Lucruri

Tot ce s-a întâmplat a fost: am crescut singuri
trăind printre lucruri,
astfel i-am dat ceasului o faţă,
scaunului un spătar,
mesei patru picioare ţepene
care nu vor obosi niciodată.

Ne-am echipat pantofii cu limbi
mai catifelate decât ale nostre
şi-am atârnat limbi în interiorul clopotelor
pentru a putea asculta
limbajul lor emoţional,

şi pentru că ne plăceau siluetele lor graţioase
ulciorul a primit buze,
iar sticla gât lung şi zvelt.

Tot ce era dincolo de noi
a fost refăcut în imaginea noastră;
i-am dat ţării o inimă,
furtunii un ochi,
peşterii o gură,
făcându-ne-astfel adăpost.

poezie de Lisel Mueller, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cacofonie

- I-am dat mândrei lucruri fine,
I-am dat vin, i-am dat măsline!
- Ea ţi-o dat ceva, vecine?
- Mi-a dat un ceas cu... rubine.

epigramă de Vasile Iuşan din Fă-mă, Doamne, ce mi-i face! (2009)
Adăugat de Vasile Iuşan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şerpii

Copil fiind, de şerpi eu m-am temut
Şi de-i vedeam prin iarbă un fior
Mă săgeta din creştet până-n tălpi,
Apoi, crescând, pe toţi i-am cunoscut.

Cu ei, eu am crescut şi m-am jucat
La sân i-am pus şi i-am hrănit cu lapte,
Cu miere, cu blândeţe şi prin fapte
I-am făcut mari, de jos i-am ridicat.

Încolăciţi pe mine i-am ţinut
I-am respectat şi sângele le-am dat
Şi haina de pe mine mi-au purtat...
Mai mult de-atât, i-am pus în aşternut!

Şi-a venit vremea să îmi fie de-ajutor,
Atunci şi-au arătat limbile-n furcă
Şi colţii cu veninul de năpârcă
În carne s-au înfipt... cu darul lor...

Şi n-am murit... nici bine nu mi-a fost...
Şi-am delirat tot digerând veninul,
Când de cucută plin mi-a fost tot vinul
Dar chiar şi asta a avut un rost...

Să crezi în om... în şarpe... e totuna
Dezamăgirea e atât de mare
Pe cât e amăgirea, lungă, tare...
Lume cretină, nu mai face pe nebuna!

poezie de Petrică Conceatu din Facebook, 8 septembrie 2018 (8 septembrie 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se crede îndeobşte că indienii au fost alungaţi de pe pământurile lor pentru că au fost fie prea proşti, fie prea neştiutori, fie încă uneltitori şi dezbinaţi. Dar cea din urmă lovitură ce li s-ar fi dat ar fi fost alcoolismul. Astfel, se atribuie alcoolismului, mult mai mult decât războiului însuşi, exterminarea majorităţii indienilor. E drept că nu mare era viclenia indienilor, de vreme ce ei îşi respectau promisiunile. Îşi închipuiau că toată lumea era ca ei. Războinicii lor însă valorau câteodată cât o sută de adversari şi nu erau mai puţin cruzi decât aceia. Ce s-a întâmplat nu s-a întâmplat nici din prostie, nici din încăpăţânare, nici din lipsă de răutate.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubitului mort

Întunericul este-aruncat
Dincolo de lumină, asemeni părului
Dat pe spate, peste umăr.
Sunt singură şi, e-adevărat,

Cu patru ani mai bătrână;
Asemeni scaunelor şi pereţilor
Pe care i-am privit odată,- alături de tine, strălucind.
Nu credeam că voi fi trezită-astfel vreodată,
Orice ne-ar fi fost dat, hărăzit de soartă.

Tulpinile cresc, anul se zbate-n vânt.
Lunile vin la moartea lor, şi merele se coc.
Coaja se-întinde, rădăcinele se-înfig în pământ.
Dacă ziua de mâine va fi cea din urmă zi,
Iar ziua de astăzi nu va mai conta deloc,
Să nu-ţi pese, să nu-ţi pese.

Faptul că s-ar putea să te uit
N-are nici o relevanţă.
Eu nu voi mai cu tine încă-odată.
Ceea ce ştim trebuie, chiar în clipa asta,
Eliberat de orice substanţă
Şi distrus, aruncat
Ca pleava-n vânt, bucată cu bucată.

Eşti mort de-atâta timp
Şi nu mai ai acea dorinţă
Pe care-o are iubita pentru cel iubit.
Iar eu sunt în viaţă – şi-n acest răstimp
Aştept tot ce-mi va fi dat şi tot ce o să vină,
Părăsind tot ce s-a sfârşit.

poezie de Louise Bogan,1897 – 1970, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Examen la miezul nopţii

Când miezul nopţii a bătut
În râs ne punem o-ntrebare:
Anume ce-ntrebuinţare
I-am dat noi zilei ce-a trecut.
Azi, vineri, treisprezece, dată
Predestinată, pe cât ştim,
Din câte ne mai amintim
Am dus o viaţă blestemată.

Pe Crist, pe el, cel mai curat
Din dumnezei, fără-ndoială,
L-am atacat cu îndrăzneală;
Apoi la Cresus am mâncat
Şi-aici, ca bestia robustă
Să râdă şi pe plac să-i fim,
Am înjurat tot ce iubim
Şi-am lăudat tot ce dezgustă.

Noi celui slab i-am fost călău,
I-am arătat, ca toţi, trufia
Şi-am salutat adânc Prostia
Cu fruntea ei de taur rău.
Am sărutat stupida tină,
În faţă i-am îngenuncheat
Şi-apoi am binecuvântat
A lupanelor lumină.

Ca rătăcirea, în sfârşit,
S-o înecăm în nebunie,
Noi, slujitori de poezie,
Ce lucruri pure am slăvit,
Băurăm fără sete,-oriunde,
Şi fără foame am mâncat...
-Să stingem lampa, a ne-ascunde
În negură ne-ntârziat!

poezie celebră de Charles Baudelaire
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre limbi

"Dumnezeu a zis: de azi înainte să se zică
Şi omul a zis de atunci"
Cândva oamenii s-au căţărat pe munte
şi prin cuiburi de vulturi au născut focuri;
cu limbile focurilor lor vorbeau între ei
despre veşti de război
interpreţi pentru corn de berbece
sau aramă lungă
ce din nu ştiu ce motiv n-avea limbi.
Limbi de papuc salută pământul
Limbile ceasului toacă timpul
Îl foarfecă
cu limbi de vioară
Şi lemnul şi sârma vorbeşte
Voi oameni cu limbile voastre
Vorbe ale dumnezeului
tuturor limbilor – iată ce sunteţi!

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de r b
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cosmosul se extinde, pentru toate scopurile practice, necontenit. După o scurtă pauză sedentară, noi am reluat modul nostru vechi de viaţă nomad. Urmaşii noştri îndepărtaţi, distribuiţi în condiţii de siguranţă pe mai multe lumi în întregul sistem solar şi dincolo de acesta, vor fi uniţi prin patrimoniul lor comun, prin consideraţia lor faţă de planeta lor de origine, precum şi prin cunoşterea că, indiferent de ce alte forme de viaţă ar putea exista, singurii oameni din tot universul provin de pe Pământ. Ei vor privi în sus şi se vor strădui să găsească punctul albastru pe cerurile lor. Ei nu îl vor iubi mai puţin pentru obscuritatea şi fragilitatea sa. Ei se vor minuna de cât de vulnerabil a fost odată depozitul pentru tot potenţialul nostru, cât de periculoasă ne-a fost copilăria, cât de umile începuturile noastre, cât de multe râuri a trebuit să trecem înainte să ne găsim calea...

citat celebru din Carl Sagan
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce spunem poveşti ( pentru Linda Foster)

1
Pentru că suntem obişnuiţi să trăim sub frunze
şi în zilele ploioase
muşchii noştri simt un tremur,
de-acum dureros, din vremea când rădăcinile
ne trăgeau în pământ

şi pentru că avem copii care cred că
pot zbura, un instinct rămas
de când oasele braţelor noastre
aveau formă de ţitere şi se îndoiau
cu eleganţă sub penele aripilor

pentru că înainte de a avea plămâni
ştiam cât de departe este fundul mării
în vreme ce pluteam cu ochii deschişi
ca nişte eşarfe pictate într-un scenariu
de vise, şi pentrum că noi ne-am trezit

şi-am învăţat să vorbim

2
Am stat lângă foc în peşterile noastre –
şi pentru că eram săraci am făcut o poveste
despre un munte al comorilor
care se va deschide pentru noi

şi pentru că eram întotdeauna învinşi
am născocit ghicitori imposibile
pe care numai noi le puteam rezolva
monştri pe care numai noi îi puteam ucide
femei care nu puteau iubi pe alţii
şi pentru că am supravieţuit
surori şi fraţi, fiice şi fii,
am descoperit oase care se ridicau
din pământul negru şi cântau –
păsări albe în copaci

3
Pentru că povestea vieţii noastre
devine viaţa noastră

Pentru că fiecare dintre noi spune
aceeaşi poveste
dar o spune diferit

şi nimeni dintre noi nu o spune
de două ori la fel

Pentru că bunicuţe arătând ca nişte păianjeni
vor să-şi farmece nepoţii
şi bunicii au nevoie să ne convingă
că ce s-a întâmplat s-a întâmplat datorită lor

şi deşi noi ascultăm doar
întâmplător, numai cu o ureche,
vom începe povestea noastră
cu cuvântul şi

poezie de Lisel Mueller,1924 -,laureată a premiului Pulitzer, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus Hristos: Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.

replici din Sfânta Evanghelie după Ioan, Rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii. - 17:6-26 de Sfântul Ioan Evanghelistul
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trautman: John, unde te duci?
Rambo: Nu ştiu.
Trautman: O să iei a doua Medalie de Onoare pentru asta. (Rambo se uită la prizonierii de război salvaţi.)
Rambo: Ar trebui să le-o dai lor. O merită mai mult ca mine.
Trautman: Locul tău nu e aici, de ce nu vii înapoi cu mine?
Rambo: Înapoi la ce? Prietenii mei au murit aici. Lasă-mă să mor aici.
Trautman: Războiul, tot ce s-a întâmplat aici poate că a fost greşit, dar la naiba, nu îţi urî ţara pentru asta.
Rambo: Să o urăsc? Aş muri pentru ea!
Trautman: Atunci, ce vrei?
Rambo: Vreau, ce vor ei şi oricine altcineva care a venit aici şi şi-a dat tot ce avea. Ca ţara noastră să ne iubească atât o iubim noi pe ea. Asta vreau.

replici din filmul artistic Rambo II, după Kevin Jarre
Adăugat de Nicoleta Mitrofan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina merge mai departe

În viaţă, tuturor am dat
lumină din lumina mea.
Cât am putut i-am ajutat
să lumineze ca o stea.

Astăzi primesc tot ce am dat:
lumină din cărţile lor.
Ce mândru sunt că mi-au urmat
că-împart şi ei lumina lor.

Aşa i-am vrut. Un scop atins.
Lumina merge mai departe.
Izvorul ei mereu nestins,
întotdeauna se împarte.

poezie de Dumitru Delcă (iulie 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Şi venind cea de-a şaptea zi,
am scos un porumbel şi i-am dat drumul,
şi a plecat porumbelul şi s-a întors.
Am scos o rândunică şi i-am dat drumul
Şi a plecat rândunica şi s-a întors.
Cum nu avea unde să se aşeze,
s-a întors.
Am scos un corb şi i-am dat drumul.
Şi a plecat corbul, şi a văzut că
au dispărut apele,
mănâncă şi se bălăceşte, croncăne, nu se mai întoarce.
Şi am pus ofrandă pe vârful muntelui.
Zeii au adulmecat mireasma,
Zeii au adulmecat mireasma cea bună,
Zeii, ca muştele, s-au strâns deasupra mesei de sacrificiu.

poezie din Epopeea lui Ghilgameş
Adăugat de Hecate
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prietenul meu

Prietenul meu a venit aseară la mine,
Abia mai respira. Ce ai? l-am întrebat,
Ce e cu starea asta îngrozitoare?
S-a aşezat încet pe podea, cu faţa lui dumnezeiască,
Nu se mai ţinea pe picioare.
Ce s-a întâmplat? îl întrebam eu, ce s-a întâmplat?
Nu părea să mă mai cunoască.
Privea dincolo de mine şi atât,
I-am atins cămaşa, era udă de sânge,
Avea o rană strălucitoare la gât.
Nu plânge! i-am spus dintr-odată, nu plânge!
Deşi nu plângea. Privea dincolo de fereastră,
Era înspăimântător de frumos,
Dar nu mai avea nimic sub cămaşă,
Nimic din penajul lui fabulos,
Doar două cioturi însângerate,
Doar două răni din care sângele şiroia.
Unde-ţi sunt aripile? l-am întrebat
Unde-ţi sunt aripile? am urlat.

poezie de Mircea Florin Şandru din Faţa ascunsă (2010)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drojdia

Aceste vremuri strâmbe, de ocară
Au, totuşi, şi un merit cam grotesc:
Scot la iveală drojdia murdară
Care zăcea în Neamul Românesc.

Este mocirla unor veacuri grele
Migraţii de barbari şi venetici
Fanarioţii cu moravuri rele
Care-şi lăsară icrele pe-aici.

Noi i-am primit pe toţi, i-am ospătat
Le-am dat apoi odaia cea mai bună
Ba chiar cu unii ne-am împerecheat

Aşa ne-am molipsit noi de minciună
Şi am furat, ba chiar ne-am prostituat
Iar toate astea, astăzi, se răzbună...

sonet de Corneliu Vadim Tudor (27 iunie 2014)
Adăugat de Auditus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-am dat seama

Ne-am dat seama de la prima întâlnire
Că tot ce ai grăit a fost de Sus adus
De-aceea n-am mai vrut o altă stăpânire
Ci doar a-mpărăţiei ce nu are apus.

În fiinţele predate pătruns-au revelaţii
Când auzeam cuvinte cu sens transcendental
Şi n-am mai vrut reclame, terestre decoraţii
Şi nici remunerări transmise prin Nabal.

În timp ce ne priveai Te-am acceptat, Isuse
Căci ne-ai deschis privirea spre zorii vieţii noi
Ai dat divin avânt speranţelor distruse
Să-nvingem încercarea, potopul de nevoi.

Convingerea primită, venită din Scriptură
S-a adâncit în noi, s-a înrădăcinat
Şi nu ne-am mai bazat pe-a omului bravură
Ci pe puterea sfântă a Celui ce-a-nviat.

Un crez format în lupta cu forţe pământene
Ne dă imbold spre farul cu un distinct semnal
Şi astfel bucuria în suflet se aşterne
Să mergem cu cântare spre mult-doritul Mal.

Ne-am dat seama pe parcursul pribegiei
Că nu-i nimic mai scump ca sacrul Legământ
C-acesta ne susţine în orele urgiei
Să trecem cu-ndrăzneală dincolo de mormânt.

Că ştim ce ne aşteaptă în Ţara Frumuseţii
E darul minunat de la Stăpân primit
De-aceea acceptăm tot ce ne-au scris profeţii
Şi tot ce Tu ne spui, Isuse preaiubit.

poezie de George Cornici din Pelerini printre versuri (17 iunie 2016)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gaura

ţi-a crescut o gaură-n inimă au zis mai întâi doctoranzii pe la vârsta copilăriei
şi eu am râs fericit că voi avea unde să mă joc cu nisip

mai târziu prin adolescenţă au decis
că am o inimă într-o gaură şi am râs
aveam de acum un fel black hole a mea
unde putea încăpea chiar o bucată de univers

teoretic nu prea exişti au concluzionat specialiştii pe când credeam că am devenit bărbat
şi iar am râs pentru că atunci am înţeles că dacă eu sunt o iluzie totul e o iluzie

gaura ta e atipică ţine loc de cord
chiar de materie cenuşie ţine loc
şuşoteau cardiologii psihologii psihiatrii
speriaţi de neînţelegerea lor

a crescut atât de mult încât te-a dat afară din tine şi te-ai pierdut
eu iarăşi am râs bucuros fiindcă oricum
nu mă găsisem vreodată

apoi tot ce era acolo ca o enigmă nepământeană s-a îndrăgostit de tine
de tot ceea ce eşti sau nu
şi nu am mai râs niciodată
pentru că de atunci totul în mine s-a umplut
cu viaţă

iar să râzi de iubire e un sacrilegiu universal
pedepsit cu uitarea...

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă am fi fost Dumnezeu

Noi oamenii, dacă am fi fost Dumnezeu,
Nu te-am fi făcut din lut,
Şi nu te-am fi lăsat să putrezeşti în el, după moarte.
Nu te-am fi îmbătrânit cu timpul,
Nu te-am fi petrecut "dincolo" ridat, bolnav,
Neputincios şi urât mirositor.

Noi oamenii, dacă am fi fost Dumnezeu,
N-am fi făcut tristeţea
Şi nu ţi-am fi spus:
"Ia-o, noi nu avem nevoie de ea!"

Noi oamenii, dacă am fi fost Dumnezeu,
Nu i-am fi ucis copiii lui Iov,
Consolându-l că i-am dat alţii în schimb.
Am fi ştiut că pentru părinţi
Fiecare copil este un unicat.

Noi oamenii, dacă am fi fost Dumnezeu,
N-am fi creat microbacterium leprae
Şi n-am fi avut satisfacţia
De a te lăsa în afara cetăţii, flămând şi gol,
Putrezind de viu.

Noi oamenii, dacă am fi fost Dumnezeu,
N-am fi blestemat femeia cu durerile naşterii,
Printr-o opţiune univocă,
Misogină şi perpetuă.

Noi oamenii, fără să fim Dumnezeu,
Te-am creat, imaginându-te veşnic.
Am fost ospitalieri şi te-am primit îngenunchiaţi,
În noi, în case şi temple,
De proşti ce suntem,
Fiindcă ne place să ne iluzionăm.

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul cu ochi frumoşi

când eram copii
era acolo o casă ciudată
cu jaluzelele
întotdeauna
trase
şi nu se auzeau voci
niciodată
şi grădina era plină de
bambuşi
şi nouă ne plăcea să ne jucăm printre
bambuşi
pretinzând că eram
Tarzan
(cu toate că Jane
lipsea).
mai era şi
un lac cu peşte
unul mare
plin cu
cei mai rotofei peştişori aurii
pe care i-ai fi putut vedea vreodată
şi erau domesticiţi.
veneau la suprafaţa apei
şi luau bucăţele
de pâine
din mâinile noastre.

părinţii
ne spuseseră:
"nu vă apropiaţi niciodată de acea
casă."
aşa că, desigur, exact asta
am făcut.
ne întrebam dacă locuieşte
cineva acolo.
au trecut multe săptămâni iar noi
n-am văzut niciodată
pe cineva.

apoi într-o zi
am auzit
o voce
din casă
"EŞTI O CURVĂ
AFURISITĂ!"

era vocea unui
bărbat.

apoi
uşa
casei s-a
deschis larg
şi bărbatul
a ieşit
afară.

ţinea în mâna
dreptă o sticlă
de jumătate de litru cu whiskey.
era cam de
30 de ani.
avea o ţigară-n
gură şi
era nebărbierit.
părul
nepieptănat
îi stătea vâlvoi
şi era
desculţ
în tricou
şi-n pantaloni.
dar ochii lui
erau
strălucitori.
scânteiau
în
lumină
şi-a spus,
"hei, micuţi
domni,
vă distraţi,
sper,
de minune, aşa-i?"

apoi a scos un
chicotit
şi a intrat
înapoi în casă.

am plecat,
ne-am întors
în curtea noastră
şi-am căzut
pe gânduri.

părinţii noştri,
am concluzionat,
voiau ca noi
să stăm departe
de acel loc
pentru că
nu doreau
să vedem un
astfel
de om,
un om natural
puternic şi
cu ochi
frumoşi.

părinţilor noştri
le era ruşine
că ei nu erau
ca
acel om,
de-aia
doreau ca noi
să stăm departe.

dar
ne-am întors
la acea casă
şi la bambuşi
şi la peştişorii aurii
domesticiţi.
ne-am întors
de multe ori
multe săptămâni
dar nu l-am mai văzut
şi nici nu l-am mai auzit
vreodată
iarăşi.

jaluzelele stăteau
trase
ca întotdeauna
şi era linişte.

apoi într-o zi
când veneam de la
şcoală
am văzut
casa.

era arsă
toată,
nu mai rămăsese
nimic,
doar fundaţia
contorsionată şi neagră
fumegând
şi ne-am dus la
lacul cu peşti
dar nu mai era
apă
în el
şi peştişorii
rotofei şi-aurii
zăceau morţi
acolo
uscându-se.

ne-am întors
în curtea noastră
şi-am vorbit despre
asta
şi-am decis că
părinţii noştri
le-au ars
casa
i-au ucis
au ucis şi
peştişorii aurii
pentru că totul
era prea
frumos,
până şi păduricea
de bambus a fost
arsă.

lor le fusese
teamă de
de omul cu
ochi
frumoşi.

şi
nouă ne-a fost teamă
atunci
că
de-a lungul vieţilor noastre
asemenea lucruri
se vor mai
întâmpla,
că nimeni
nu dorea
ca cineva
să fie
atât de
puternic şi de
frumos,
că toţi
ceilalţi niciodată
n-ar permite aşa ceva
şi că
mulţi oameni
vor mai trebui să
moară.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi s-a dat un trup ...

Mi s-a dat un trup – ce să fac cu el acum?
Un trup unic şi, cumva, numai al meu. Cum
Şi cui aş putea mulţumi pentru-această
Bucurie tăcută, această întâmplare fastă?

Eu sunt grădinarul, tot eu sunt şi floarea,
Nu-s singurel pe lumea asta care ne e-închisoarea.
Am lăsat un semn propriu pe sticla eternităţii
Un semn al respiraţiei mele, al sensibilităţii.

Pe suprafaţa ei a fost trasat un tipar,
Insesizabil în aceste zile, neclar.
După ce norii vor traversa acestă scurtă durată...
Înscrisul nu se va mai estompa niciodată.

poezie clasică de Osip Mandelştam, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Design

sus pe plaiul mioritic, se învârte cu ochi critic
un designer diplomat, de la Amsterdam plecat.
vrea din ţară, nouă casă, să o facă mai frumoasă
- nu ne trebuie păduri, că-s pericol în furtuni.

fermele... modernizate, şi-ncă multe alte fapte
se vor legi europene, adecvate şi moderne.
munţii trebui mutaţi, frontiere? ca-ntre-fraţi...
râurile poluate le dăm şi noi mai departe.

şi să fie împăcare... două limbi oficiale.
întrebarea e cam grea, care să fie a doua?
romii ne trag tot în jos, maghiarii ne iau de moţ
saşii au plecat demult, noi pământul l-am vândut.

şi am dat şi am tot dat, şi-am schimbat, si-am tot schimbat
clasament în coadă doi, doar Bulgaria şi noi.
stă designer, se gândeşte toate cum să le aşeze....
mare bătaie de cap.... a venit şi a plecat.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!