Păpuşarul

Un păpuşar mergea pe stradă
Păşind teatral spre absolut,
Cu ochii strânşi să nu mai vadă,
Femeia, ce i-a fost păpuşă în trecut.

Din când în când privea-napoi
Şi îşi trecea prin plete mâna,
Să uite totuşi că au fost doi,
Şi inima le-a fost doar una.

Purta bocanci, era murdar
Şi-avea în mână trei mărgele,
Spunea la toţi că-i păpuşar,
Dar şi-a pierdut păpuşa printre stele.

Cândva în ochii lui era doar artă
Si îl citeai în ei pe Dumnezeu,
Dar s-a pierdut pe-un drum de piatră,
Şi a uitat, că acea păpuşă am fost eu!

poezie de Iuliana Dinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neam... de dinainte...

Am fost de viţă Burebişti,
De Decebali, nu securişti,
Din viţă nobilă de daci,
Primordială, nu săraci!...
Am pus curaj în adevăr
Căci nu ştiam de-al Evei măr,
Era în noi doar o fiinţă,
Spre nemurire o credinţă!...
Am fost şi ţepele lui Vlad,
Zăgazul unui neam de brad,
Am pus ca temelii Ştefani,
Am fost un zimbru printre ani!...
Nu ne-a ajuns şi-am spus – Pe cai!
Viteji ca nume într-un Mihai,
Dar nimeni n-a venit cu scuza
Şi n-au ştiut c-am fost şi Cuza!...
Am fost prin toate voievozi,
Oneşti, cuminţi dar nu nerozi,
N-am arătat c-am fi novici,
Prin gând am fost Eminovici!...

Am fost de viţă... cum am fost,
Obiect pierdut i-acum de rost?
Ni s-a borşit viţa... de vie?!
Eu totuşi sper că viţa-i vie!...

poezie de Vasile Zamolxeanu (10 octombrie 2016)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Feciorul de împărat a pornit ca primejdia, s-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu, s-a bătut cum se bate, cum numai el se bate şi, când în a treia zi au crăpat zorile, iarăşi a fost la curtea împărătească, sosind cu inima stâmpărată prin luptă şi cu ea plină de dor neastâmpărat să ştie ce şi cum, de când s-a dus! Hei! dar ce-auzi? ce văzu? îmi vine nici să nu mai povestesc când văd atâta răutate, atâta suflet fără milă, şi urâtă, şi supărăcioasă, şi grozavă treabă, încât nici nu se poate spune fără ca să răsufli o dată cu greu! Adică a fost aşa: în clipita când stelele se strâng pe cer, când feciorul de împărat era numai trei paşi de la poarta curţii, s-a întâmplat întocmai precum a fost zis Lăptiţa: doi feţi-frumoşi, feciori de împărat, unul ca altul, cu păr de aur şi cu luceferi în frunte. Dar era ca lumea să nu-i vadă. Vitrega, rea precum era în gândul ei, în pripă puse doi căţei în locul copiilor, feţi-frumoşi, iar pe copiii cu părul de aur şi cu steaua în frunte îi îngropă în colţul casei, tocmai la fereastra împăratului. Când feciorul de împărat intră în casă şi cercă s-audă şi să vadă, n-auzi nimic, ci văzu numai pe cei doi căţeluşi, pe care vitrega i-a fost pus în patul Lăptiţei.

Ioan Slavici în Doi feţi cu stea în frunte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi aşterne aici Sinele meu Divin

Am fost cu tine... dar nu am fost!
Am fost în ochii tăi... dar nu am fost!
Am fost în sufletul tău... dar nu am fost!
Am fost doar în Sinele meu Divin zdrobită
De tot ce-am lăsat slobod şi nemeritat
În trupuri pline doar de maţe şi sânge
În care lupii urlau de foame şi sete.

Am fost cu tine... dar am plâns singură!
Am fost în gura ta... dar nu ai ştiut ce gust am!
Am fost în inima ta.... dar nu ai simţit!
Am fost doar un material spumos de plăceri
În timp ce Sinele meu Divin mă biciuia pe creier
Să-mi lovească mintea preocupată de viitor
Şi nu de momentul prezent atât de dureros.

Am fost cu tine... dar Sinele meu Divin te-a urât!
Am fost cu tine... dar împotriva Celui ce m-a făcut!
Am fost cu tine... dar Sinele meu Divin era departe!
Mi-a spus că dragostea lui primeşte doar puritate
Şi nu se poate îmbrăca decât cu haina simplităţii
În care necazurile şi anii bătrâneţii nu se numără,
Doar se pun în jugul Lui Hristos îndelung răbdător
Cu cei statornici în iubire şi pentru iubirea faţă de El.

poezie de Adelina Cojocaru (2 octombrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

La patru ore fix

Perete scund din fals opal
la nişa strâmtă de sub scară
ascunde măşti de carnaval
uitate-acolo de-astă vară,
le-am căutat fără folos
prin debaraua fără uşă,
dar am găsit doar brad stufos
împodobit cu o păpuşă.
Cu ochii de mărgăritar,
ea m-a privit cu-un fel de milă
şi mi-a şoptit cu glas amar
că-mi va prezice o sibilă.
Nu am crezut ce îmi spunea
căci arăta cam demodată –
purta costum de catifea
şi pălărie din prelată,
dar pe la patru ore fix,
bătute-n ceasul cu pendulă,
sibila, fără crucifix,
sosi adusă de-o patrulă.
Venind spre mine m-a privit
cu ochi adânci de preoteasă –
am plâns de teamă şi-am fugit
lăsând-o singură în casă,
dar a venit în urma mea
şi m-a bătut uşor pe spate,
zicând ghiduşă c-ar putea
să mă dezlege de păcate,
însă deodată am văzut
că nu era defel sibilă,
ci doar iubita din trecut
întoarsă parcă mai ostilă.
N-am ascultat-o nicidecum,
mi se părea cam mânioasă,
am părăsit-o lângă drum
şi m-am întors îndată-acasă,
dar nu ştiu cum s-a întâmplat:
când am intrat grăbit pe uşă,
era deja la mine-n pat
purtând veşmântul de păpuşă.

poezie de Corneliu Neagu din Timp şi destin
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cordoba era

la picioarele cavalerului negru
toată lumea tremura în faţa lui
creştiniii sau păgânii, nobilii
sau ţăranii - nimeni nu era în siguranţă
când judeca el - condamna
la moarte cu zâmbetul pe buze
se uita la isabela care îndura
o blândă biciuire cu plumbii înroşiţi
în focul izbăvirii
carnea ei sângera frumos
un amant i-a băgat un denunţ
şi
şi un crucifix sub patul unde
era sedusă şi sodomizată
spunea plângerea
lucero şi-a lins buzele
de inchizitor atotputernic
se
se gândea s-o treacă prin patul lui
ridică mâna şi tortura încetă
un gâde veni să primească ordine
cavalerul negru a dat un ordin
isabela a fost dusă într-o chilie specială
iar denunţătorul a fost adus
de inchizitorii din cordoba
şi
şi a început supliciu
trebuia să mărturisească
să se căiască şi
şi
să ceară îndurarea lui dumnezeu
a recunoscut tot ce spunea
să zică don castro de jerez y cueva
denunţătorul isabelei
inchizitorii i-au smuls dinţii şi
şi
unghiile de la picioare
un cleşte înroşit bine de tot
i-a strâns obrajii
lucero nu era mulţumit
ochii învinuitului au fost scoşi
şi
oferiţi corbilor din jurul castelului
restul trupului a fost aruncat în foc

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi în eter

Pe vremea când se coborâse cerul
iar oamenii se căţărau pe nori,
erau poveşti ce adânceau misterul
îndrăgostiţilor rătăcitori.

O astfel de poveste-a fost cântată
la o nedeie, de un bard local,
în sat, pe când bunica era fată,
iar ea a reţinut-o integral.

Spunea povestea că într-o cetate,
trăia, modest, un fiu de-armurier
care-ndrăznise-n rânduri repetate
să se declare mare cavaler.

Ştia să lupte şi o dovedise
în crâncene-ncleştări cu un duşman
ce ne-ntrerupt cetatea o lovise
venind, ades, pe drumul dunărean.

Era îndrăgostit şi-avea nevoie
de-o aură şi de respect, de bani,
căci un sărac lipit nu are voie
să se amestece printre şoimani.

Iar ea, din lumea bună a cetăţii,
frumoasă, ca o sfântă între sfinţi,
era întruchiparea voluptăţii
în ochii lui ce-o adorau, cuminţi.

Şi se iubeau. S-au cunoscut în seara
în care o victorie serbau;
privirea lui s-a înmuiat ca ceara
în timp ce ochii ei îl cercetau.

S-au întâlnit, apoi, în multe rânduri,
dar ochii de prin ziduri i-au văzut
şi, fără a mai sta pe gânduri,
la uşi întunecate au bătut.

A fost blestem, a fost vrăjitorie,
a fost ceva ce nimeni n-a ştiut,
căci de atunci şi, poate, pe vecie,
cei doi n-au mai ştiut de vreun sărut.

El pare fericit şi străluceşte
privindu-ne de pe albastrul cer,
iar ea, sfioasă, noaptea ne-aminteşte
că stelele sunt lacrimi în eter.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, cum îi mai bătea Gretei inima! Parcă ar fi vrut să facă un lucru rău şi ea doar atâta voia, să vadă dacă Karl e acolo. Şi acolo era, fără îndoială! Şi ea se gândea la ochii lui limpezi şi la părul lung: parcă îl vedea cum zâmbeşte ca atunci când şedeau amândoi la umbra trandafirilor. Desigur că are să se bucure când are s-o vadă, şi ea are să-i spună ce drum lung a făcut până să dea de dânsul, şi ce necăjiţi au fost cei de-acasă când el a plecat şi nu s-a mai întors. Gretei îi era teamă şi totodată se bucura.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cândva...

Cândva am fost copil şi eu.
Am fost copil ca tine.
Pământu-întreg era al meu,
N-aveam lipsă de bine.

Cândva am fost tânăr şi eu.
Am fost tânăr ca tine.
Mi se părea că sunt un zmeu,
Că stăpânesc o lume.

Cândva am fost bărbat şi eu.
Am fost bărbat ca tine.
Am dus pe umeri ce-a fost greu,
Când am unit destine.

Acuma,
Am uitat copilăria,
Tinereţea mi-a trecut,
Am uitat şi bărbăţia...
Puterile mi-au scăzut.

Nostalgia-acelor vremuri
Mă cufundă în tristeţe.
Numai aştept alte trenuri.
Sunt răpus de bătrâneţe.

Pe prispa casei stau cuminte
Şi aştept să vină noaptea.
Noaptea cu tainele sfinte,
Care se numeşte moartea.

poezie de Dumitru Delcă (iulie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa

Pe lângă mine treci în grabă,
Apoi te-ntorci, mă-ntorc şi eu,
Iar inimile ni se-ntreabă,
De ce ne este-atât de greu?

Ochii se văd, se-mbrăţişează,
Dar noi rămânem surzi şi muţi,
Inima pe trunchi se-aşează,
În timp ce lama ţi-o ascuţi.

Opreşte clipa, fă tu pasul,
Spre ce-am fost noi acum doi ani,
Ia un ciocan şi sparge ceasul,
Prezentul ne face duşmani...

Trecutul eu nu pot să-l şterg,
Tu fă ceva să nu existe,
Să pot alături să îţi merg,
Făr' de-amintiri şi gânduri triste.

Ochii se-nchid, se-ndepărtează,
Doar ei mai ştiu ce-a fost odată,
Iubirea noastră le-a fost oază,
N-or s-o mai vadă niciodată...

Iar clipa noastr-a fost uitată!...

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Andrei Vlad Balan
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată, a fost cândva

A fost odată, fost cândva
când lângă mine ea era.
Tot ţinându-ne de mână
colindam ţara-împreună.
Pe oriunde am umblat
unul lângă altul am stat.
Eram suflet lângă suflet
nu ne despărţea nici tunet.
Viaţa noastră aşa a fost.
Aşa a fost, dar nu mai e.
Rămas singur, fără rost,
vreau şi eu în veşnicie.
Şi-acolo vom fi aproape
cum am fost în toată viaţa.
Nimic acolo nu desparte.
Acolo-i eternă viaţa.

poezie de Dumitru Delcă (22 august 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Măriuca

Trecea în clasa opta Măriuca,
Pentru părinţi era "păpuşă mică"
Când vestea i-a lovit precum măciuca:
Păpuşa lor va fi curând... mămică.

epigramă de Gheorghe Luchian D'Aquila din Epigrame şi poezii (15 iunie 2007)
Adăugat de Gheorghe Luchian D'Aquila
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima dorinţă

Era bătrân, bolnav... Ştia de-acum
Că nu mai e dulăul care-a fost
Când îşi avea-n ograda lui un rost.
Ştia că-i vremea ultimului drum.

Era slăbit, nu mai putea mânca
Nici oase şi nici codrul mic de pâine
Ce, altădat', în colţii lui de câine,
Pe loc, în mici fărâme se spărgea.

În colţul lui din capăt de grădină,
Privea spre cei ai casei, mai lătra
Când un străin în curte le intra
Sau când dădea târcoale vreo jivină.

Să se ridice, îi era mai greu
Dar o făcea, se bucura cu drag
Atunci când, de departe, pe drumeag,
Simţea că vine singurul său zeu.

Îi aştepta, lătrând cu bucurie,
O vorbă ori o mână de alint
Pe capul său cu fire de argint
Ori pe spinarea lui, de-acum surie.

Şi le primea, era şi-acum iubit
Ca altădat', la fel ca-ntotdeauna
Când ei, în joaca lor, erau totuna,
Când timpul nu era de socotit.

Se gudura. Mai vechea alergare
O mai avea prin vise, uneori,
Acelea-n care el, în primii zori,
Voia doar joacă, joacă şi mâncare.

Au fost atâtea clipe împreună,
Atâtea zile, nopţi, atâţia ani
Ce-au fost prieteniei artizani,
Încât "Adio!" n-ar putea să-i spună,

Şi n-ar putea să facă un păcat
Plecând acum, departe să îi fie
În clipele de ultimă-agonie,
Iar el să-l plângă. Nu! Şi l-a muşcat.

A dispărut luându-şi suferinţa,
Crezând că-i doar a lui. N-a bănuit
Că-n urma lui, cel care l-a iubit
Nu-l căuta. I-a respectat dorinţa.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În târg se-anunţă des parade

E-un anotimp plin de cenuşă
Ce-mi zdruncină din hăuri firea,
Mă simt un plastic de păpuşă
Ce-n jucării şi-avu menirea.

Se anunţase-n târg paradă
De jucării destul de scumpe.
Păpuşă-ai vrut. N-a fost tăgadă
Să poţi s-alegi din cele multe.

Zâmbeam firav dintr-o vitrină
Într-o rochiţă pastelată.
Când m-ai zărit mi-ai spus,, Regină,
păpuşa mea cea delicată!"

Eram de nouă chiar frumoasă
Cu ochii negri – mură coaptă,
Tu te jucai, iar eu voioasă
Mă bucuram la orice şoaptă.

Mă alintai la piept cu versuri
Şi-mi dăruiai, minţind, doar vise
Acum desprind multe-nţelesuri
Ale cuvintelor promise.

Când m-ai cerut spre cumpărare
Ţi-am spus că-i ruptă eticheta
Iubirii nu-i sunt de vânzare
Atunci ai coborât ştacheta.

Atât ţi-am fost... doar o păpuşă
Cu care să te joci în grabă,
Şi-n anotimpuri de cenuşă
Să minţi mereu că îţi sunt dragă.

În târg se-anunţă des parade
Eşti nelipsit, dar uiţi c-acasă
Printre oftaturi lungi şi fade
Te-aşteaptă-n ambalaj Crăiasă.

Dar de-ţi ştiam firea meschină
Ţineam la mine-o etichetă
Cu preţ enorm dintr-o vitrină
Să-ţi fi părut o desuetă...

poezie de Dana Logigan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pâine şi muzică

Ce ascultam noi doi n-au fost doar simple melodii
Şi pâinea ce-o rupeam a fost mai mult decât o pâine
Însă acum, când nu mai eşti aici, toate-s pustii
Şi tot ce-a fost frumos va trece până mâine.

Palmele tale au atins cândva această masă
Şi am văzut mereu paharul cum îl ridicai
Însă aceste lucruri te-au uitat când ai plecat de-acasă,
Deşi eu n-am uitat nimic din tot ce atingeai.

Şi printre toate tu mergeai atât de graţioasă
Le mângâiai şi le sfinţeai doar cu prezenţa ta
Aşa că toate ştiu cât eşti tu de frumoasă
Şi cât de înţeleaptă ai fost cândva.

poezie de Conrad Aiken, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

păpuşă

Păpuşă: Femeie care îşi deschide ochii ca să şi-i arate, nu ca să vadă cu ei.

definiţie aforistică de Tudor Muşatescu din Dicţionarul umoristic al limbii române
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunicul...

Cu frig peste tristeţe şi nor pe anii mulţi,
Pierdut intr-o uitare a timpului grăbit,
Abia ducându-şi anii, ce şchioapătă desculţi
Prin temerea de mâine, a unui rătăcit.

Speranţa i s-a stins în rugile spre cer...
Zadarnice cuvinte, prea goale de răspuns.
Atâtea gânduri sacre se rătăcesc şi pier
Şi nu mai ştie locul în care a ajuns.

A fost cândva şi tată... a fost cândva bunic,
O lume de iubire crescută-n urma lui
Azi l-a uitat cu totul, î-i este doar... nimic...
O stâncă de tristeţe în găndul nimănui.

Priveşte-n nicăeri, doar umbrele o ştiu,
Prin zâmbetul stârnit... amarnic de tăcut,
O lacrimă prelinsă pe sufletu-i pustiu
E tot ce-l mai îndeamnă să plece din trecut.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mara

Mara, fetiţa scundă, ce sta pe Strada Mare
Avea o păpuşică. Era mândră de ea.
Şi o iubea din suflet. Era o alinare,
Şi-avea mare valoare. (I-a dat-o mama sa).

Era o jucărie, cum nu mai era altă!...
De-o frumuseţe rară, desprinsă din poveşti!...
Gingaşă ca o zână..., subţire şi înaltă,
Doi ochi căprui şi limpezi. Te pierzi când îi priveşti.

Copiii de pe stradă veneau ca să se joace
Cu Mara, şi păpuşa. Ce fericiţi erau...!
(... Şi timpul trece-n grabă şi nu se mai întoarce...)
Iar ei creşteau în joacă... Pe loc nu rămâneau.

Dar într-o dimineaţă, cînd s-a trezit devreme
Şi-a mers să-şi ia păpuşa din raftul cu hăinuţe,
Rămase-n prag, uimită!... Păpuşa râde, geme
Şi îşi roteşte capul, şi mişcă din mânuţe.

Se pare că măicuţa, de dincolo de lume
Îi împlinise visul: păpuşa chiar vorbea...!
Şi făr-a sta pe gânduri, fetiţa merge, spune
Bunicilor. Iar vestea, pe loc se răspândea...!

Copiii, cu mirare priveau păpuşa vie
Cum cântă, cum dansează, cum râde, cum vorbeşte...
Şi i-au făcut hăinuţe din pânză argintie.
Minunea-nsufleţită, c-un zâmbet mulţumeşte.

Povestea cu păpuşa ce-i vie, şi dansează
Ajunge la ureche de păpuşar vestit,
Pornit la drum degrabă, cu ochii lui să vază
De-i adevăr ce-aflase, sau de-i vreun zvon scornit.

Nu-l obosise drumul, căci sta mereu cu gândul
C-ar face o avere, mai mult ca orişicine
De-ar folosi minciuna. Căci îi "venise rândul"
Cu vorbe-amăgitoare, păpuşa a obţine.

Se-apropie de Mara, şi-o roagă să-i arate
Minunea-nsufleţită. Crezând că-i o naivă
Începe a-i promite orice, pe săturate...
Dar Mara nu se-ncrede în vorba lui parşivă.

Se trage-un pas în spate, pe vârfuri se ridică,
Strânge la piept păpuşa şi spune răspicat:
" – Pentru nimic în lume n-o dau!... căci la adică
E darul de la mama... atunci când a plecat...

Şi-orice mi-ai da... Iertare!... n-ar fi să-nlocuiască
Iubirea mamei mele, aflată-n jucărie...
Şi nu cred că vreodată va vrea să locuiască
De mine despărţită!... Nu fac aşa prostie!"

Rănit cumplit de vorbe, se înroşi la faţă,
Se-nfurie, hapsânul, uitând de ce venise,
Se aplecă spre Mara, de umeri o înhaţă,
Şi o privi cu ură. Nechibzuind, decise

Din braţele fetiţei, păpuşa să o smulgă,
S-o rupă-n bucăţele, s-o calce în picioare
Să o arunce-n focul din drum... Mara să plângă...
De ce făcuse asta?! Cu ce-i greşise oare?!

De-atunci, fetiţa scundă, ce sta pe Strada Mare
Îşi cheamă jucăria, iubirii dată vamă.
Şi nimeni, niciodată, nu-i va da alinare,
Ca păpuşica vie. Şi sufletul de mamă.

poezie de Maria Ciumberică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Penniwit, artistul

Încercând să-mi pun mintea înlăuntrul camerei de fotografiat
Pentru a prinde resortul adânc, sufletul unei persoane,
Mi-am pierdut patronul din Spoon River.
Cea mai bună fotografie pe care am făcut-o vreodată
A fost a judecătorului Somers.
Stătea drept, în picioare, cerându-mi să aştept
Până când îşi va face ochii încrucişaţi să privească drept în faţă.
Apoi, când a fost gata, a spus "All right".
Dar eu am urlat "Se respinge" şi ochii i s-au răsucit la loc.
L-am prins exact aşa cum arăta de obicei
Când spunea "Se exclude."

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste fără final... - partea a doua

Şi s-a stins apoi moşneagul... a trecut la cele sfinte
Iar,, mamaie'' şi,, tataie''... dorm acuma în morminte
Dar povestea începuse c-o fetiţă abandonată
Crescută de-aceşti bătrâni, fără mamă, fără tată

Mai târziu şi-a găsit mama, devenise adolescentă,
A iertat-o şi-a dorit-o pentru viitor prezentă
Şi-a cunoscut tatăl vitreg, fratele, sora mai mică
Dar o frământa-ntrebarea:,, Unde-i tata? Am bunică?''

Trecuse prin şcoala vieţii şi acum era studentă
Întrebarea:,, Unde-i tata?'' devenise mai frecventă
Şi-a pornit aşa într-o doară într-o bună dimineaţă
Să-şi caute rădăcina într-un sat pierdut în ceaţă

Cu emoţie şi teamă a bătut uşor la uşă
Fata cu ochii albaştri şi cu faţa de păpuşă
I-a deschis atunci bunica şi-a-mbrăţişat-o îndată
Apoi i-a întins o poză,.... doar o poză în loc de tată

Printre lacrimi şi suspine a-ntrebat-o:,, Unde-i tata?''
Iar bunica răvăşită şi-a îmbrăţişat nepoata
N-ar fi vrut ca ea să ştie că s-a spânzurat de tânăr
Pentru că nu l-a lăsat să-şi ia grijile pe umăr

Să se-nsoare cu iubita rămasă însărcinată
Şi-o privea cu remuşcare şi cu drag pe biata fată
Parcă ar fi vrut să-ntoarcă înapoi timpul şi viaţa
Să-şi aducă-napoi fiul la fetiţa lui şi,, soaţa''

Era însă aşa târziu şi o năpădeau regrete
Tot privind la ochii albaştri, la figura acestei fete
Care seamănă aidoma cu bătrâna străbunică
,, Doamne, cât e de frumoasă!''... Nu putea mai mult să zică....

Şi-a plecat tânăra tristă iar la studii, resemnată,
Dar ştia acuma unde-i cel care i-ar fi fost tată
Este clar o eroină din romanul vieţii sale
C-un parcurs întortocheat şi.... puţin noroc în cale....

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Al vremii bal

Într-un stejar bătrân, uitat de lume,
Am fost ascunşi de bunul Dumnezeu,
Îmbrăţişaţi şi fără de cutume,
Eram doar noi iubite, tu şi eu.

Dar într-o zi când cerul în furie,
A sfârtecat c-un fulger bietul pom
Şi din tristeţea lui, o bucurie
El i-a făcut în taină unui om.

Cu ochiul de artist privi el pomul
Şi ascuntând, el şoapte auzea,
Eram noi doi care voiam ca omul,
Să ne salveze dacă o putea.

Cu drujba lui, cu dalta şi securea
A-ndepărtat încet strat după strat,
Şi-a reuşit să scoată din simţirea
Artistului, un cuplu-mbrăţişat.

Cu ochii vremii am văzut minunea
Ce ne era ascunsă în copac,
Am părăsit adâncul şi genunea
Şi-am devenit doi oameni care tac,

Dar care văd acum minunăţia
Ce-n lumea noastră e ceva banal
Şi nu vedem că-i însăşi bogăţia
Ce ne dată de al vremii bal!

poezie de Aurelia Oancă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!