Tăcerea mamei

Soarele-i în asfinţit,
Seara lin coboară
Peste satu-îmbătrânit
Şi pe-o ulicioară.

Gânduri mama-mprăştie
La căderea serii,
În ochii ei pâlpâie
Candela tăcerii.

Viaţa, tristul adevăr,
Nu i-a fost uşoară,
Anii ce s-au prins în păr
Atârnă povară.

Toate-s vraişte-n obor,
Răvăşite-s toate,
Le-ar pune la locul lor
Însă nu mai poate.

I-au plecat copiii,
Singură-a rămas,
Îşi tot cheamă fiii
Tremurând în glas.

Cu doru-i nemărginit
Aşteaptă băieţii
Că mormântu-i neîngrijit
Şi-au crăpat pereţii.

Mâna-i tremurândă
Mângâie-o păpuşă,
Privirea ei blândă
Cată înspre uşă.

Se roagă icoanei
Şi CELUI DE SUS,
În tăcerea mamei
Multe sunt de spus.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Candela tăcerii

Soarele-i în asfinţit, seara lin coboară
Peste satu-îmbătrânit şi pe-o ulicioară,
Gânduri mama-mprăştie la căderea serii,
În ochii ei pâlpâie candela tăcerii.

Viaţa, tristul adevăr, nu i-a fost uşoară,
Anii ce s-au prins în păr atârnă povară,
Toate-s vraişte-n obor, răvăşite-s toate,
Le-ar pune la locul lor însă nu mai poate.

I-au plecat copiii, singură-a rămas,
Îşi tot cheamă fiii tremurând în glas,
Cu dorul nemărginit aşteaptă băieţii,
Hornul case-i dărâmat şi-au crăpat pereţii.

Mâna-i tremurândă mângâie-o păpuşă,
Privirea ei blândă caută spre uşă,
Se roagă icoanei şi CELUI DE SUS,
În tăcerea mamei multe sunt de spus.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vino, tată!

Mă chinui din greu la poartă,
Dor şi lacrimi m-au cuprins,
Te aştept, dragul meu tată,
Zăvorul nu s-a deschis.

Praf s-a aşternut în vreme
Pe cărări reci şi pustii,
Curtea neatinsă geme,
Te aşteaptă ca să vii.

Vino, tată, pentr-o clipă,
Toate-s vraişte-n obor,
Să le aşezăm în pripă
Pe toate la locul lor.

Pe Cavancea, calul nostru,
L-am văzut plângând acum,
Vino şi să-i pui căpăstru,
Să plecăm din nou la drum.

Doar speranţa mai rămâne,
Toate s-au pierdut în vânt,
M-am apropiat de tine
Cu o floare la mormânt.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea toamnei mele

Iubirea mă cheamă, de mână, s-o ţin,
Când zburdă pe dealuri, primăvăratec.
Îi spun că mi-e toamnă şi prin păru-i lin,
Vârtejuri de frunze s-au prins, nebunatec.

Dar ea, nu mă ascultă, are visele ei
Şi vesel mă-ndeamnă spre creste.
Îi spun: vine iarna şi-n păr şi pe-alei!
Ea trece, râzând, peste toate aceste.

Iubirea mă cheamă şi cu ochii închişi
Mă las purtată de mâna-i arzândă.
Mă duce-n înalturi, mă plimbă-n abis,
I-accept nebunia şi trăiesc un vis!

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Între verde şi albastru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frământă mama pâine

Smerit aşază mama icoanei busuiocul
Iar candela îşi plânge un licăr de lumină,
În mângâierea mâinii rămâne sfinţit locul
Când sita sfântă cerne o pudră de făină.

Cu şorţ la brâu încinsă frământă mama pâine,
Tulpanul ei asudă la tâmple cărunţite,
E binecuvântare în ziua cea de mâine,
Sărut mâinile-i aspre de muncă bătucite.

Bobul de grâu surâde în plămădeala verii,
N-a fost uitat de ploaie şi mulţumiri aduce,
Covata-i învelită de clipele tăcerii,
În aluatul proaspăt răsare-un semn de cruce.

Focul încet se-ncinge, în vatră e dogoare,
E rumenit cuptorul, aprinşi sunt obrăjorii,
Un iz de pâine coaptă pe-o aripă de boare
Se-mprăştie în aer peste Uliţa Morii.

Faţă frumos brodată îmbracă sfânta masă,
Coltuce aburinde le rupe şi ne-mparte,
O coajă mai păstrează la cei plecaţi de-acasă
Pe drumul fără-ntoarceri, acolo, sus, departe...

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul şi dorul

Mi-a furat dorul de-acasă vântu-n adierea lui,
S-au înţeles împreună şi-au plecat în hoinăreală,
Amândoi se-împacă bine, umblă brambura, hai-hui,
Peste plaiuri ruginite şi peste pădurea goală.

Zburdă lin peste văzduhuri, spre înaltul cerului,
Norii i-au primit la joacă, se întrec în vânzoleală,
Mi-a furat dorul de-acasă vântu-n adierea lui,
S-au înţeles împreună şi-au plecat în hoinăreală.

Vântul s-a întors cuminte şi cuprins de toropeală,
Obosit, cu-aripa frântă căzu pradă somnului,
Doru-întârzie să vină, încă stă la îndoială,
Îmi fac griji că nu mai vine şi-am căzut la învoială
Să-l reclam, de mâine-începe urmărirea generală,
Mi-a furat dorul de-acasă vântu-n adierea lui.

rondel de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doi ochi, boabe de mărgăritar

Doi ochi, boabe de mărgăritar
îi împodobesc obrazul.
Când îi ofer flori în dar,
mama uită tot necazul.

Pe la tâmple, ghiocei
îi amintesc de primăvară.
S-au amintesc de anii grei
când viaţa i-a fost amară.

A trecut timp peste mama,
dar tot frumoasă a rămas.
Încă mai poartă marama,
tot mai dă la cântec glas.

Ce caldă este mâna ei!
Ce faţă blândă are!
Când eu plâng de dorul ei,
mama îmi dă alinare.

Lângă mama îmi este bine.
Ea cu drag mă încălzeşte.
Îmi face zile senine,
mama mere mă iubeşte.

Trandafirul ce-înfloreşte
mamei îl ofer cu drag.
Ea e stea ce străluceşte
şi-mi dă zborul către larg.

poezie de Dumitru Delcă (martie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul mamei

pe firul apei.. pas cu pas
cobor din munţi.. mai fac popas
cu braţul sprijinit de stâncă
unde e apa mai adâncă.

privesc spre cer că-i plin cu nor
şi nu am timp ca să cobor
în satul care-i jos în vale
cu-ncrengături de ulicioare.

se lasă seara peste văi
şi se retrag înspre odăi
bătrânii.... tinerii-au plecat
mai sună uneori pe chat.

întreabă dacă mai trăiesc
părinţii-n locul strămoşesc
-noi suntem bine.. spune mama
si-a umezit la ochi năframa.

tata a fost cu un tractor
rămas în pană pe ogor...
lumini s-aprind pe mapamond
în vocea mamei e un nod.

cu glas întretăiat întreabă
-dar tu eşti bine fată dragă?
vreau sănătoasă ca să fii
şi tu şi scumpii tăi copii.

pe firul apei la Ampoi..
este asfalt în vremuri noi
e internet... canalizare
dar tinerii-s peste hotare.

bisericuţa-i sus în deal
trenul opreşte la semnal
la şcoală lacătul e pus...
şi toţi se duc înspre apus!

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poarta

se scutură umbre pe ziduri
în tristul ungher
un om îşi caută pasul
în trist decor efemer

ciuturi de lemn coboară agale
lângă casă, în curtea străbună
plânge o mierlă, a jale
în oglindă se stinge iar gândul

vântul strigă agonic prin luncă
stele îşi spală paloarea în vatră
foşneşte gândul rămas
mai cântă un cocoş, într-o baltă

la fereastră, bolta e spartă
trec în goană păsări de munte
gândul să'l poate iarăşi
dintr-o parte în altă parte

clopot stins mă cheamă
umbre curg pe perna goală
tu tremuri, lângă ultima poartă
slabă, rezemând tăcerea

tu respiri şi plângi pe o pernă
ochii curg,
privirea e lacrimă toată
norii trec grăbiţi către cer, încă o dată

te învelesc în neagra pânză
busuioc în păr, crini albi pe buze
tu ai rămas pe perna goală
printre spini şi neguri iară

vântul bate în poartă
o dată, încă o dată
eu aştept pe ţărm femeia
ce a plecat la drum, pe o poartă

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Seara

Seara îşi coboară pleoapa
Peste ramul de copac,
Unde gândurile mele
Şi-au făcut un cuib şi zac.

Biete păsări ce-ţi duc dorul,
Ba sub aripi, ba în plisc...
Vor să-şi culce printre vise,
Zborul lor înalt şi trist.

Seara se aşterne iată,
Ca o pânză de mătase...
Stele albe, fumegânde
Se aprind iar pe terasă.

Călimara cu cerneală
Tot pe colţul mesei pun:
Despre viaţă, despre lume,
Am atâtea să îţi spun!

... Şi, când seara-ncet îşi plimbă
Carul Mare peste coamă,
Eu m-apuc să scriu tot cerul
Doar cu păsări ce te cheamă!

poezie de Dana Ene
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind în urmă

în casa noastră primitoare
rămas–a busuiocul prins la grindă
un borcan cu flori mirositoare
pus pe masa mare de la tindă
toţi ce au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în ţara unde veşnic e apus
o ţară fără lacrimi, fără nume
o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
şi laviţa crăpată tot mai tristă
îi aşteaptă zi de zi dar fără rost
unde, unde sunteţi dragii mei
uşa de la poartă e încuiată
în curte peste tot şi pe alei
crescut-au spinii până la poartă
din când în când doar clopotele bat
amintind că-i mare sărbătoare
şi babele puţine câte sunt în sat
se-nchină pentru-n răsărit de soare

îmbătrânesc şi ţiglele pe casă
pereţii au crăpat şi s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut şi fără foc
mamă, sunt copilul tău şi-aştept la poartă
soarele e dus de mult înspre apus
te rog priveşte-n mine şi mă iartă
precum şi Tatăl Sfânt de sus
o să plec şi eu din lumea asta
durerea-n umbrele de lut să mi-o ascund
că timpul o să-mi vindece şi rănile uitate
şi tot ce-a fost şi fi-va în curând

plecăciune mamă, tată
şi tuturor pe care v-am iubit
mă duc încet că ştiu că altădată
nu voi putea păşi spre răsărit

poezie de Teodor Dume din Cineva mi-a răpit moartea (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind în urmă...

În casa noastră primitoare
rămas–a busuiocul prins la grindă
un borcan cu flori mirositoare
pus pe masa mare de la tindă

toti ce au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în şara unde veşnic e apus
o ţară fără lacrimi, fără nume

o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
şi laviţa crăpată tot mai tristă
îi aşteaptă zi de zi dar fără rost

unde, unde sunteţi dragii mei
uşa de la poartă e încuiată
în curte peste tot şi pe alei
crescut-au spinii până la poartă

din când în când doar clopotele bat
amintind că-i mare sărbătoare
şi babele puţine câte sunt
se-nchină pentru-n răsărit de soare

îmbătrânesc şi ţiglele pe casă
pereţii au crăpat şi s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut şi fără foc

mamă, sunt copilul tău şi-a ştept la poartă
soarele e dus de mult înspre apus
te rog, priveşte-n mine şi mă iartă
precum şi Tatăl Sfânt de sus
o să plec şi eu din lumea asta
durerea-n umbrele de lut să mi-o ascund
că timpul o să-mi vindece şi rănile uitate
şi tot ce-a fost şi fi-va în curând

plecăciune mamă, tată
şi tuturor pe care v-am iubit
mă duc încet că ştiu că altădată
nu voi putea păşi spre răsărit

poezie de Teodor Dume din Cineva mi-a răpit moartea
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când bătrâneţea te doboară

Am întâlnit-o într-o seară
Stătea tristă şi-ngândurată,
Simţindu-şi viaţa o povară
Mi-a zugrăvit povestea toată.

- În lanul vieţii m-am născut
Crezând în steaua-mi norocoasă,
Dar rănile rău m-au durut
Căci soarta a fost nemiloasă.

Părinţii mi s-au prăpădit
Şi-am luat calea singurătăţii,
Pe bărbatul sortit l-am întâlnit
Şi-am plămădit aluatul bunătăţii.

Cu doi copii am fost binecuvântaţi
Două făpturi gingaşe, iubitoare,
Un băieţel cu obrajii bucălaţi
Şi o fetiţă ca o rază de soare.

Cu dragoste divină i-am crescut
Cu toată fiinţa i-am protejat,
Bucăţi din inima mea le-am cusut
Când suferinţele i-au descurajat.

Când la casele lor au plecat
Am avut sentimente schimbătoare,
O bucurie mare că s-au realizat
Şi o tristeţe imensă, apăsătoare.

Încet, încet, copiii s-au depărtat
Au uitat de-a lor mamă bolnavă,
Într-un ocean de lacrimi m-au lăsat
Făcându-mă a dorului sclavă.

Când timidă la uşă le-am bătut
Mi-au spus că nu au timp de mine,
Cale-ntoarsă atunci am făcut
Şi-am căutat în ale minţii ruine.

Le-am simţit îmbrăţişările călduroase
Sărutările ce faţa-mi acopereau,
Le-am auzit glasurile drăgăstoase
Ce rasunau când spuneau că mă iubeau.

Cât de repede te uită copiii
Când bătrâneţea te doboară,
Adu-mi, Doamne, înapoi fiii
Să le simt braţele ce mă-mpresoară!

Să îi mângâi cu mâinile tremurânde
Să le şoptesc cât de mult îi iubesc,
Să le privesc chipurile blânde
Căci nu ştiu cât mai trăiesc.

Dă-mi o zi din a lor copilărie
Inocenţa să le-o văd în priviri,
Şi-apoi să mă iei în a Ta împărăţie
Să nu mai fiu povară în ale lor trăiri.

Copilă, să nu îţi uiţi părinţii!
Mi-a spus cu ochii-nlăcrimaţi,
În icoana vieţii ei sunt sfinţii
Ce rămân pe retină pictaţi.

poezie de Maria-Magdalena Stan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coboară seara peste râu

Amurgul zăvoreşte al zilei urcuş,
Crâmpei de dor doineşte valul înspumat,
În plescăitu-i lin planeaz-un pescăruş,
O salcie îşi plânge părul încurcat.

Lăstuni cuminţi se-ntorc în maluri, în culcuş,
Arini se leagănă-n zefiru-nmiresmat,
Amurgul zăvoreşte al zilei urcuş,
Crâmpei de dor doineşte valul înspumat.

Coboară seara peste râu şi peste sat,
O trestie se-apleacă-n vântul jucăuş,
Obrazu-mi răcoresc în palmele căuş,
Steluţe licăresc pe ceru-nfierbântat,
Amurgul zăvoreşte al zilei urcuş.

rondel de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă toate astea fi-vor învăţate

Fiii voştri singuri hotăresc în viaţă
Care-i meseria ce o vor urma,
Fiii voştri mai târziu învaţă
Taina ei fierbinte, nobilă şi grea.
Fiii voştri singuri mai târziu, fireşte,
Îşi aleg iubita mângâind-o blând,
Inima lor largă şi sinceră-şi roteste
În privinţa asta cel mai greu cuvânt.
Fiii voştri, însă, trebuie să-nveţe
Din copilărie încă, de la voi
Primele îndemnuri, primele poveţe -
Dorul de lumină, scârba de noroi.
Cât sunt fragezi încă, mame, învaţaţi-i
Să iubească floarea pură din livezi.
Să iubească-ntinsa mare şi Carpatii,
Ce-şi înalţă-n ceruri fruntea de zăpezi.
Sufletul să-l aibă nentinat ca floarea,
Ochii lor să fie limpezi şi curaţi,
Să nutrească patimi vaste cum e marea
Să înalţe gânduri cât aceşti Carpaţi.
Oamenii, din suflet, vesnic să iubească,
Fraţi să-i socotească, simpli şi-nţelepţi;
Invăţaţi-i, mame, crâncen să urască
Pe acei ce-s duşmani oamenilor drepţi.
Să iubească versul, să iubească struna
Ce-i curat în lume, ce e nou şi viu;
Cât sunt mici să-nveţe a urî minciuna.
Astea nu se-nvaţă când e prea târziu.
Să iubească ţara, pentru ea să sară
La nevoie-n ape, la nevoie-n foc.
Învăţaţi-i, mame, dragostea de ţară
Ea cuprinde toate-acestea la un loc.
Ea să le sclipească-n licărul pupilei,
Să le crească-n suflet blândă ca un spic.
Să se teamă poate de ruşinea zilei
Când ar şti că ţării nu i-au dat nimic.
Dacă toate astea fi-vor învăţate,
Restul o să vina de la sine-apoi
Şi-au să se-mplinească visurile toate
Ce le-aţi pus într-inşii, mame scumpe, voi.

poezie celebră de Nicolae Labiş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare pădurile vor fi mai fericite

... dacă voi ridica o cruce de jurământ
peste lunci şi ponoare,
într-un februarie mic şi al dracului – cum spune proverbul.
chiar dacă arareori trec să văd cum le-ar fi fost
printre orătănii, aşteptând să clocească găinile,
să înflorească muşcatele,
iar în mustul zăpezii să semene mazărea şi ridichea de lună.

Orânduindu-şi grădinile,
în timp ce nu se mai gândeau la altceva,
sau poate aşa li se părea când înfloreau cireşii,
când vatra ardea neîntrerupt,
iar seara, cu frunţile încreţite adesea,
cu ochii moleşiţi de oboseală,
abia îşi vedeau de odrasle.

La oraş, şi-au păstrat obiceiurile
mai ales cele bisericeşti, cu sărbători şi zile de post.
Doar visele şi-au găsit sfârşitul
unde se mai aude încă clopotul
parcă blestemând clipa
cum într-o alta, poate,
când nu mai era nimic de spus,
când nu mai ştiau să apere ce le aparţinea,
Dumnezeu o va face în locul lor
după Lege.

Apoi tot mai întuneric se lăsa.
Tot mai frig.
Şi cu cât se acopereau, îşi dezgoleau mai mult durerea,
de nu mai puteau isprăvi rugăciunea.

În această lume tot mai străină aşteptau vindecarea.
Iar pădurea, ca un ecou,
într-o nepăsare orgolioasă,
între ei şi Dumnezeu.

poezie de Eli Gîlcescu (13 februarie 2019)
Adăugat de Eli Gîlcescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul reginei nopţii

Luna spune o poveste pe-o cărare argintie,
Peste florile-aţipite liniştea încet coboară,
S-a gătit regina nopţii în rochie sidefie
Şi răcoare-aduce vântu-n adierea lui de seară.

În mireasma ei divină, in a serii feerie,
O privighetoare-şi cântă dorul de la inimioară,
Luna spune o poveste pe-o cărare argintie,
Peste florile-aţipite liniştea încet coboară.

Cupe albe îşi deschide zâna nopţilor de vară,
Singuratică în noapte veghează cu străşnicie,
Stelelor în dans feeric le compune-o simfonie,
Dintr-o cupă-nrourată i se scurge-o lăcrimioară,
Luna spune o poveste pe-o cărare argintie.

rondel de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cheia Bătrânei

Stă bătrâna gârbovită
pe o bancă sub un tei,
toate tristeţile lumii
sunt ascunse-n ochii ei.

Se gândeşte neîncetat
la căsuţa ei umilă
ce i-au vândut-o copiii
ca să-şi construiască vilă.

Dar în vilă n-are loc,
i-au făcut lângă grădină
cămăruţă cu un geam
să privească spre lumină.

Căci copii-s ocupaţi,
se plimbă în jos şi-n sus.
Merg chiar la Biserică,
Să-L slăvească pe Iisus.

"Fii, măicuţă, mulţumită
să ne-ajuţi pe fiecare!
Cine astăzi ţi-ar mai da
farfuria cu mâncare?

Că dacă ai îmbătrânit,
nu este a noastră vina,
vila se-ntreţine greu,
vrem să schimbăm şi maşina!"

În clipele de răgaz,
ascunzând o cheie-n mână,
se îndreaptă către casa
unde a fost, cândva, stăpână.

Numai cheia i-a rămas,
că în rest toate sunt duse,
casă, tinereţe, soţ,
sunt durerile-i nespuse.

Lung priveşte printre gard
şi îşi vede viaţa toată,
simţind cum din ce în ce
de puteri este lăsată.

Însă, într-o dimineaţă,
au găsit lângă grădină,
moartă, pe bătrâna mamă,
tot strângând o cheie-n mână.

poezie de Titina Nica Ţene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecut-au anii

Trecut-au anii,
Şi duşi au fost.
Am trecut şi noi,
Odată cu timpul,
Nu mai suntem ce am fost.
Trecut-au anii,
Toate s-au schimbat
Şi locul copilăriei noastre
E îmbibat în amintiri şi praf.
Trecut-au anii,
Noi rămasa-m tot aici,
Statornici ai vieţii,
Ai nemărginitului timp.
Trecut-au anii,
Şi omul peste timp,
Anii au rămas în urmă,
Amprenta chipului răvăşit.
Trecut-au lunile cu caru',
Trecut-au zilele
Rând pe rând,
De mă întrebi ce zi e astăzi,
Nu ştiu.. Mă simt confuz.
Trecut-au anii tinereţii,
Nu se vor întoarce înapoi,
Ăsta-i cursul firesc al vieţii,
Ne-am născut
Să fim muritori.
Trecut-au anii,
Am şi uitat, Ce înseamnă noţiunea timp,
Nu mai ştim să ne bucurăm
De lucruri mărunte,
Simţim, trăim,
Într-un mod obiectiv.
Trecut-au anii,
Nisipul din clepsidra timpului
S-a scurs demult,
Am ajuns la capătul vieţii,
Trăim clipa,
Poate ultimul minut.
Trecut-au anii,
S-au irosit în zbor,
Oamenii sunt ca şi
Corăbiile pe mare
Îşi urmează calea,
Prin viaţă-s trecători.
Trecut-au anii,
Privesc trecutul ca într-o oglindă,
Dar nu mă recunosc,
Oare aşa mult timp să fi trecut,
Mă simt a fi opusul,
A ceea ce sunt şi văd.
Trecut-au anii,
Viaţa s-a scris într-o carte.
Am imagini lipsă din ea,
Capitole, încă neîncheiate,
Mintea nu vrea să-şi amintească,
Momentele nefaste.

poezie de Diana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Multe, multe, mici mărunte

Poate că dacă aş avea
gânduri
câte fire de nisip se nasc
sub buzele mării,
aş reuşi să îmi cumpăr
o viaţă
în care să fiu
doar rege, nu şi cerşetor.

La poarta mea
nu mai trece gândul zâmbind.
L-am strigat de sute de ori,
dar se vede însă
că a îmbătrânit
şi nu mă aude
cum inima mea îl cheamă
să-mi fie el primul surâs.

Plouă cu gânduri tot mai vechi,
tot mai triste.
Mi-e greu sub ele,
mă scufund sub apa lor
din care, rupându-se, mirii
s-au îndepărtat, albi, de lume
şi-au furat cu ei raza de zâmbet.

Pe acoperişurile lumii
au crescut lacrimi
care poartă pe buze
numele drumurilor ce ne-au
obosit singurătatea.
Depărtarea, vine ca o soră a ta,
cel plecat din inima mea
cu acoperiş de lacrimă.

Sunt lângă tine zilnic, dar
m-au umbrit gândurile tale
tot mai negre
şi nu mai pot să păşesc
spre lumină iar.

poezie de Daniela Slapciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe măsură ce anii se scurgeau şi copiii nu se iveau în casa lor, Franz întârzia tot mai mult cu privirea asupra acelora sosiţi în atelier. Îi studia cu răbdare şi mintea lui crea unul al lor, perfect: ar fi vrut surâsul celui mic al doamnei Ghenadie, privirea şăgalnică, pusă parcă pe şotii, a fetei mijlocii a domnului general Filipescu, ochii albaştri, senini, ai Despinei la vremea când avea numai trei ani şi îşi sprijinise mânuţa mică pe sabia tatălui său, într-o fotografie.

Simona Antonescu în Fotograful Curţii Regale (2015)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!