostea mea.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Egoismul, proiecţiile, fricile şi zeci de alte procese emoţionale şi mentale vin să polueze relaţiile noastre cu cei mai dragi oameni din viaţa noastră, fără să ne dăm seama că nu le oferim celor pe care pretindem că îi iubim exact ceea ce au ei cu adevărat nevoie, singurele lucruri de care au nevoie de la noi: Încurajare. Acceptare. Respect pentru drumul evoluţiei. Compasiune. Ascultare. Non-judecată. Uităm de multe ori să fim prieteni adevăraţi, părinţi iubitori, parteneri ce sprijină şi nu care sabotează. Cum am putea noi să ştim ce este mai bine pentru un alt om, indiferent în ce situaţie se află, când nu ştim nici ce e bine pentru noi şi ce surprize ne rezervă viaţa, ce lucruri noi vom descoperi despre noi şi lume şi prin ce experienţe vom trece? Nu putem şti nici pentru noi şi cu atât mai puţin pentru alţii. Atunci cum ar fi să le oferim celor din jur acceptare, încurajare şi o îmbrăţişare, având încredere că tot ce se întâmplă este spre binele lor? Şi dacă ne dorim schimbări, să le facem atunci în viaţa noastră până când nu mai simţim nevoia să schimbăm vieţile altora în timp ce rămânem pasivi în ale noastre.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă o poezie mi-ar fi putut câştiga o prietenie, aş fi scris şi aş fi dăruit, oricui, oricât de multe poezii! Cred că numai pe nişte copii îi poate apropia sau corupe o poezie. Probabil, numai circumstanţe ca aceasta, când ei, încă fiind copii, deja învaţă să fie micuţi profitori. "O să fiu prieten cu tine, dacă la compunerea de mâine, îmi scrii o poezie". Copiii profitori de ieri, care te şantajau cu o poezie, sunt adulţii de azi, care te şantajează cu bani sau cu promisiuni de iubire. Totuşi cât de bine ar fi, dacă ai putea câştiga pe cineva, de partea ta, doar cu o... poezie! Pe scurt, ce minunat ar fi să poţi cumpăra, cu Poezie, toate acele lucruri pentru care, azi, lumea plăteşte BANI. Lumea plăteşte, în BANI, răbdarea altora ca pe o datorie. Azi, lumea plăteşte, cu BANI, încrederea ca pe un împrumut. Ce lume frumoasă am face, dacă am putea cumpăra inimile cu Poezie; să putem cumpăra sănătatea, iertarea, să putem răscumpăra iubirea doar cu... o Poezie.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am ajuns la o degradare atât de ruşinoasă şi de coruptă, încât nu mai putem purta arme nici pentru propria noastră apărare. Care e diferenţa între a fi în posesia unei arme şi a o folosi noi înşine, şi a fi controlată de Congres. Dacă posesia acestor arme are ca scop propria noastră apărare în ale cui mâini ar trebui încredinţate dacă nu în mâinile noastre?

citat din Patrick Henry
Adăugat de Irina Simion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul nostru

nu ştiu unde a început
despărţirea noastră
ce vierme de mătase a ţesut
firul ei subţire
hrănindu-se din iubirea ta
şi din frica mea
că te-aş putea iubi.

aproape că s-a făcut iarăşi toamnă
şi uite cum firul ăsta răsucit de mii şi mii de ori
alcătuit din bucuriile şi suferinţele noastre
din tăcerile şi din cuvintele noastre
din exuberanţa şi din neputinţa noastră
din grija ta pentru mine şi din nepăsarea ta
din teama mea şi din indiferenţa mea
e tot ce ne mai leagă.
nu mai e timp acum
atât cât a fost l-am risipit amândoi
am hrănit cu el vieţile altor oameni
care am fi putut fi noi înşine
dacă eu m-aş fi aplecat să-ţi leg şireturile
atunci când aveai genunchiul zdrelit,
dacă te-aş fi luat în braţe atunci când mi-ai spus
vino,
dacă ţi-aş fi răspuns
bine,
atunci când mi-ai şoptit
rămâi.
acum despărţirea e tot ce ne-a mai rămas
singurul lucru care ne ţine împreună
hrănindu-se din apropierea noastră
numai pentru a o distruge
ca o vietate digerându-şi propriul trup
ca să rămână în viaţă.

nu mai e timp acum
decât să ne îmbrăcăm disperarea şi teama
şi tristeţea şi neputinţa
şi să le purtăm zâmbindu-ne
în vreme ce apele vieţilor noastre
se despart
după ce au curs atâta timp prin aceeaşi albie
îngânându-se încă,
jucându-se o ultimă oară
unele cu altele
ca nişte versuri sălbăticite
care nu mai rimează
dar care sînt încă legate
într-un poem.

nu ştiu unde a început
despărţirea noastră
ce vierme de mătase a ţesut
firul ei subţire
hrănindu-se din iubirea ta
şi din frica mea
că te-aş putea iubi.

poezie de Paul Gabriel Sandu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau să subliniez că dezgustul ne este cu atât mai mare, cu cât dorinţele noastre sunt mai vii, adică cu cât suntem, de fapt, mai pătimaş legaţi de lume şi de cele pe care ni le oferă ea. O fire rece şi lipsită de dragoste nu va fi niciodată cutremurată de scârbă cum am fost eu.

citat clasic din Thomas Mann
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa a fost, aşa va fi

Aşa a fost, aşa va fi.
Timpul trece ca nebunul.
Mâine vei îmbătrâni,
Tânăr nu rămâne unul.

Aşa a fost, aşa va fi.
Viaţa nu-i decât un timp
pe care îl poţi trăi,
anotimp cu anotimp.

Aşa a fost, aşa va fi.
Lăstarul va creşte pom.
Copilul va deveni
mâine lângă tine om.

Aşa a fost, aşa va fi.
Cât pământul se roteşte,
din noapte se face zi,
ziua în noapte sfârşeşte.

Aşa a fost, aşa va fi.
Unul naşte altul moare.
Nimeni nu poate trăi
timpul, nesfârşit de mare.

Aşa a fost, aşa va fi.
Totul e în transformare.
Natura se va primeni,
soarele veşnic răsare.

Aşa a fost, aşa va fi.
Dumnezeu-i atotputernic.
El ne poate dărui
lumină din întuneric.

Aşa a fost, aşa va fi.
Toate îşi au rostul lor.
Timpul nu-l putem opri.
Este veşnic curgător.

Aşa a fost, aşa va fi.
Va curge timpul ca izvorul.
Doar Dumnezeu poate şti
care ne e viitorul.

Aşa a fost, aşa va fi.
Cum e scris în Sfânta Carte.
Timpul nu se va opri,
viaţa curge mai departe.
........................
Aşa a fost, nu va mai fi
când sfârşitul lumii vine.
Pământul va încremeni,
Universul nu-l mai ţine.

poezie de Dumitru Delcă (6 februarie 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!