Curriculum Vitae

1) M-am născut într-un Oraş Liber, lângă Marea Nordului.

2) În anul naşterii mele, banii erau rupţi pentru
a face confetti. O franzelă costa un milion de mărci. Desigur,
nu-mi amintesc aceste lucruri.

3) Părinţii şi bunicii mă ocroteau. Lumea
în care trăiam era blândă şi nu avea gheare.

4) Un corn al abundenţei plin cu bunătăţi m-a luat într-o clădire
cu clopote. O învăţătoare cu sâni mari se ocupa de mine.

5) Acasă, rafturi pline cu cărţi conectau pământul de paradis.

6) Duminicile copilul oraşului se pierdea printre conuri de brad
şi pâlcuri de ciuboţica-cucului, un tren aluneca spre zare.

7) Ţara mea a fost lovită mai periculos de istorie decât
de cutremure sau de uragane.

8) Tata era permanent ocupat să evite monştrii. Mama-mi spunea
că zidurile au urechi. Am fost depozitara unei poveri de secrete.

9) Apoi, m-am mutat în zilele prea strălucitoare, în nopţile prea întunecate
ale adolescenţei.

10) Doi părinţi, două fiice – am luat drumul soarelui
şi al lunii, traversând oceanul. Bunicii au rămas în urmă,
în întuneric.

11) Toţi vorbeau noua limbă prea repede. În cele din urmă
i-am înţeles.

12) Când te-am întâlnit, noua limbă a devenit limba
iubirii.

13) Moartea mamei a rănit fiica, chemând poezia.
Fiica a devenit mamă de fiice.

14) Viaţă obişnuită: multă şi densă. Noduri legând
fire spre oriunde. Trecutul împins în spate, viitorul nelocuit
de dragul gloriosului, dificilului, impetuosului
prezent.

15) Ani şi ani ca aceştia.

16) Copii care nu mai sunt copii. Durerile unui om bătrân,
singurătatea unui om bătrân.

17) Apoi a dispărut şi tata.

18) Am încercat să mă întorc acasă. Am stat lângă uşa
copilăriei mele, dar era închis pentru public.

19) Într-o zi în liftul aglomerat: toţi erau mai tineri
decât mine.

20) Până una-alta, e bine. Zilele luminoase şi nopţile-înstelate
se grăbesc. E rândul nostru, al tău şi al meu.

poezie de Lisel Mueller,1924 -,laureată a premiului Pulitzer, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama era o femeie simplă şi foarte modestă, însă o fiinţă extraordinară, fascinată de cultură în general. În Rusia postbelică, unde apele erau încă tulburi, acest om minunat era deschis faţă de orice tip de artă. O interesa să vadă o sută de oameni cântând pe plajă sau orice spectacol de teatru, chiar dacă era în limba letonă, şi mă lua şi pe mine cu ea, pentru că nu putea să mă lase singur acasă. Iar eu o rugam să-mi explice ce se întâmplă pe scenă, vorbeam prea tare în sala de teatru, ruşii se uitau la mine şi eu nu înţelegeam de ce! Mă ducea la operă, la concerte ale Filarmonicii şi într-o zi am ajuns la balet. Nu era un simplu spectacol, era un spectacol în care dansau copii alături de adulţi, pe scenă, în decor... A fost ca un cutremur pentru mine. A fost o experienţă extraordinară să văd cum toate artele se combină într-o clipă. Şi i-am zis mamei că vreau să fiu şi eu ca ei. Iar la grădiniţă dansam. Făceam dansuri populare şi îmi plăcea la nebunie. Am aflat apoi că există şcoli speciale la care trebuie să mergi ca să ajungi profesionist. Fără să ştie mama şi tata, m-am dus la o audiţie. Apoi m-am întors acasă şi i-am anunţat că eu o să merg la o şcoală de balet şi coregrafie. Acesta a fost începutul carierei mele de dansator.

Mikhail Baryshnikov în ziarul Metropolis, interviu (13 iunie 2017)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acasă

Fântânile de-a casă au secat
Casele mâncate de timp şi cari cad
Pustiul strigă pe străzile din sat
Pentru că eu
Mi-am luat sacul în spate şi-am plecat!

Mi-e dor de tine, ţara mea
Mi-e dor de uliţa pe care mă jucam
Copii mei nu ştiu, unde m-am născut
Iar eu acum ca să mă întorc
sunt prea bătrân!

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2020)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce spunem poveşti ( pentru Linda Foster)

1
Pentru că suntem obişnuiţi să trăim sub frunze
şi în zilele ploioase
muşchii noştri simt un tremur,
de-acum dureros, din vremea când rădăcinile
ne trăgeau în pământ

şi pentru că avem copii care cred că
pot zbura, un instinct rămas
de când oasele braţelor noastre
aveau formă de ţitere şi se îndoiau
cu eleganţă sub penele aripilor

pentru că înainte de a avea plămâni
ştiam cât de departe este fundul mării
în vreme ce pluteam cu ochii deschişi
ca nişte eşarfe pictate într-un scenariu
de vise, şi pentrum că noi ne-am trezit

şi-am învăţat să vorbim

2
Am stat lângă foc în peşterile noastre –
şi pentru că eram săraci am făcut o poveste
despre un munte al comorilor
care se va deschide pentru noi

şi pentru că eram întotdeauna învinşi
am născocit ghicitori imposibile
pe care numai noi le puteam rezolva
monştri pe care numai noi îi puteam ucide
femei care nu puteau iubi pe alţii
şi pentru că am supravieţuit
surori şi fraţi, fiice şi fii,
am descoperit oase care se ridicau
din pământul negru şi cântau –
păsări albe în copaci

3
Pentru că povestea vieţii noastre
devine viaţa noastră

Pentru că fiecare dintre noi spune
aceeaşi poveste
dar o spune diferit

şi nimeni dintre noi nu o spune
de două ori la fel

Pentru că bunicuţe arătând ca nişte păianjeni
vor să-şi farmece nepoţii
şi bunicii au nevoie să ne convingă
că ce s-a întâmplat s-a întâmplat datorită lor

şi deşi noi ascultăm doar
întâmplător, numai cu o ureche,
vom începe povestea noastră
cu cuvântul şi

poezie de Lisel Mueller,1924 -,laureată a premiului Pulitzer, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşi pe nisip

Am avut un vis în noaptea de Crăciun.
Mergeam pe o plajă, iar Dumnezeu
păşea alături de mine,
paşii ni se imprimau pe nisip,
lăsând o urmă dublă:
una era a mea, cealaltă a Lui.
Atunci mi-a trecut prin minte ideea
că fiecare din paşii noştri
reprezentau o zi din viaţa mea.
M-am oprit ca să privesc în urmă.
Şi am revăzut toţi paşii
care se pierdeau în depărtare.
Dar am observat că, în unele locuri,
în loc de două urme,
nu mai era decât una singură...
Am revăzut filmul vieţii mele.
Ce surpriză!
Locurile în care nu se vedea
decât o singură urmă
corespundeau zilelor celor mai întunecate
ale existenţei mele:
zile de nelinişte şi de rea-voinţă,
zile de egoism sau de proastă dispoziţie,
zile de încercări şi de îndoială,
zile de nesuportat...
Zile în care eu fusesem de nesuportat.
Şi atunci, întorcându-mă spre Domnul,
am îndrăznit să-I reproşez:
- Totuşi, ne-ai promis că vei fi cu noi
în toate zilele!
De ce nu Ţi-ai ţinut promisiunea?
De ce m-ai lăsat singur
în cele mai grele momente din viaţă,
în zilele când aveam cea mai mare nevoie
de Tine?

Iar Domnul mi-a răspuns:
- Dragul meu, zilele pentru care n-ai văzut
decât o singură urmă de paşi pe nisip
sunt zilele în care te-am purtat pe braţe...

poezie de Ademar Baross
Adăugat de Adriana Ionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Indignation" Jones

N-ai crede, nu-i aşa,
Că m-am tras dintr-un neam ales, din Ţara Galilor?
Că eram de origine mai pură decât tot gunoiul alb de aici?
Şi dintr-o linie genealogică mai directă decât
Cei din Noua Anglie şi virginienii din Spoon River?
N-ai crede că am fost şcolit
Şi că am citit cărţi.
Vedeţi în mine numai epava de om
Cu părul nepieptănat şi cu barbă,
Cu haine zdrenţuite.
Tot fiind lovit şi jignit continuu,
Uneori, viaţa unui om devine un cancer
Umflându-se într-o excrescenţa stacojie,
Ca mucigaiul de pe ştiuleţii de porumb.
Aici am fost eu, un tâmplar împotmolit în mocirla vieţii,
Înspre care am mers gândind că este o păşune,
Cu o târfa de nevastă şi cu biata Minerva, fiica mea,
Pe care voi aţi chinuit-o aducându-i moartea.
Aşa m-am târât, ca un melc prin zilele
Vieţii mele.
Nu veţi mai auzi ecoul paşilor mei dimineaţa
De-a lungul trotuarului pustiu
Trecând spre băcănie pentru un căuş de mălai
Şi şuncă de câţiva bănuţi.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River (1915), traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de casă

La muncă în străinătate...
Am plecat de-acasă eu şi tinereţea,
La fel ca voi!
Şi am lăsat acasă gândul, că măvoi întoarce.
Venim aici crezând că vom deveni nu mai bogaţi,
Dar totusi ne mână dorinţa de a ne îmbunătăţi puţin traiul.
Al celor de acasă, căci al nostru...
Nicidecum nu poate fi numit trai,
Ci mai degrabă exploatare, prin munca forţată,
Să nu-i zicem sclavie... căci suntem plătiţi!
Prietenă îţi este decât noaptea...
Cu ea tu te trezeşti,
Cu ea tu mergi acasă.
Am plecat gândind la o viaţă mai bună.

Mergem să muncim pământul altor ţări...
Şi pe al nostru Îl muncesc oameni cu chip Şi braţe de tractoare!
A construi case în timp ce ale noastre se dărâmă...
Să avem grijă de copii şi părinţii altora,
Cei pe care suntem obligaţi să îi iubim doar pentru bani!
Dar de ai noştrii părinţi şi copii,
Cine are pivirea aţintită spre ei?
Cine are grijă?!
Este adevarat că tu sau eu, aici, purtăm o altă haină.
Un alt tip de maşină,
O casă cu etaj sau chiar grădină
Dar toate astea nu le poţi avea în ţara ta.
Tu, eu, peste ani vom purta în drumul spre sărăcie, doar amintiri.
Zic asta pentru ca doar tinereţea este bogăţie...!
Un chip mai vechi, o faţă suferindă, o maşină, câţiva bani...
Copii tăi vor fi atât de mari ca nici nu te vor mai recunoaşte,
Curioşi şi necunoscători, te vor întreba doar:
Ne-ai adus " bani "dătători de fericire?

Bunicii tăi demult s-au dus,
Iar cei ce sunt mai norocoşi şi încă au părinţi... ce le vor zice?

Mamă, tată, cu banii ce eu v-am trimis
ce-aţi făcut?!
Căci casa e la fel....

Iar ei te vor lua de mână şi-ţi arata un loc de veci la cimitir.
Uite mamă banii tăi şi casa unde ne vei căuta.
Căci dacă vei mai întârzia în goana ta aici ne vei găsi.
Deci vino acasă!
Acolo unde te-am născut şi ude te-ai jucat cu -ai tăi prieteni,
Unde ai sărutat pământul, învăţând să mergi
Şi unde-ai dat primul sărut unui băiat sau unei fete,
ori ai zâmbit vreunui bătrân.

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gheorghe, eroul de pe Someş

- De ce plângi mamă?
- Nu ştiu fiule, mă gândeam aşa….
la adevăr şi libertate, şi…. la prea multă nedreptate.
Sunt fiică de erou, am fost soţia unui erou, sunt
mama unui… erou.
Urmez eu. Este bine?
Corneliu

…. Pacea nu era departe,
Tunurile-au încetat
Iar “Imperiul Habzburgic”
Pentru veci s-a destrămat.

“Bucovina” şi “Ardealul”,
Din Sighet pân-la Ilia
Au trecut la ţara mamă,
Mândra noastră,“România”.

Mulţi cântau de bucurie,
Alţii, erau supăraţi,
C-au pierit loviţi de gloanţe
Milioane de bărbaţi.

Printre ei, era şi tata,
Despre care am aflat
Că murise lângă “Bălgrad”
Într-o gară, bombardat.

Conducea locomotiva
Ce trăgea un tren - spital,
Tata era bun mecanic
Şi-avea grad de caporal.

Ruga lui cea de pe urmă
Am aflat-o la-ntâmplare
Ascultând povestea tristă
A unui schilod la picioare,

El era la vremea aceea,
Sentinelă la vagoane,
Când au fost loviţi năprasnic
Cu bombe din avioane.

Unii au murit în chinuri
Arşi de vii sau sfârtecaţi,
Pe alţii i-a dres norocul,
Prin minuni au fost salvaţi.

Spune-mi omule de tata,
Povesteşte-mi cum a fost?
Să mai sper într-un miracol?
Sau, nu are nici-un rost.

- De eşti tu, fată bălaie
Şi ai numele “Bojoc”,
Te caut de multă vreme,
Te-am găsit şi, am noroc,

Să-ţi destăinui jurământul
Ce l-am dat tatălui tău,
Când zăceam pe nişte “ţoale”
În gară la... Nuşfalău.

Aveam gambele zdrobite,
El cu pieptul spintecat
Şi ţinându-i capu-n braţe,
Jeluind, mult m-a rugat:

- Camarade! Sunt pe “ducă”,
N-am puteri, toate mă lasă,
Jură-mi că-mi vei duce vestea
In “Ardeal”, la noi acasă.

Acolo... mai am o fată,
Nevasta m-a părăsit,
Povesteşte-i despre mine
In ce chinuri am murit.

Du-i "zălog" această cruce
Şi inelul meu marcat,
Să le poarte amintire
De la cel ce-a “răposat”.

- După acest cuvânt de groază,
Bietul “om” s-a prăpădit,
I-am închis ochii cu palma
Apoi, noi ne-am despărţit.

El a fost luat cu "targa",
Dus la margine de sat
Şi-ntr-o groapă colectivă
Fără popă, înhumat.

Eu am fost trimis în zonă,
La spitalul din Banat
Şi de-atunci caut într-una
Să respect ce i-am jurat.

Inelul şi cruciuliţa,
Ia-le, că sunt ale tale,
Eu sunt Gheorghe, zis EROUL,
Din “Sasnireşul” pe vale.

Am scăpat de iadul morţii
Şi i-am spus un legământ:
- O s-o caut camarade,
De o fi… chiar şi…În mormânt….

Şi, te-am găsit!
- Viitoarea lui soţie.
Demnitate, adevăr zguduitor.

Din ciclul: Prea multe lacrimi mamă.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Zalmoxes gratia, ab Romania condita (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acasă

Renunţ oricând la toţi banii din lume,
La insula mult prea frumoasă,
La lumea perfectă-mbrăcată-n costume,
Ca să mă-ntorc sănătos acasă.

Ţara lui Shakespeare nu-i pentru mine
Şi simt cum alunec în ea,
Un dor năpraznic aievea mă ţine
Şi dezrădăcinarea e grea.

Prea multă ploaie mă-ntristează
Şi cerul prea gri mă apasă,
Copilul din mine încă visează
Şi vrea să se-ntoarcă acasă.

poezie de Ovidiu Scridon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecouri de singurătate - I

De viaţă m-am îndrăgostit mereu,
De ceruri înalte şi senine,
De pământul muncit din greu
ACASĂ, la ŢARĂ, la mine!

Am arat, am semanat, am cules
Vise şi speranţe noi, depline,
Şi cu toată lumea m-am înţeles
ACASĂ, la ŢARĂ, la mine!

Am stat la mese cu cei dragi
Cu sufletele de iubire pline
În dulceaţa florilor din fagi
ACASĂ, la ŢARĂ, la mine!

Cuvintele îmi înfloresc în gură
Credinţa fiind în Sfînta Treime
Să nu gândesc de rău, cu ură,
ACASĂ, la ŢARĂ, la mine!

Respect şi preţuire port la toţi
Mărturisind dorul din destine
Aşteptând astăzi copii şi nepoţi
ACASĂ, la ŢARĂ, la mine!

poezie de Constantin Anton
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce, poate, aud câinii

Dacă un inaudibil fluierat
strecurat printre buze
îl aduce acasă,
atunci poate tăcerea este
sunetul făcut de respiraţia păianjenilor
şi a rădăcinilor minerind pământul;
poate fi asparagusul înălţându-se,
la început, cu fruntea spre lumină
sau sunetul acela cafeniu
al ceştilor sparte, când se-întâmplă-aşa ceva.
Ne-ar plăcea să-întrebăm un câine
dacă se-aude-un sfârâit continuu
pentru că în casă copilul
creşte, dacă şarpele
se extinde într-adevăr la întreaga lui lungime
fără niciun ţăcănit şi dacă soarele
iese din nori fără
nici un decibel de efort,
dacă toamna, când copacilor
li se usucă izvoarele, există un fior,
prea înalt pentru noi spre-a fi auzit.

Ce se află acolo sus
deasupra nivelului de percepere
al urechilor noastre nevinovate?
Pentru noi ţipătul de naştere nu există,
puiul de pasăre este pe neaşteptate aici,
oul spart, cuibul deodată plin de viaţă...
noi n-am auzit nimic când lumea s-a schimbat.

poezie de Lisel Mueller,1924-,laureată a premiului Pulitzer, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul nostru

îmi amintesc cum făceam noduri batistei
să nu uităm că suntem
şi că am zburat pe deasupra lumii cândva
ţinându-ne de mână

lângă sobă bunica torcea fire de aur
sau împletea aripi de înger
la fereastră
maică-mea ţesea ştergare de borangic
pe care le împăturea frumos
în lăzile de zestre
pentru cele două surori
care aşteptau să crească
şi să se mărite

în casă mirosea a busuioc
a boabe de porumb fiert
a cartofi copţi pe plită
şi a mere ţinute în fân
aduse de la bunici
de la munte

tu îmi brodai pe umeri crini
era o iarnă cumplită
şi nu ştiu cum se întâmplă
dar numai ninsori se înfăptuiesc
la mine în suflet

pe cer nu mai sunt stele
se mai aude câte un înger căzând
lui Dumnezeu îi atârnă de pleoape
lacrimi grele de plumb
e atâta singurătate în aer
şi atâta durere în trup
pe mine mama nu m-a născut pe pământ
a scormonit în crug cu disperarea
omului hăituit
cu laptele şi sângele din ţâţe şiroind
ce mamă am avut!

tata şi-a făcut mai întâi o cruce mare
şi-a dat apoi cu cuşma de pământ
în loc de picioare
am fost născut cu rădăcini adânci
pe care repede le-am prins de pietre
să nu mă poarte vântul pe sub duzi

– cum ni se scurge umbra printre degete
până în suflet
se face întuneric
mai poţi însângera din dragoste iubito?

din noi a mai rămas o carte de versuri
stropi de lumină şi mult întuneric
copilul nostru

poezie de Petru Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune pentru părinţii mei

M–am născut de ziua mea,
Era noapte, frig, ningea...
Însă mie mi–a fost bine,
C–a fost mama lângă mine.

Nici tata n-a stat departe,
A stat tot timpul lângă noi,
Şi zic eu că–n acea noapte,
Am fost născut de amândoi.

Au constantat că–s tare dulce,
Că nu sunt ca alţi copii,
C–am să fac în viaţă multe,
Şi nu doar "năzdrăvănii".

Sincer, părinţi ca ai mei,
N–au mai existat vreodată,
Vă spun asta cu temei,
Şi jur că–i adevărată.

Bogaţi n–au fost niciodată,
În schimb buni şi muncitori,
Şi nu cred că–n viaţa toată
S–au certat de două ori.

Însă, fără să cunosc motivul,
Anii–au trecut în neştire,
Ei s–au stins încet, cu timpul,
Rămânând doar amintire.

Doamne–ţi fac o rugăciune,
Pentru sufletele lor,
Unde sunt, dă–le doar bine
Şi spune–le că mi–e dor.

poezie de Paul Constantin (27 august 2006)
Adăugat de Paul Constantin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Controversă

cum îţi spuneam
mai tot timpul îngerii mi-au râs în nas
şi-au râs de mine neîntrerupt
ori s-au urinat din înaltul lor
peste ochii ce abia îi luminasem puţin
mai bine deschide-mi fereastra albă la cer
să-mi închipui că zbor
sau că plec acasă definitiv

altfel îmi petreceam mai tot timpul
recitând poemul lui Dinescu
"Mic descântec pentru femeia mâncată de ploaie"
sau poezii de-ale lui Bukowski
bolovănoase frivole şi amare
până reuşeam să uit
că îmi este sete că-mi e foame
şi că mai exist şi aşa
neîndemânatic,
exilat ca o urmă într-o fantă
sau o cută de timp
ca şi cum propria-mi umbră strălucind
la balul feeric cu gâze şi lumini

îmi amintesc cum umbra
mă căra cu disperare în spate
şi cum se împleticea
sub greutatea neputinţei mele
şi cum deja nu mai eram tânăr
şi mă nelinişteam ori mă înfuriau
versurile mele
pe care încă mă chinuiam
să le rescriu rebele
până îmi trecea viaţa
apoi o luam de la capăt
cu aceeaşi înverşunare

poate am stat de prea multe ori
închis într-o sticlă ca un duh inutil
adormit în vechi laboratoare
ori adunând lumină în propria-mi închisoare
multă lumină şi multă splendoare
şi cum plouă în inima mea
sau cum mă rog morţii
draga mea moarte
te rog să nu mă laşi singur
în viaţa asta niciodată

apoi tu dispari şi numai ştiu
nimic despre noi
nu mai am veste
şi cum îţi spuneam
prea devreme s-a făcut noapte
în oraşul meu prea târziu mult prea târziu
mi-am intuit infirmitatea de om orb
plin de întuneric în întuneric
şi cu cravata frumos înnodată la gât

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fac o mărturisire

Fac o mărturisire.
Am încercat să te salvez şi să mă salvez.
În fiecare zi, panicat,
m-am străduit să insuflu
viaţă în noi.
Poate încercam, de fapt, să mă salvez doar pe mine,
pe mine, cel pe care tu l-ai adus la viaţă.

Apoi, într-o zi, am devenit
prea obosit pentru a mai putea continua.
Mi-am umplut plămânii
cu moartea noastră
şi mi-am pus nădejdea în viaţa de apoi.

poezie de J.M. Storm, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sir Thomas Boleyn: Îţi cer prea mult dacă te rog să zâmbeşti?
Lady Elizabeth: Ce motive aş avea să zâmbesc? Sunt mama unui fiu căruia i s-a ordonat să se însoare cu o femeie pe care o urăşte, a unei fiice căzute în dizgraţie şi alungate în ţări străine şi a unei a treia fiice care consemnează adulterul şi se prostituează în public cu un soţ infidel. Spui că te preocupă fericirea ei, dar va mai fi oare Mary fericită dacă Regele o va părăsi? Pentru că ştii prea bine că, în cele din urmă, asta se va întâmpla.
Sir Thomas Boleyn: Numai Dumnezeu ştie cum se vor sfârşi toate acestea.
Lady Elizabeth: Dumnezeu? El ne-a întors demult spatele.

replici din filmul artistic Cealaltă moştenitoare Boleyn
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa cu însemnul soarelui

Există o casă cu un soare pe poartă
În New Orleans, în oraşul meu,
O casă care a ruinat mulţi tineri sărmani
Şi, Doamne, unul dintre aceştia sunt eu.

Mama era croitoreasă
În casa-nsemnată şi-mi cosea jeans,
Tata dădea prea rar pe acasă,
Fiind unul dintre cei mai mari beţivi din New Orleans.

Un beţiv are o sticlă şi-o valiză
Şi o pereche de cărţi de joc,
Nu-i fericit decât atunci când bea,
Când uită de timp şi de noroc.

Mama are grijă de ceilalţi copii,
Să nu facă ce am făcut eu,
Trăieşte în casa cu însemul soarelui,
În păcate ce-o apasă greu.

Cu-n picior sunt aici pe peron,
Cu celălalt de-un tren mă agăţ,
Mă-ntorc înapoi la New Orleans,
Cu cătuşe şi lanţuri, cu tot.

Mă întorc cu memoria la New Orleans,
Cu sufletul rupt, într-o casă
Cu însemnul soarelui sculptat pe poartă,
Unde nimeni nu mă aşteaptă.

O casa cu un soare pe poartă,
În New Orleans, în oraşul meu,
O casă care a ruinat mulţi tineri sărmani
Şi, Doamne, unul dintre aceştia sunt eu.

cântec interpretat de The Animals, traducere de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar viaţa aceasta complet fericită n-a ţinut decât o vară. Toamna, ne-am dus la Roman cu mama mea, care avea să nască; cu moşul meu, care-şi tăiase două degete la un ferăstrău mecanic. În acea toamnă, a murit mama mea. Mi-aduc aminte ca prin vis de dânsa bolnavă, dar ţin minte foarte bine cum era întinsă pe masă, moartă, cu lumânări la cap. În zilele cât a stat moartă acasă, uneori plângeam, dar uneori mă jucam de-a ascunsul cu nişte băieţi şi apoi iar plângeam. Fericită, dar crudă şi egoistă vârstă! Întotdeauna mi-aduc aminte cu displăcere, parcă cu un amar reproş pentru mine, că atunci m-am jucat! Niciodată, niciodată n-am dat mamei mele a mia parte din ce mi-a dat ea! Pentru ce s-a născut ea, pentru ce a trăit? Sunt milioane de fiinţe care au avut soarta ei şi pe care nu le ştiu. Dar ea, fiindcă mi-a fost mamă, în mintea mea are un loc unic şi întâmplarea ei e un lucru extraordinar pentru mine. Orice viaţă e un lucru extraordinar pentru cineva -- şi nimic, absolut nimic, pentru alţii!

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gordon Deitrich: Porţi mască de aşa mult timp încât ai uitat cine eşti cu adevărat.
Valerie: Ştiu că nu o să reuşesc să te conving că acesta nu este unul din trucurile lor, dar nu îmi pasă. Sunt eu. Mă numesc Valerie. Nu cred că mai am mult de trăit şi vroiam să povestesc cuiva despre viaţa mea. Aceasta este singura biografie pe care o voi scrie vreodată şi, Dumnezeule, o scriu pe hârtie igienică. M-am născut în Nottingham în 1985. Nu îmi amintesc prea multe despre acei primi ani din viaţa mea, dar îmi amintesc ploaia. Bunica mea avea o ferma în Tottle Brook şi obişnuia să îmi spună că Dumnezeu se afla în ploaie. Prima mea prietenă am intâlnit-o la şcoală. O chema Sarah. M-au atras încheieturile ei. Erau frumoase. Am crezut că ne vom iubi pentru totdeauna. Îmi amintesc că profesoara noastră ne spunea că este doar o perioadă a adolescenţei pe care o depăşim cu toţii. Sarah a reuşit. Eu nu. În 2002, m-am îndrăgostit de o fată pe care o chema Christina. În anul acela am mers la părinţii mei. Nu aş fi putut să fac asta dacă Christina nu m-ar fi ţinut de mână. Tata nu s-a uitat la mine. Mi-a spus să plec şi să nu mă mai întorc niciodată. Mama nu a spus nimic. Dar nu am făcut nimic altceva decât să le spun adevărul. A fost acest gest egoist? Ne vindem integritatea pe nimic, dar este singurul lucru pe care îl avem cu adevărat. Este ultima bucăţică din noi. Dar în cadrul acelei părţi suntem liberi. Am ştiut întotdeauna ce vreau să fac cu viaţa mea şi în 2015 am apărut în primul meu film. A fost cel mai important rol din viaţa mea. Nu mulţumită carierei mele, ci pentru că aşa am întâlnit-o pe Ruth. Încă de prima dată când ne-am sărutat am ştiut că nu mai vreau să sărut alte buze în afară de ale ei. Ne-am mutat într-un mic apartament din Londra. Aceia au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea.

replici din filmul artistic V de la Vendetta
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-a v-aţi ascuns

Dragii mei, o să mă joc odată
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu ştiu când o sa fie asta, tată,
Dar, hotărât, o să ne jucăm odată,
Odată, poate, după scăpătat.

E un joc viclean de bătrâni
Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine,
Joc de slugi şi joc de stăpâni,
Joc de păsări, de flori, de câni,
Şi fiecare îl joacă bine.

Ne vom iubi, negreşit, mereu
Strânşi bucuroşi la masă,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Într-o zi piciorul va rămâne greu,
Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă.

Jocul începe încet, ca un vânt,
Eu o să râd şi o să tac,
O să mă culc la pământ.
O să stau fară cuvânt,
De pildă, lângă copac.

E jocul sfintelor Scripturi.
Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Isus Hristos
Şi alţii, prinşi de friguri şi de călduri,
Care din câteva sfinte tremurături
Au ispravit jocul, frumos.

Voi să nu vă mâhniţi tare
Când mă vor lua şi duce departe
Şi-mi vor face un fel de înmormântare
În lutul afânat sau tare.
Aşa e jocul, începe cu moarte.

Ştiind că şi Lazăr a-nviat
Voi să nu vă mâhniţi, s-aşteptaţi,
Ca şi cum nu s-a întâmplat
Nimic prea nou şi prea ciudat.
Acolo, voi gândi la jocul nostru, printre fraţi.

Tata s-a îngrijit de voi,
V-a lăsat vite, hambare,
Păşune, bordeie şi oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Şi pentru mâncare.

Toţi vor învia, toţi se vor întoarce
Într-o zi acasă, la copii,
La nevasta, care plange şi toarce,
La văcuţe, la mioare,
Ca oamenii gospodari şi vii.

Voi creşteţi, dragii mei, sănătoşi,
Voinici, zglobii, cu voie bună,
Cum am apucat din moşi-strămoşi.
Deocamdată, feţii mei frumoşi,
O să lipsească tata vreo lună.

Apoi, o să fie o întârziere,
Şi alta, şi pe urmă alta.
Tata nu o să mai aibă putere
Să vie pe jos, în timpul cât se cere,
Din lumea ceealaltă.

Şi, voi aţi crescut mari,
V-aţi căpătuit,
V-aţi făcut cărturari,
Mama-mpleteşte ciorapi şi pieptari,
Şi tata nu a mai venit...

Puii mei, bobocii mei, copiii mei!
Aşa este jocul.
Îl joci în doi, în trei,
Îl joci în câte, câţi vrei.
Arde-l-ar focul.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zilele... zilele

Nu ştiu cum au fost zilele mele,
Dar până la una au ars, au ars.
Cenuşa lor mi-a rămas în palmă
A venit vântul şi a risipit-o,
Peste grădini înflorite a risipit-o.

Nu ştiu cum au fost nopţile mele,
Dar până la una s-au topit,
Ca zăpezile iernii s-au topit.
A deschis gura pământul, gura,
Şi până la una le-a înghiţit.

Nu ştiu cum a fost dragostea mea.
Poate dulce a fost, poate amară.
Poate-a durat o viaţă, poate numai o seară.
Timpul viclean a adus-o pe aripi,
Timpul viclean a venit şi-a luat-o.

Nu ştiu cum va fi moartea mea,
Dar n-o să vrea să fie blajină.
Prea am dorit-o, prea am urât-o,
Prea am chemat-o ca s-o alung,
Prea am chemat-o...

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!