Potopul

azi râuri de lavă erup din neant
şi plouă cu gheţuri
şi soarele plânge pe cerul galant
cu lacrimi de ceţuri

şi clatină zări cu nesaţ meteori
plutind printre ele
şi munţii şi marea ascunşi după nori
se spală cu stele

în jur avalanşe de spaţiu şi timp
şi Tu eşti departe
şi zeii sunt duşi fără dram de Olimp
în cârcă de moarte...

şi iar Infinitul te strânge în chingi
de taină şi dor
eşti ultimul Om care poţi să-l atingi
cu primul fior

din care vor naşte constante mai noi
ce sorb energii
din găuri mai negre şi hăuri mai moi
şi Oameni mai vii...

poezie de Iurie Osoianu (21 iulie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem strident...

cuprins de insomnie, pe culmi de nebunie păşesc cu paşi greoi
şi-atâta armonie în ritm de simfonie se iscă între noi

dispare întunericul, închis în sine sfericul luminii face loc
şi soarele, himericul, răsare sub genericul mormanelor de foc

e lume albă-afară, e lume-a câtă oară, ca-n ziua cea dintâi
e poate primăvară, şi poate pluguri ară coline-căpătâi

eşti tu, mereu-mereu, şi lângă tine eu şi vreme între noi
ce surpă minereu în sentimentul greu, ca starea de război

sunt ei şi ele sunt şi între noi pământ şi iar morman de vreme
şi plouă iar mărunt şi ceru-i ba cărunt ba fulger care geme

flămând de armonie, mai sorb melancolie cu harul din potir
iar apa-colonie o leg într-o fâşie cu clipe de delir

şi trec din ipostază pe brânci în altă fază expusă tuturor
având mereu la bază, când sentiment de groază, când lacrima de dor

şi stins că o scânteie, albastră şi maree păşesc cu paşi greoi
pe căile lactee, un soi de crustacee cu solzi şi uzi şi goi

apare întuneric, deschis în sine, sferic, mai stinge din lumini
şi soarele-isteric cu galben cadaveric se spală iar pe mâini

şi iar din insomnie şi dram de armonie mai sclipuiesc un vis
în care la domnie mai urc o calomnie pe culme de abis

şi vine înserarea, tac munţii, tace marea şi numai tu vorbeşti
şi tulbure ca starea topesc în lacrimi sarea şi las să mă iubeşti...

poezie de Iurie Osoianu (25 august 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Condensatul...

. sorb permanentul existenţei din lumea ce mă înconjoară
mai sorb şi harul excelenţei din cea sortită să mă doară
şi trec prin spaţiu şi prin vreme spre lume aia, viitoare
cu arhetipuri şi extreme în care nimeni şi nimic nu moare

şi-n care-i numai veşnicie şi permanentă ambianţă
şi gol ce naşte energie din morfogena-i rezonanţă
iar lutul stă în nemişcare iar nemişcarea într-o găoace
din care naşte când un soare, când hăuri dure şi rapace...

şi-n care nu există moarte şi-n care nu există viaţă
doar fluctuaţii când deşarte când lungi când doldora de ciaţă
şi-n care-i condensată firea mai zis-a lui einstein şi bose
şi în esenţă fericirea-i un câmp cu floricele roze...

poezie de Iurie Osoianu (9 septembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alege-ţi nu minute, ci câteva secunde pe zi dacă tu consideri că nu ai timp, aşează-te pe un pat sau la volanul maşinii şi Oferă-ţi spaţiu şi lasă-te îmbrăţişat de existenţă. Priveşte fără să atingi nimic. Doar permite-ţi să fiinţezi. Atunci Infinitul îmbrăţişează Infinitul! Această delicioasă simplitate de A Fi este cea mai mare bucurie! Tu eşti acest simţ al prezenţei "EU SUNT" care sfinţeşte întreaga viaţă şi toată existenţa! Toată suferinţa acestei lumi preaslăveşte şi vine din minte. Dincolo de minte, eşti doar Tu Infinitul! Eşti doar la o secundă, fără timp sau la un gând distanţă, fără spaţiu de a te reîntoarce Acasă!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păduri de brazi

Se luminează cerul dintr-odată
Plouă de-un timp şi vântul suflă tare
Această primăvară-i minunată

Plutesc tăcut pe-nrinderea albastră
Şi raze dulci de aur ma-nvelesc
Zbor peste grânele în flăcări... oare
Din drumul meu mai pot să mă opresc?

Speranţa şi durerea mi-o leagă infinitul
În vânturi calde, noaptea, o clipă mă-nfăşoară
Păduri de brazi în sânul lor mă cheamă
Din lumea mea de vise, ireală

Pătează răsăritul trupu-mbibat cu sânge
Şi în apus se-ascunde tristeţea acestei lumi
Strămoşii ne recheamă şi sufletul lor plânge,
Scut ne-am lăsat credinţa şi trupul căpătâi.

Se tânguie-n valuri de verde, pădurea
Şi albă ninsoare de flori se revarsă...
Pământul e sprijin şi-n noi se ridică
O dulce speranţă şi dorul de casă.

Coboară-n adâncul din sufletul nostru
Vuieşte de lacrimi şi râuri de dor
Se stinge în noapte pe cerul albastru
Un cântec de leagăn pe-aripi de cocor.

Mă simt ca o doină plutind printre stele
O umbră uitată de nori, printre stânci
Mă-ntorc iar acasă... Dulce eşti, revedere!
Lacrimi grele pe-obrajii scumpei măicuţei mele
Vin să spele durerea dintre cutele adânci.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apocaliptică

de Rodica Nicoleta Ion Rodica
Ieşiţi voi morţi, spre a intra noi, vii,
Să ne stăpânească, frica, mormântul.
Duşmani de temut spre noi vor veni.
Va arde în flăcări pământul...
Sub crucea Ta, Doamne, cerşim adăpost,
Dar dă-ne pedeapsă-n dreptate!
Nimic nu mai e, nimic din ce-a fost,
În suflete-i ură şi noapte.
În lume, vulcanii de sânge-or spăla
Prunci cu privirea-mpietrită
Şi mamele care vor alăpta
Cu lacrimi de dor şi ispită
Vor plânge, în foame, copiii ce mor.
Ce aspră pedeapsă! Cumplită!
Şi-ar da şi la moarte, din apa-n urcior,
Doar viaţă, la prunci, să promită.
Iar diavolul morţii, spre noi va urla,
Cerând adevărului mită.
Atâta durere pătrunde-n adânc
Şi forfote ziua de moarte,
Că viaţa rămasă o strângem cu sârg
Şi-o ţinem şi-o ducem departe.
În noi nu mai curge nici sânge, nici dor,
Şi uşa speranţei e-nchisă,
Doar timpul rămâne prin noi trecător.
Nici viaţă, nimic nu există!
Mai sunt adevăruri ce-n lanţuri s-au prins,
Biserici şi vieţi ruinate.
Şi totul în jur e haotic şi trist.
Se spală pe faţă cu moarte...
Adună-ne, Doamne! Precum ne e zis
Şi du-ne în cer, mai departe,
Refă paradisul de veacuri promis
Şi fă-ne, Părinte, dreptate!
Pământul e clopot vuind ne-ncetat,
De teamă şi plâns, de durere.
De azi ne plecăm, dar noi ştim, ne-ai iertat,
Căci scrise sunt toate în stele.
Se-amestecă munţii cu ape, de dor,
Câmpii cu morminte şi şoapte,
Nimic pe pământ, nimic nu-i uşor
E viaţa continuă noapte.
Sunt veşti care vin din tăceri, ferecând,
Iubirea şi pacea deodată.
Văd oameni bolnavi şi copiii plângând,
Şi viaţa e parcă plecată.
Ce sumbru e-n noi, dar ce nobil sfârşit!
Îşi clatină pacea realul,
Şi parcă aud printre şoapte de ploi,
Că, ah, a murit şi groparul.
Atea necazuri, atâtea nevoi...
Dar Doamne, opreşte-ţi mânia!
Că plânge o lume, că plângem şi noi,
Că plânge tăcut România.
Şi-n negura nopţii, ades ne-ntrebăm:
Putea-vom răbda şi la anul?!
Căci zis de ne este, noi, Doamne, răbdăm.
Chiar dac-avem griji cu toptanul.
Nici gropari nu mai sunt,
Nici măcar n-au săpat,
Pământul bolnav să-l îngroape
Şi viermii se plimbă în negrul păcat,
De noi sunt mereu mai aproape.
În loc de copaci, pandemii înfrunzesc
Şi moartea pândeşte rapace.
Atacă, distruge-ntr-un joc fără sens
Şi n-avem iubire şi pace.
.................................................
Pe semne că asta îi place!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autumnală

sorb lirica ploiosului neant
din toamna noastră rece şi subţire
pân- la refuz de stare şi de fire
şi devenit şi încă nu pliant...

în jurul meu atîta armonie
în ierburi ude şi-n noroaie plumburii
şi-n foşnetul de stropi căzuţi în vii
că-mi pot din ea-mpleti melancolie

şi brusc de printre nori se iscă soare
şi alt peizaj împrăştie tării
din lirică, din vers, din nostalgii
dintr-un triunghi de berze călătoare

şi starea de tristeţe, inedit
devine nor cu noţiuni de ceată
de parcă nu-i amiază-i dimineaţă
şi -nca-şi mai face patul răvăşit...

şi iar porneşte ploiae bruscă, rece
cu stropi minunsculi, ca din colb de stele
şi se prelinge printre degetele mele
şi lirica prin ele trece, trece...

poezie de Iurie Osoianu (18 septembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai azi, plouă cu trandafiri

N-are cerul unde plânge, plânge iarăşi peste burg,
Mări, oceane, fluvii, râuri, iar, de jos în sus, se scurg.
În genunchi scâncesc copacii, mor statuile sub ploi,
Umblă visele năuce printre nori cu umeri goi.

E noiembrie mai jalnic decât orice lună-n an-
Plouă sadic, fantomatic ca dintr-un imens ocean,
Care-a strâns durerea lumii din secunda de-nceput.
Plouă-ncet lacrimi amare, ce-n ochi n-au mai încăput.

Plouă vertical pe viaţă, vântul încă-i rătăcit
Într-o gară-n care-aşteaptă trenul ce n-a mai venit.
Mai fumează o ţigare, mai comandă o cafea,
Plictisit, mai ciufuleşte câte-un gând de catifea.

Plouă-n mine picătura unei clipe ce s-a stins,
Când spre tine, veşnicia, braţele şi le-a întins.
Şi de-atunci, plouă întruna cu potop de amintiri,
Numai azi, plouă cu stele şi miros de trandafiri...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo, în deal la vie

A trecut o veşnicie
de când noi ne-am întâlnit,
Acolo, în deal la vie
şi în taină ne-am iubi.
Aş vrea să mă întorc în timp
de dragoste să-ţi vorbesc.
Să-ţi jur pe zeii din Olimp
că iar vreau să te iubesc.
Într-o toamnă aurie
cerul nopţii să-l privim.
Sub bătrânul nuc din vie
despre stele să vorbim.
Luna să ne lumineze
în timp ce noi ne iubim,
Roua nopţii ne boteze,
fericiţi să adormim.

poezie de Dumitru Delcă (decembrie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu răspunzi doar instinctelor tale...

dacă femeea aleasă nu e a ta
dacă bărbatul de-alături nu e acel
tu insuflă-ţi că poţi trăi fără ea
iar tu- că mai poţi fără el

oricum, în viaţă vor mai fi şi alte femei
oricum, alţi bărbaţi simultan te-or iubi
tu insuflă-ţi un val de constante idei
că viaţa-i schimbare în orice n-ar fi

şi dulceaţa iubirii o afli sorbind
apele reci din mai multe izvoare
Universul răspunde la toate cu jind
prin noul plăcerii şi vechiul ce doare...

aruncă în lături gelozii şi tristeţi
şi unicul-unica- uită -i în ceţuri
azi viaţa-i mai lungă şi vin dimineţi
când îţi vine să zburzi ca un mânz fără hăţuri...

iar adulteru-i plata oferită de toţi
pentru resentimentele noastre banale
demonstrând Universului că încă mai poţi
Tu răspunzi doar instinctelor tale

poezie de Iurie Osoianu (14 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

... stele cad că ninge Eminescu
şi Luceferi plâng că plouă cu Mihai
printre zări se surpă Universuri
într-un curcubeu de luna mai...

sparge vântul poarta unui rai,
clar de lună scrie clar de versuri,
parcă iarăşi plouă cu Mihai,
parcă plânge iar cu Eminescu...

poezie de Iurie Osoianu (17 iulie 2012)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ora potrivită

Se lasă peste plopi o altă seară,
mai obosită şi mai stoarsă de puteri,
parcă şi vântul care bate-afară
aduce-n pragul casei ce-a fost ieri.
Sunt dorurile care vin pe gânduri,
plutind ca frunzele căzute din copaci
peste izvoarele urcând din prunduri,
când vor să te audă dar tu taci.

Plecată eşti, se simte depărtarea,
şi umbre de uitări se-adună peste noi,
se zbate în apusul toamnei marea,
iar la răscruci copacii sunt mai goi.
Revine iarna-n suflet, este-aproape,
cuvintele rămân tăcute tot mai mult,
doar dragostea mai poate să ne scape,
când şoaptele vrăjite ţi le-ascult.

Te-aştept acum – e ora potrivită –
din necuprins de zări aş vrea să te iveşti,
să-ţi sorb din trup licoarea mult dorită,
pe când mă minţi cu-aceleaşi vechi poveşti.

poezie de Corneliu Neagu din volumul de versuri Poeme peste timp
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ora potrivită

Se lasă peste plopi o altă seară,
mai obosită şi mai stoarsă de puteri,
parcă şi vântul care bate-afară
aduce-n pragul casei ce-a fost ieri.
Sunt dorurile care vin pe gânduri,
plutind ca frunzele căzute din copaci
peste izvoarele urcând din prunduri,
când vor să te audă dar tu taci.

Plecată eşti, se simte depărtarea,
şi umbre de uitări se-adună peste noi,
se zbate la apusul toamnei marea,
iar la răscruci copacii sunt mai goi.
Revine iarna-n suflet, este-aproape,
cuvintele rămân tăcute tot mai mult,
doar dragostea mai poate să ne scape,
când şoaptele vrăjite ţi le-ascult.

Te-aştept acum – e ora potrivită –
din necuprins de zări aş vrea să te iveşti,
să-ţi sorb din trup licoarea mult dorită,
pe când mă minţi cu-aceleaşi vechi poveşti.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi...

(dedic acest poem unui coleg de condei trecut azi în nefiinţă. Drum lin printre îngeri, Corneliu Culman!)

Şi stelele se sting... Şi anii ning...
Se prind în păr frânturi de adevăr.
Lacrimi şi clipe, taină şi visări,
Sunt aripi frânte, parcă, de plecări.
În trupul gârbovit, de-acum un gol...
Viaţa a fost doar un crâmpei de dor.
Un biet actor... Un rol de-amar şi jale,
S-a scris în cer cu litere amare.
Biserici ard în inimi, ramuri plâng.
Copacul vieţii tale e-n amurg.
Azi îngeri vin spre a-ţi aduce-n dar,
Lumina cea din veşnicul hotar.
Sub lujeri de lumini se împletesc,
Iubirile ce încă îţi slujesc.
Te-ai dus – o stea! Noi suntem doar o rugă
Ce ne dorim la tine să ajungă.
Fă o minune-n cer şi scrie. Da!
Îţi plânge de durere litera.
Şi dincolo de lume sunt poeţi,
Actori şi stele, oameni eminenţi...
Însă aici, noi toţi vom sărăci.
Prin moartea ta, tu ai rănit o zi.
Îţi va fi drumul pagină de soare.
Vor trece-n taină păsări călătoare
În chip de rugi. Aici, cu luare-aminte,
Noi toţi cei dragi, te vom cinsti cuminte.
Un clopot sfredeleşte iarăşi zarea,
În hăuri negre te-a furat cărarea.
E doliu-n noi. Te plângem, chip de lut...
Ne amintim, mai ieri, cum te-am avut.
Azi nu mai eşti. O stea din ceruri pică.
În Univers, rămâi decât o clipă...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeiască

Când vor şti prunii să citească,
Până şi vântul va şti carte;
Ce-i mic mai are timp să crească,
Şi ce-i aici va fi departe.

Când vor fi daţi la facultate
Salcâmii care cresc sub lună,
Dreptatea va fi nedreptate
Şi-nţelepciunea – o nebună.

În timp ce stelele vor plânge
Din ceruri, de singurătate,
La nunta noastră se vor strânge
Toţi înţelepţii din cetate:

Stejarii, cornii şi salcâmii...
Dar tu vei fi cea mai frumoasă
Printre toţi învăţaţii lumii
Care vor sta cu noi la masă!

poezie de Marius Robu din Visul Stejarului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu cine eşti?

Eşti doar o frământare a timpului uitat,
sau eşti zeiţa care nicicând n-a abdicat
şi-a zeilor putere spre oameni o îndrepţi,
trasându-le cărarea ce-i duce la cei drepţi?

Eşti o închipuire, eşti nimfa din păduri,
doar o hamadriadă ce, uneori, te-nduri
să ieşi din lumea-ţi verde, din casa ta de vis,
spre-a netezi cărarea ce duce-n Paradis?

Eşti poate un oracol, ce-apare din vechimi
cu soarta mea în mână: abisuri, înălţimi,
înscrisuri ne-nţelese, pe-un pergament de timp
mesaj din alte vremuri, venit de prin Olimp?

Fiica neştiută a unei energii
ce-n viaţa pământeană, cu ai naturii fii,
a fost însărcinată, de la pămînt la cer,
cu viaţa ce apare din marele mister?

Eşti marea mea-ntrebare, eşti o minune azi,
iar dacă eşti venită din cer sau dintre brazi,
din marile legende sau, poate, din poveşti
şi vrei să-mi fii iubită, răspunde-mi: cine eşti?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Setea

stă cineva şi-nghite sec
din setea mea
mai sorb din ape de Borsec
mai scriu ceva

mai scriu de dor nepământesc
de Anunnaki
mai scriu că nu te mai iubesc
deşi se poate

şi c-aşi veni şi azi la tine
deşi-i târziu
printre decenii şi destine
doar pot să-ţi scriu

chiar dacă cineva iar stă
şi toate trec
tu ştii o sete-n ce constă
şi-n ce un sec..

poezie de Iurie Osoianu (15 noiembrie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa liniştită şi blândă s-arăta marea, când am plecat din Sulina! Şi cât ne-a prins în larg a şi început a se posomorî şi, din ce în ce mai cu mânie, a-şi ridica oştirile-i de valuri înaintea noastră. Soarele a asfinţit. Pământul nu se mai vede. Un întuneric greu, ameninţător, se lasă din cerul înnorat, fără stele. De pretutindeni, mugind, talazurile negre vin ca nişte matahale vii şi se izbesc de coastele vaporului, care, gâfâind greoi, se luptă cu nămeţii de apă şi-şi taie cale dreaptă pe marea învolburată.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Constanţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi...

cel mai perfect model de infinit
şi cel mai infinit dintre perfecte
a fost fiinţa care m-a iubit
şi cognitivul disonanţelor directe

când veşniciile năşteau dintr-un simbol
iar golul mişuna de energii
noi doi eram un singur semn şi pol
dar totuşi doi. Şi oameni. Şi-nca vii...

poezie de Iurie Osoianu (5 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de noi...

Ca niciodată azi mi-e dor de tine,
Şi-atât de mult aş vrea să îţi vorbesc,
Iar zâmbetu-ţi candid să-l ţin pentru mine,
Ca-n zilele ce vor veni... să pot să trăiesc.
Ca niciodată azi am vrut să-ţi scriu,
Dar cuvintele în neant au dispărut,
Chinul inimii am crezut că pot să-l descriu,
Dar e prea dureros, iar tocul mi-e mut.
Ca niciodată azi am vrut să-ţi şoptesc
Vorbe dulci, să râd cu lacrimi de fericire,
Chiar şi ochii frumoşi voiam să ţi privesc,
Să simţi că am nevoie de tine, de-a ta iubire.
Ca niciodată azi mi-am dorit să te-mbrăţişez,
Să te ating, să-mi poţi simţi inima cum bate,
Dar nu eşti lângă mine, iar eu mă dezintegrez,
Nici gândul nu te ajunge, eşti mult prea departe.
Ca niciodată azi inima-mi tristă mi-a plâns,
Lacrimi de argint pe obraz curgând puhoi,
Chiar şi sufletul de tristeţe mi-a fost învins
Şi mi-e atât de dor de tine, mi-e dor de noi...

poezie de Daciana Lazăr (22 ianuarie 2015)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi de îngeri

Lacrimi de îngeri cad din cer,
Pline de taină şi mister,
Plâng şi zeii din Olimp
De câte rele se fac pe pământ.

Munţii se cutremură de plâns,
Pământul de întuneric este cuprins!
Oamenii trăiesc ca într-un groaznic vis
Şi vor să fugă în paradis.

poezie de Vladimir Potlog (18 noiembrie 2012)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!