Dreamer

în visul meu, iată un om,
un bărbat cu suliţa îndreptată
spre soare frigea o bucată de grăsime
din carnea unui urs,
cu mâinile goale,
ucis la ieşirea din iarnă.

i-a sărit în spinare, i-a zdrobit gâtul,
l-a târât la un loc depărtat, cu vântul în faţă,
fără urme de sânge pe frunze,
umbre subţiri de şacali
călcau mulţumiţi să miroasă.

nu voia să fie văzut.
îşi făcea treaba singur,
trăgea de coroana copacilor să astâmpere luna
în apele repezi din creste,
mergea pe ogaşuri
sigur că moartea nu are ochi şi la spate.

avea un secret -
iubirea unei crescătoare de fluturi ce nu cunoscuse bărbat,
în pânză brodată la lampă, seara,
întinsă pe un lemn,
privea cât putea sta cu ochii deschişi.
în jur, ţipenie
de om,
frica făcuse să le fie teamă tuturor
să citească.

am privit şi am zis: nimeni nu are
dreptate!
poezia mea înseamnă o stare de plâns,
a lui
ce e?

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum nu te-ai aştepta atât de frumoasă şi caldă să fie

povestea unui bărbat
care a vrut să cunoască iubirea,
fiară sălbatică,
după propriile reguli cu motive precise,
dacă cineva îşi închipuie că o va stăpâni,
va ucide,
atât de întreagă se poartă la minte.

întâmplarea putea aranja lucrurile
pentru călătoria în jurul ei,
nu avea haine de schimb,
bani
de ajuns
fără să-şi ia rămas bun,
s-a uitat preţ de un ceas în oglindă
hotărât să nu semene

privirii născătoare de intrigi
din folclorul unei femei învăţate,
cum stă bine unei curtezane
să arate mai mult când îşi acoperă trupul,
în mătase roz prăfuit cu negru,
cuvintele ei te fac să închizi ochii

de parcă ar fi surfilat muşcătura de molii,
întunericul din spatele pleopei
îi întărea sânii,
limba arunca nisipuri mişcătoare,
iubirea doar putea ieşi vie...

luna suspina dintr-o salcie,
pentru oricine ar convinge lumea
că nu este vorba de mândrie,
atunci când povestea acestui bărbat
pretinde să fie
numită
după felul ei acaparator.

pe mâini îşi făcea tot felul de semne
de parcă şi-ar fi urât propria dragoste
şi nu-i trebuia vreun motiv.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fluturi

Roi de fluturi
iubirea mea se juca
de-a baba oarba
cu vantul.
Il invitasem
la ultimul meu bal.
Voiam pentru o zi
sa fie fluture,
sa guste fericirea
ultimei clipe.
Nu stiu daca i-a placut.
Spre seara
avea lacrimi pe gene,
si nu am inteles de ce
sarutul de adio
mi l-a dat in zori.
Numai pe aripa!

poezie de Florica Iacob
Adăugat de Oana Alexia Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimicuri înşelătoare

în spatele casei
muzica unei ştreaşini mi se pare firească
noaptea aş fi ipocrit să nu spun cât mă sperie
distanţa până la ziua de mâine
înseamnă atât de puţin să merg pe picioare

focul se stinge treptat convins că adorm
luna în casa a v-a înseamnă tuberculoză
cu masca pe faţă o floare cere să bea din acelaşi pahar
după mine

pot suporta alarma unei maşini
ca un plâns de copil când îi cresc dinţii
important este ca durerea să nu ajungă la măduvă
cred că natura va face dreptate

în timpul acela mă numeai fericit
puţini dintre cei cu care împărţeam
aveau să mă caute
lumea ne făcea supuşi influenţei lui venus
o dată în plus demonstram că ne-am civilizat la-ntâmplare
zorii umblau prin locurile bântuite
dintr-un vis pe care nu mi-l aminteam până
la împlinirea lui

ca leprosul atins prima oară de-un om
iubirea mea dorea să sufere totul
am jurat să nu râd în timpul sabatului
vântul plimba un ziar de pe-o stradă pe alta

mă rodea şi invidia

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Binecuvântând navele

Fie ca mareea
care chiar şi acum mai trece
pragul înţelegerii noastre
să te ducă
dincolo de feţele fricii
fie-ţi dat să săruţi
vântul şi apoi să te întorci din faţa lui
sigur că îţi
va veghea spatele fie ca tu
să ai ochii deschişi către ape
apele vălurind întru eternitate
şi fie ca plin de inocenţă
să navighezi prin aceasta spre aceea.

poezie de Lucille Clifton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împreună, din nou

Se-nalţă în văzduh, spre nemurire
Pe note stranii dintr-o melodie
Al cărei autor a fost să fie
Demult pierdut din orice amintire.

Doar ea nu i-a uitat trecuta-i viaţă
Şi tot ce-a scris, şi vorba lui blajină,
Plutind uşor, ca-n plâns de violină
Ce-n suflet îţi pătrunde şi-l dezgheaţă.

L-a însoţit în lumea lui de vise
Şi a văzut în jur doar frumuseţe
În timpul ce părea că adormise.

Nu sunt nici lacrimi, nu e nici tristeţe,
Ci numai liniştea ce-o bănuise
Când steaua lui, căzând, i-a dat bineţe.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa soarelui

ninge atât de frumos,
încât nimeni nu poate să-mi facă vreun rău.

după somnul ce-a ţinut luni întregi,
credeam că înnebunesc
precum cei mai buni dintre oameni.

doctorul îmi arată un punct: defineşte
normalul,
după mintea mea,
în mâini potrivite
lutul ia forme umane.

am văzut munţi de pământ scoşi
din pieptul copacilor, nenumărate noduri cu suflet
se rugau pentru blândeţe şi apă,

din tăişul cuvintelor, mi-am făcut coarne de plug
în apărarea iubirii.

bunicul,
din ce în ce mai puţin,
stătea pe un pat lângă sobă,
îi curgea dintr-un picior, bunica plecase,
mama năştea şi nu voia singură,
privea către uşă,
din pântecul ei am promis să nu uit
moartea în locul
plin
de lumină,

încercam să-l trezesc
ca pe un om pe care nu-l poţi atinge
cu mâna.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

No man's land

când nimeni nu face lumină
îmi pipăi inima
târât în abis de senzualitatea femeii pe care mi-am luat-o
trăiesc un jaf deşi casa de marcat pare intactă
când banii sunt puţini şi fără prestanţă
precum în Ţara Făgăduinţei
luna se înalţă sofisticată de ritualul voodoo
din noaptea trecută
între noi vin oameni care se ascund
aleg iubirea în loc să fiu furios
beau greutatea mea pentru a scăpa de urmări
cu atâtea maşini pe metru pătrat şi soarele la cel mai scăzut nivel
viitorul devine capcană
urc scările cu statutul partidului în loc de mâna curentă
pe fruntea sfântului din Assisi scrie
din toate florile din lume
ne temem să fim văzuţi împreună
când cuvintele lipsesc muzica învinge obsesia
unei fugi disperate cauzate de vinovăţie
lucruri de care glanda pituitară nu ţine cont
sunt cel mai pregătit să păstrez un secret
pentru fiecare din noi porneşte un înger călare
rămâne întrebarea
pe cine dăm vina
în loc Cristos

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Progresia Sfintei Treimi

Când nu mai am inspiraţie să scriu,
Ce-ar mai fi de zis?
Mă gândesc la ce nu s-a mai gândit nimeni.
De pildă, când a zis Dumnezeu să fie lumină,
Lumina s-a făcut singură.
Ce, te gândeai c-a scăpărat El?!
I-a lăsat omului să descopere scânteia
În sine.
De fapt, cred că la început
Lumina era dintr-o bucată,
Clară ca bună ziua,
Fără foc întrânsa. Numai pentru ochi;
Reglată bine, tot, treabă, rost...
Curată.
Până a intrat în cârdăşie cu focul
Şi-a-nceput să ardă, ştiu fetele cum e...
Mă mai gândesc la faptul că, la început,
Şi omul a fost făcut dintr-o bucată,
Căci l-a făcut Dumnezeu bărbat şi femeie,
Nu doar una sau doar altul, ce mai una, alta!?
L-a-mpărţit pe om în două, să nu fie singur
La Părinte.
Când a văzut ce prostie a făcut, a zis:
Bă, ăştia sunt ca oile: după una sar toate în baltă!
A deschis poarta staulului şi ne-a dat drumul
Pe drumuri, la înmulţire.
Parcă-L văd ţinându-se greu după noi,
Ca un păstor bătrân
După miliarde...
Iar Ei,
Doar Trei.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (13 februarie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia - muza tuturor timpurilor...

Când Dumnezeu a creat femeia,
I-a dat tot ce se putea da....
Armonia trupului, asemenea unei zeiţe
şi frumuseţea din suflet.

I-a mai dat Dumnezeu o inimă mare,
Să cuprindă toate iubirile lumii:
Iubire de soţ, de frate, de părinţi,
Dar mai ales, iubirea de mamă pentru copilul ei.

I-a dat gingăşia unei flori
Şi tăria unei stânci care nu se lasă doborâtă uşor
La greu.
I- a mai dăruit feminitate,
Sa fie artiştilor muză.
Pictorilor, să-i poata picta în culori
Obrajii imbujoraţi când işi zăreşte iubitul;
Fericirea sau tristeţea din ochi
Şi zâmbetul fermecător.
Iar muzicii, i-a lăsat nobletea din suflet
Să fie in cântecele trubadurilor lumii.

Toate acestea le-a lăsat Dumnezeu - femeii.

poezie de Angelina Nădejde (24 iunie 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aniversare

nu ştiu dacă mor sau de ziua mea
iubirea precum un gong bate miezul nopţii
până la umeri nu se-ntâmplă nimic
niciun semn de la tine

un papagal stâlceşte cuvintele
mecanic din psalm
a venit rândul meu să mă bucur
în limbajul mimico-gestual

moartea mă strigă naivule
nimeni nu se oferă
seara nu apuc să mă-mbăt
amorţesc pur şi simplu
sufletul
de la masă mă ia de un braţ
să mergem nu mai sunt bani

am un fular de la mama

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu sunt în stare a vă descrie nici ce am privit cu ochii mei, nici ce am întâmpinat, de nu am fost în stare a vă scrie nimic. Atât vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi că nenorocitul meu frate a murit, în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru.

citat din Henrietta Eminescu (22 iunie 1889)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi nu-ţi mai scriu poeme ca unui bărbat de rând

unul care se bucură de cuvinte puţine
nu
azi îţi ating carnea şi te zidesc între gânduri
te aduc în faţa lumii
te pregătesc de iubit
că poemele cresc din sânge
şi tu nu poţi să trăieşti mereu aşa
ca un bărbat de rând

nu
nu pot să îţi arunc în grabă câteva imagini
şi apoi să mă întorc la viaţa mea de toate zilele
pe tine vreau să te zidesc între gânduri
să te obişnuiesc cu trecerile
iar ceilalţi să te citească

nu
de azi nu-ţi mai scriu poeme
ca unui bărbat oarecare
ce îşi priveşte mâinile pline de carne

nu
pe mâinile tale voi aşeza lumina
puţin câte puţin
şi vei învăţa trecerile
iar ceilalţi se vor bucura să te descopere

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când băutura ne face să ratăm ţinta şi să ne tăiem pentru fleacuri

începusem să cred că dragostea nu există,
ici-colo cuvinte scăpate din buzunarele
din care nu ţin minte decât două personaje:
fluturele şi fluturoaica lui.

vocea mea nu se făcea auzită
de îmbieturile vânzătorilor de ziare sau de ţăranii
care forţau bariera la al doilea cântat al cocoşilor.

eu şi viaţa mea atârnând de-un fir de păr
căutam un motiv să intru
în vorbă cu tine,
aflasem că-ţi place poezia şi vrei să-ţi iei carnet,
ultimul instructor încercase să te seducă
în afara oraşului, de unde casele abia se vedeau
de furia verde a florei explodate ireal,
după ultima ploaie torenţială,
subit
norocul făcuse doi-trei copii să-şi găsească acolo locul de joacă,
altfel cine ştie ce întorsătură ar fi luat lucrurile.

voiam să fac uitată această întâmplare absurdă
într-un club unde bărbaţii puteau atinge
umerii femeilor fără să fie daţi afară,
de parcă le-ar fi mângâiat parfumul unei flori
din cele mai
rare, cădeau - musculiţe otrăvite de mustul uitat
înainte să fiarbă, decolteul tău reuşise să-mi ridice temperatura.

degeaba repet că
dragostea mea este o operă literară neterminată,
că mereu va avea ceva de spus şi că niciodată nu voi avea pretenţia
să fie înţeleasă pe deplin,
am impresia că vorbesc paralel cu stolul de berze ucis
de ultimul val de frig
de azi-noapte,
nu mai cred în partea mea bună.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crima a fost în Granada

1. Crima

A fost văzut mergând printre carabine
până-n josul străzii
şi ieşind afară pe câmpul rece,
sub cele câteva stele-ale zorilor.
L-au ucis pe Federico
la răsăritul soarelui.
Cei din plutonul de execuţie
n-au îndrăznit să-l privească drept în faţă.
Au închis ochii;
s-au scuzat: nici Dumnezeu nu te mai poate salva!
Federico s-a prăbuşit mort,
cu fruntea însângerată şi cu plumb în intestine.
... ştii, crima a fost în Granada,
sărmana Granada?! Granada lui.

2. Poetul şi moartea

A fost văzut mergând singur alături de Moarte,
fără să-i fie teamă de coasa ei.
Era soarele deja pe turle, erau ciocanele
pe nicovale? Nicovalele, nicovalele pentru forjare.
Federico vorbea,
flirtând cu Moartea. Ea asculta.
"Pentru că ieri în poezia mea, dragă parteneră,
s-a auzit plesnetul palmelor tale uscate,
iar tu ai adăugat gheaţă cântării mele şi mi-ai finisat
tragedia c-o coasă de argint,
Voi cânta despre carnea pe care tu nu o ai,
despre ochii pe care nu-i ai.
Pletele tale fluturând în vânt,
buzele tale roşii acolo unde ai fost sărutată...
Astăzi ca şi ieri, ţigăncuşa mea, moartea mea,
este-atât de plăcut să păşesc singur alături de tine
prin aerul Granadei, Granada mea!"

3.

A fost văzut mergând...
Prieteni, sculptaţi
din piatră şi vis în Alhambra
un monument funerar poetului,
deasupra unei fântâni în care apa plânge
şi mărturiseşte fără contenire, zi de zi:
crima a fost în Granada, în Granada lui!

*** Poemul este dedicat poetului spaniol Federico Garcia Lorca şi se referă la un eveniment istoric real, asasinarea acestuia la începutul războiului civil din Spania, 18 iulie -1936, de către soldaţii franchişti.
Ambasadorii Mexicului si Columbiei, intuind tragedia, i-au oferit azil în ţările lor, dar Lorca a refuzat. Execuţia a avut loc în apropiere de oraşul lui natal din Granada.

poezie de Antonio Machado, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

The song remains the same

toamna îşi scoate ruginiul
de sub frunze
natural
coşmarul oricărui om
conştient că numai trecerea timpului
i-a făcut toate astea
adevărat vă spun că nu va trece o zi fără să iubească
eu doar privesc de departe
lucid
cât îmi permit anii puţini şi lipsiţi de putere
în fiecare rugăciune
îi pomenesc vinovat că nu-mi plac
castanele coapte
untul de arahide
grăsimile nesaturate
eman un fel de răceală
indiferenţa are zona ei de confort
nu-mi place să vorbesc despre mine
mintea celor din jur înseamnă o imaginaţie a răului
în zilele bune
nu-mi puneau cătuşe
nu mă scuipau
nu strigau trăiască regele
viaţa lăsa o urmă uriaşă de singurătate
împrăştia un damf specific
pe unde trecea
sfărâma între degetele
de la picioare
fiară ieşită din oceanul străbătut de emoţii
n-am ştiut niciodată să fac iubirea uitată
luna împărţea cărţile
în mâneca hainei
numai eu puteam ascunde cărbuni
de parcă niciodată n-au fost
fraţii şi-au luat paharele şi-au fugit
mama îmi şterge o lacrimă târzie
fiecare îşi apără dreptul vieţii
tata nu avea ce să recunoască
deşi îl arătam în continuare cu degetul
a murit convins că nu era vorba de el

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înaintară astfel, cu blonda în fruntea grupului, pe drumul indicat totuşi de Nuria, spre satul în care locuia ea. Din când în când, blonda îşi întorcea capul spre ei, fie pentru a protesta, fie pentru a-i cere părerea, în special lui Lucian. Observându-i cu atenţie, chiar şi Nuria îşi dădu seama de un lucru destul de evident, anume, că toţi, într-un fel sau altul, fie îi dădeau ascultare lui Lucian, fie îi cereau părerea. Acest amănunt o deruta, fiindcă-i dădea impresia că el ar fi conducătorul grupului, nu Maria, dar el era bărbat – iagu, aşa cum recunoscuse deja, iar un bărbat, din cunoştinţele ei, nu avea cum să fie conducător, în nici un caz! Şi atunci...?!

citat din romanul Proxima, Partea a-V-a: "Pe drumul de întoarcere" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răsărit

Am mijit din noapte ochii mei de femeie,
care sînt ochi de buhă, de omidă, de paing, de gazelă şi leoaică,
nu era niciun bărbat în casa mea.
Soarele parcă apunea în timp ce se înălţa palid cu toţi ochii lui
de leu şi de bărbat cu miros tînăr adulmecînd fecioarele.

Să vă mai spun că am murit într-o bătaie de inimă
şi am înviat în alta e fără rost.

Mi-era foame, aşa că am muşcat o bucată de soare,
îmbătrînisem şi uite, el străluceşte iar deodată.
Şi peştişorii din pîrîiaşul năvalnic depun milioane de icre
şi brazii se cunună domneşte în catedrale.

poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Edwarda era dreaptă, călare pe truditor, cu capul lăsat pe spate, cu părul atârnând. Sprijinindu-i ceafa, i-am văzut ochii albi, daţi peste cap. S-a încordat pe mâna care-o susţinea, iar tensiunea i-a înteţit horcăitul. Ochii i s-au limpezit, o clipă a părut că se linişteşte. M-a privit: în clipa aceea, am ştiut că privirea ei revine din nefiinţă, am văzut, în adâncul ei, o fixitate ameţitoare. Valul ce-o inunda în adânc a ţâşnit sub formă de lacrimi: lacrimile au şiroit pe obraz. Iubirea murise în ochii ce emanau o răceală aurorală, o transparenţă în care ghiceam moartea. Şi totul se amesteca în acea privire spectrală: trupurile goale, degetele ce căscau sexul, angoasa mea şi amintirea spumei de pe buze, totul contribuia la acea lunecare oarbă în moarte... Spaima din mine refuza plăcerea pe care ar fi trebuit s-o doresc: voluptatea dureroasă a Edwardei mi-a dat sentimentul unui miracol istovitor. Nefericirea şi febra mea îmi păreau derizorii, dar ele erau tot ce aveam, singurele porniri generoase din mine, demne de extazul celei pe care, în adâncul unei tăceri îngheţate, o numeam "sufletul meu".

Georges Bataille în Madame Edwarda
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Slujitorul ţinutului

Poetul intră în altar
de la jumătatea distanţei
diavolul se potriveşte cu mantia stacojie
respectuos
Dumnezeu aşteaptă dintr-un nor de hârtie
supus greşelii
mă ridic la ambele imnuri

cărăbuşii de aur inspiră ploaia să lovească târziu
cât am iubit o străină pământul m-a spus
primului străin venit
să dărâme uşorii

iubirea se ţine dreaptă în zăduful zilei
precum carnea mea tare
dacă nu o să primeşti scrisori să nu-ţi fie teamă
înseamnă că timpul
a fost mai puternic

doamna de argint îmi bântuie casa
rinichii şi inima
călăresc împreună
să coste oricât
cuvântul ce însoţeşte aburul promis să fie trup
până când moartea va despărţi
uscatul de ape
limba de minte
buzele de şoapte
e absorbit de mândrie

din bucatele fine trag chibritul mai lung
decât focul ţinut între pietre
mă simt împărat în hainele luate de-acasă
pe vremea când fiecare făcea după cum credea că e drept
înaintea Lui
am pretins două mulsori şi un tuns de mioare
să dau curs ameninţărilor firii

pe cine să ucid mai întâi
pe cel care crede în spectacolul lumii
sau pe cel ce- mi umple paharul
prinţul de spade.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În odaie, linişte. Linişte şi-un miros! Pe poliţa din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de caşcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până în cel mai îngust colţişor al casei. Şi din gaura lui, din gaura de după sobă, şoricelul nu-şi mai găseşte locul. Parcă-l trage cineva de mustaţă afară. Să iasă, să nu iasă? Mai bine să se astâmpere. Să se astâmpere, uşor de zis; dar caşcavalul? Vezi, asta-i asta: caşcavalul. Să-nchidă ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Şi brânza-i proaspătă. Mai mâncase aşa bunătate acum vreun an. Dar parcă nu-l momise într-atâta ca aceasta de acuma...

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Când stăpânul nu-i acasă!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!